Noi file de letopiseț - 24 octombrie 2025

   O întâlnire între Papa Leon al XIV-lea și Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului este programată pentru noiembrie, în orașul antic Niceea (actualul İznik, Turcia) - locul Primului Sinod Ecumenic, din 325. Evenimentul este dedicat aniversării a 1700 de ani de la Sinod și este văzut ca un gest simbolic în dezvoltarea continuă a relațiilor dintre Răsărit și Occident, dar anunțul a provocat și îngrijorări privind acest nou posibil pas către „reuniunea” dintre Răsărit și Apus. Între timp, surse apropiate Patriarhului Bartolomeu au declarat că participarea Patriarhiei Ecumenice nu a fost încă confirmată și că orice astfel de inițiative trebuie discutate mai întâi la nivel sinodal.

   În octombrie 2025, Biserica ortodoxă siriacă Sfântul Toma - o biserică antică din Mosul, Irak - a fost redeschisă, fiind una dintre bisericile distruse în timpul ocupării orașului de către militanții Statului Islamic, după ce fusese transformată de aceștia în închisoare. Redeschiderea reprezintă, astfel, un semn al prezenței creștine reînnoite în nordul Irakului.

   Pe 19 octombrie 2025, Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului l-a hirotonit pe Pr. Simeon, noul stareț al Mânăstirii Sfânta Ecaterina și Arhiepiscop de Sinai, Pharan și Raitho, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Noul întâistătător și-a afirmat angajamentul față de statutul autonom al Mânăstirii Sinai, în conformitate cu „documentele istorice și dragostea și ordinea creștină”.

   Reamintim că, la începutul acestui an, o instanță egipteană a decis că monahii trebuie să părăsească mai multe parcele de teren și lăcașuri de cult pe care le-au folosit timp de secole, pe motiv că ar fi fost ocupate ilegal.

   Cu toate acestea, potrivit Primului-Ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis și unor surse diplomatice, în urma negocierilor, Grecia și Egiptul au încheiat un acord extrajudiciar care urmează să fie semnat de conducerea mânăstirii și de autoritățile egiptene.
 

   Catedrala Ortodoxă Ucraineană din Volodimir a fost sigilată și transferată, din proprietatea Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene, în proprietatea statului. 

   Trei clădiri istorice de pe terenul catedralei au fost transferate, în proprietatea statului: Catedrala Adormirea Maicii Domnului (Mstislav), construită în 1156; turnul clopotniță și zidul adiacent, datând din 1494; zidurile înconjurătoare cu porți din secolul al XVII-lea.
 

   Primul-Ministru armean l-a numit pe Patriarhul Karekin al II-lea „hoț de tron” și a declarat că a fost demis din funcție, pentru încălcarea celibatului.

   Pe 22 octombrie 2025, Primul-Ministru al Armeniei, Nikol Pașinian, a declarat în timpul unui discurs în Parlament că Patriarhul Catolicos al Tuturor Armenilor, Karekin al II-lea (pe nume laic: Ktrich Nersisyan), a fost „demis din funcție” și l-a acuzat că și-a încălcat jurământul de celibat, potrivit Novosti-Armenia.

   Declarația a venit pe fondul conflictului din jurul preotului Aram Azatryan, conducătorul satului Oganavan, care a fost recent demis din funcție printr-o decizie a Tronului din Echmiadzin. Pașinian a subliniat că îl consideră un preot valid, iar pe Patriarhul însuși un om care a „uzurpat tronul”. „Ktrich Nersisyan [Patriarhul] a fost demis din funcție, cu mult timp în urmă, și nu este un reprezentant al clerului”, a explicat Prim-Ministrul, cerându-i lui Karekin al II-lea să explice de ce... „are soție și copii”.

   Pe 21 octombrie, Biroul de presă al Arhiepiscopului de Etchmiadzin a anunțat că starețul de Oganavanka, părintele Asatryan, a fost demis din funcție, pentru declarații publice care discreditau Biserica Armeană, precum și pentru încălcări ale disciplinei și nesupunere față de autoritățile bisericești.

   Numele părintelui Asatryan este legat și de proceduri penale împotriva reprezentanților eparhiei Aragatsotn, pe care i-a acuzat de participarea la mitinguri ale opoziției. În cadrul anchetei, Episcopul Mkrtich Proshyan și mai mulți angajați ai eparhiei au fost arestați. În acest context, anunțul lui Pașinian privind „îndepărtarea” Patriarhului Karekin al II-lea a fost un pas fără precedent, care a exacerbat relațiile dintre autorități și Biserica Armeană.

   Potrivit Societății Internaționale pentru Libertăți Civile și Statul de Drept (Intersocietate), 7087 de creștini au fost uciși în Nigeria pentru credința lor doar în 2025 - o medie de 32 de persoane ucise în fiecare zi.
   Raportul a mai spus că 19 100 de biserici au fost distruse, 1 100 de comunități creștine au fost strămutate și peste 600 de clerici creștini au fost răpiți și, de asemenea, alți 7 899 de creștini.
   De la începutul campaniei islamiste Boko Haram în 2009, Intersociety estimează că peste 185.000 de nigerieni au fost uciși, inclusiv 60.000 de „musulmani liberali”.
 

   Celebrul teolog islamic Imran Husein, considerat una dintre cele mai influente 500 de persoane din lumea islamică, a îndemnat Serbia și Bosnia să deschidă, împreună, un nou capitol în istorie - reconciliere, prietenie și alianță spirituală.
https://savezpn.rs/news/86735-khosein-o-srebrenitsi-vreme-e-za-okonchae-kleveta-protiv-srba
   Într-un interviu acordat Tanjug, el a subliniat că Serbia și Bosnia reprezintă doi piloni cheie ai viitorului Balcanilor și că acum este un moment istoric pentru depășirea diviziunilor și începerea unei noi etape de cooperare.

   În timpul vizitei sale la Srebrenica, șeicul Imran Hossein a declarat că poporul sârb nu ar trebui să fie tras la răspundere colectivă pentru crime din trecut. Șeicul a vizitat Srebrenica, pentru a-și exprima compasiunea față de victime, dar și pentru a respinge afirmațiile conform cărora poporul sârb este făcut responsabil colectiv pentru crime comise în timpul războiului.

   Husein a declarat că este timpul să punem capăt abuzului legat de tragedie și să deschidem calea pentru o reconciliere sinceră între musulmani și creștinii ortodocși.

„Am fost la Srebrenica, pentru a-mi exprima empatia față de oamenii nevinovați care au suferit, dar și pentru a respinge calomnia conform căreia vina pentru Srebrenica trebuie să cadă asupra întregii națiuni creștine sârbe, ceea ce nu este adevărat”, a spus Husein.

   El a adăugat că, în timpul șederii sale la Belgrad, a întâlnit mulți creștini care au simpatizat cu victimele și au condamnat clar orice formă de criminalitate, ceea ce, în opinia sa, arată că națiunile nu ar trebui identificate cu acțiunile indivizilor.

   Husein și-a exprimat convingerea că „mâini ascunse” din afara regiunii incită la conflict și divizare, pentru a împiedica o pace durabilă între sârbi și bosniaci. El a mai spus că britanicii și-au dorit ca această crimă să fie declarată genocid și că el însuși nu a împărtășit, categoric, această opinie.

   „Nu am nicio îndoială că au existat forțe care doreau să creeze o ruptură între aceste două popoare, să saboteze orice posibilitate de prietenie și alianță”, a spus el, adăugând că rolul NATO în evenimentele de la Srebrenica este, de asemenea, „demn de reexaminare”.

   El a subliniat că o adevărată reconciliere nu poate fi construită pe minciuni sau pe acuzații formulate asupra unor națiuni întregi, ci doar pe acceptarea adevărului și a dreptății.

   „Adevărul nu este împotriva unei națiuni, adevărul este împotriva nedreptății”, a spus Husein, adăugând că este necesar ca liderii politici din regiune să accepte acest mesaj.

Potrivit lui, Srebrenica nu ar trebui să rămână un loc care simbolizează diviziunea, ci o reamintire a faptului că fiecare viață este sacră și că nu trebuie folosite crime pentru noi diviziuni.

   „Numai dacă în inimile oamenilor se va găsi loc pentru adevăr și iertare, Balcanii vor putea în sfârșit să se vindece”, a spus el, subliniind că a discutat acest lucru și cu Patriarhul sârb Porfirie.

   „M-am întâlnit cu Patriarhul, am vorbit mult timp și mi-a povestit despre obstacolele de pe această cale și cât de dificilă este. I-am amintit de Moise, care și-a condus poporul prin Marea Roșie - când totul pare fără speranță, Domnul poate face o minune și poate deschide calea către adevăr”, a spus Husein.

   Șeicul Imran Husein a afirmat că Imperiul Otoman nu a fost un adevărat imperiu islamic și că musulmanii și creștinii vor forma o alianță împotriva celui rău.

   El a mai făcut o serie de evaluări dure, despre rolul istoric al Imperiului Otoman și politica actuală a Turciei.

   Otomanii au luptat împotriva creștinilor, dar și împotriva musulmanilor care au aderat la Coran. Imperiul Otoman nu a răspândit dreptatea, ci puterea. Conform opiniilor sale, Imperiul Otoman nu era islamic, ci un imperiu creat cu ajutorul Occidentului, pentru a distruge adevăratul islam și Ortodoxia. Turcia de astăzi continuă această tradiție, jucând rolul unui apărător al islamului, în timp ce, de fapt, servește intereselor NATO.

   Unul dintre subiectele acestei conversații care a atras atenție maximă, a fost evaluarea sa privind transformarea Catedralei Hagia Sofia, din Turcia, în moschee. Husein a subliniat că se opune deciziei, considerând-o o mișcare politică ce încalcă spiritul păcii.
https://savezpn.rs/news/86737-khosein-sv-sofia-nie-trebalo-da-postane-amia-ve-simbol-mira
   Hagia Sofia trebuia să rămână o casă atât pentru creștini, cât și pentru musulmani, un spațiu sacr*u pentru toți credincioșii. Transformarea sa în moschee a fost un pas înapoi, un simbol al victoriei asupra unui frate în credință, nu un simbol al victoriei lui Dumnezeu, a subliniat Husein.

   „Când sultanul otoman a cucerit Constantinopolul în 1452, a făcut-o încălcând legea Coranului”, a spus Husein.

   El a subliniat că un musulman adevărat, conform legii războiului, din Coran, este obligat să răspundă cu pace, unui inamic care dorește pace. Și asta și-a dorit Patriarhul Constantinopolului, care mai avea doar 9 000 de oameni pentru a apăra orașul împotriva armatei sultanului de 200.000 de oameni, care îl înconjura. Patriarhul ortodox a căutat pacea, dar sultanul a abandonat Coranul și a intrat în război, a spus teologul.

„El a cucerit Constantinopolul, prin ceea ce eu numesc un «jihad fals». Și, când a cucerit Constantinopolul, a turnat sare pe rană – a făcut urechea să fie surdă la Coran, pentru a doua oară. Coranul le spune musulmanilor, despre biserica creștină, catedrala creștină, dar și despre sinagoga evreiască și moscheea musulmană: un musulman trebuie să lupte, dar pentru a le proteja. Asta se găsește în Coran. Și, în loc să protejeze Hagia Sofia ca pe o catedrală, a transformat-o într-o moschee, spre rușinea veșnică și dizgrația veșnică a acestei comunități. Și, acesta este un lucru pe care ar trebui să-l condamnăm public.”

   Husein a vorbit în mod specific despre sensul eshatologic al lumii moderne, avertizând că omenirea se apropie de o perioadă de „mare război” care, conform interpretării sale față de profețiile islamice, va duce la confruntarea finală dintre forțele binelui și răului.

   „Cel rău este deja prezent în politica mondială, în finanțe, în mass-media. El creează o lume fără Dumnezeu, fără adevăr și fără milă. Doar cei care cred – musulmani și creștini, împreună – pot lupta împotriva ei”, a spus Husein.

   În opinia sa, vremurile care vor veni necesită o alianță între credincioșii sinceri ai ambelor religii.
 

   Întâistătătorul Bisericii Ierusalimului l-a călăuzit pe Vicepreședintele Statelor Unite, prin Biserica Sfântului Mormânt, și a mulțumit administrației Trump pentru eforturile sale de a realiza un armistițiu în Gaza și de a alina suferința oamenilor nevinovați.

   Patriarhul Teofil al Ierusalimului i-a primit pe Vicepreședintele american Jay D. Vance și pe soția sa, Usha Vance, la Biserica Sfântului Mormânt.

   Patriarhul Teofil le-a explicat semnificația profundă a acestui sfânt lăcaș, pentru întreaga lume creștină, ca loc al Răstignirii și Învierii Domnului.

   În timpul vizitei, Întâistătătorul Bisericii Ierusalimului și-a exprimat recunoștința față de Președintele Donald Trump și administrația americană, pentru eforturile lor de a realiza un armistițiu în Fâșia Gaza

   Patriarhul Teofil a citat cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9).

   Vizita Vicepreședintelui SUA la Ierusalim a avut loc pe fundalul situației tensionate din Orientul Mijlociu și al conflictului continuu din Fâșia Gaza.

„Primăvara Bisericii” nu a venit niciodată, ci a urmat un declin de nedescris, a spus Marian Eleganti.

   Episcopul Marian Eleganti, Apiscop auxiliar emerit al Diecezei catolice de Chur din Elveția, împărtășește o evaluare sinceră și critică a stării Bisericii Catolice după Conciliul Vatican II. Crescut în spiritul reformelor, a fost martor la desacralizarea Liturghiei, diluarea credinței și divizarea profundă a Bisericii Catolice.

   Astăzi, la 70 de ani, Eleganti vorbește deschis despre „declinul de nedescris” și despre necesitatea unei noi reevaluări a schimbărilor post-conciliare. Problema Liturghiei – locul în care Biserica „trăiește sau moare”, este deosebit de acută. Potrivit acestuia, tinerii, însetați de adevăr și sens, sunt cei care indică acum calea către o revenire la Tradiție, după cum relatează remainnewspaper.com.

   Din perspectiva de astăzi, privesc totul cu o critică crescândă, inclusiv Conciliul Vatican II, pe ale cărui texte majoritatea oamenilor le-au abandonat deja, nerămânându-le decât o referire constantă la "spiritul conciliului". Privind în urmă, trebuie să spun că „Primăvara Bisericii” nu a venit niciodată; în schimb, a urmat un declin indescriptibil în practica și cunoașterea credinței, o lipsă de formă și arbitraritate liturgică răspândită (la care eu însumi am participat parțial, fără să-mi dau seama), spune Marian Eleganti.

   M-am născut în 1955 și, în copilărie, am fost un slujitor entuziast. La început am slujit conform ritului vechi, întotdeauna puțin îngrijorat să nu greșesc răspunsurile în latină, apoi am fost instruit în așa-numita Liturghie Nouă.

   În copilărie, am fost martor la iconoclasm în vechea biserică a Sfintei Cruci, din orașul meu natal. Altarele sculptate în stil gotic au fost îndepărtate sub ochii mei. Doar așa-numitul „Altar al poporului” [un Altar orientat spre popor, introdus după Conciliul Vatican II*], un cor gol și figurile Fecioarei Maria și ale Sfântului Ioan se mai aflau, de o parte și de alta a pereților albi goi. Vitralii noi, iluminate de soarele care răsărea. Nimic mai mult - a fost o curățire fără precedent. Nouă, copiilor, totul ne părea normal și potrivit – am strâns chiar și bani pentru o nouă pardoseală din piatră, pentru a contribui la „reforma” sau „reînnoirea” bisericii.

   Euforia din jurul conciliului se răspândise peste tot, prin intermediul clerului. Se convocau sinoade, la unul dintre ele participând ca adolescent. Habar n-aveam ce se întâmplă.

   Ca novice de 20 de ani, am experimentat direct tensiunile liturgice dureroase dintre tradiționaliști și progresiști. Au fost introduse noi posturi bisericești, cum ar fi cel de asistenți pastorali (în mare parte căsătoriți). Exprimasem deja observații critice la acea vreme, deoarece tensiunea și problemele dintre slujitorii hirotoniți și cei nehirotoniți erau previzibile. Scăderea numărului de candidați la preoție era evidentă și nu a întârziat să apară.

   Ca tânăr, am susținut pe deplin conciliul, iar mai târziu am studiat documentele sale cu încredere. Dar chiar și atunci, am fost frapat de desacralizarea spațiului corului, a preoției, a Sfintei Euharistii și a modului în care se primește Împărtășania, precum și de ambiguitatea unor formulări din textele conciliului. Ca tânăr laic, încă fără o educație teologică, am observat toate acestea.

   Deși simțeam chemarea la preoție încă din copilărie, nu am fost hirotonit preot, până la vârsta de 40 de ani. Am crescut în spiritul conciliului, am atins maturitatea și am avut ocazia să-i observ consecințele, de la început. Astăzi, am 70 de ani și sunt episcop.

Privind în urmă, trebuie să spun: „Primăvara Bisericii” nu a venit niciodată; în schimb, a urmat un declin profund în practica și cunoașterea credinței, o lipsă de formă liturgică și arbitraritate – și eu însumi, fără să-mi dau seama, am participat parțial la aceasta.

   Din perspectiva de astăzi, privesc totul cu o critică crescândă – inclusiv Conciliul însuși, ale cărui texte mulți le-au abandonat demult, apelând constant, în schimb, la „spiritul” conciliului. Câte lucruri I-au fost atribuite Duhului Sfânt, în ultimii 60 de ani! Câte lucruri au fost numite „viață”, care de fapt nu au adus viață, ci mai degrabă au împrăștiat-o…

   Așa-numiții reformatori au vrut să regândească relația Bisericii cu lumea, să reorganizeze Liturghia și să-i reconsidere pozițiile morale. Ei continuă să facă acest lucru și în ziua de astăzi. O trăsătură caracteristică a reformei lor, este fluiditatea doctrinei, moralității și Liturghiei, conformarea la standardele lumești și ruptura nemiloasă de tot ce a fost înainte.

   Pentru ei, Biserica este, mai presus de toate, ceea ce s-a întâmplat din 1969 (Editio Typica Ordo Missae, Cardinalul Benoit Guth). Tot ce a fost înainte poate fi ignorat, sau a fost deja revizuit. Nu există cale de întoarcere. Cei mai revoluționari dintre reformatori au fost întotdeauna conștienți de natura revoluționară a acțiunii lor. Dar, reforma post-conciliară însăși și procesele sale au eșuat, în toate privințele. Nu au fost inspirate de sus. 

  Eu însumi celebrez Sfânta Liturghie conform noului rit, chiar și în privat. Dar, datorită activității mele apostolice, am redescoperit vechea Liturghie din copilărie, și eu pot vedea clar diferența – mai ales în rugăciuni, în gesturi și, bineînțeles, în orientare.

   Privind în urmă, intervenția post-conciliară în formatul Liturghiei - veche de aproape două mii de ani și extrem de consecventă - mi se pare că a fost o reconstrucție destul de violentă și temporară a Sfintei Liturghii în anii de la sfârșitul Conciliului – o schimbare însoțită de mari pierderi, care încă nu au fost înțelese și depășite.

   Multe forțe – inclusiv din partea protestantă – au participat direct la efortul de a adapta Liturghia tradițională la Euharistia protestantă și poate chiar la Liturghia Sabatului evreiesc. Acest lucru a fost făcut într-un mod elitist, distructiv și nesăbuit, de către Comisia Liturgică Romană, și a fost impus întregii Biserici, de către Papa Paul al VI-lea – provocând rupturi și diviziuni grave în trupul mistic al lui Hristos, care continuă până în ziua de azi.

   Un lucru este sigur pentru mine: dacă judecăm pomul după roadele sale, este absolut imperativ să se realizeze o reevaluare nemiloasă și sinceră a reformei liturgice post-conciliare, pentru ca aceasta să fie corectă și precisă din punct de vedere istoric, neideologizată și deschisă, [culmea!:] cum este cea a noii generații de tineri credincioși care nici nu cunosc, nici nu citesc textele conciliare. Ei nu au nicio problemă cu nostalgia, ci cunosc Biserica doar așa cum este ea. Sunt pur și simplu prea tineri pentru a fi numiți „tradiționaliști”. Dar, în același timp, au experimentat cum funcționează parohiile astăzi, cum se celebrează Liturghia și ce a mai rămas de fapt din socializarea lor religioasă în viața parohială. Foarte puțin! De aceea, nu pot fi numiți nici „progresiști”.

   Din perspectiva de astăzi, catolicismul liberal și progresismul din anii 1970 încoace – cea mai recentă expresie a sa este „Calea Sinodală”** – și-au parcurs deja drumul. Au condus Biserica într-un impas. Dezamăgirea este mare. Este vizibilă peste tot. Liturghiile de Duminică și din timpul săptămânii sunt frecventate, în principal, de persoane în vârstă. Tinerii sunt absenți, cu excepția unor „puncte fierbinți” care sunt, însă, puține la număr. Reforma în sine eșuează, pentru că oamenii pur și simplu nu mai vin, nu o urmează și nu-i află rezultatele.

   Cum poate fi, atunci, reforma post-conciliară percepută atât de necritic și limitat, având în vedere că roadele ei sunt atât de evidente? De ce este, încă, imposibil să înțelegem cu sinceritate tradiția și propria noastră istorie bisericească? De ce refuzăm, cu atâta încăpățânare, să vedem că ne aflăm la o răscruce și că Liturghia este locul potrivit pentru a face bilanțul?

   A fi sau a nu fi – în ceea ce privește credința și viața Bisericii – se decide tocmai în Liturghie. Acolo, Biserica trăiește sau moare. Atât tradiționaliștii, cât și progresiștii și-au dat seama de acest lucru, încă din anii 1960. Așadar, de ce este tradiția, în creștere, în rândul tinerilor de astăzi? Ce o face atât de atractivă? Gândiți-vă! Nu conciliile votează, ci picioarele. Poate că este timpul să schimbăm pur și simplu direcția. Ați prins ideea?

Note:
   *După Conciliul Vatican II (1962–1965), una dintre cele mai vizibile și simbolice schimbări din Liturghia catolică a fost noua dispunere a Altarului, cunoscută sub numele de „Altarul poporului”. Înainte de conciliu, în Liturghia tradițională latină, preotul stătea cu fața spre răsărit, spre Altarul principal. Aceasta se numea „ad orientem” („spre răsărit”) sau „cu fața spre Dumnezeu”. După Conciliul Vatican II, odată cu reformele, în special după 1969, noua practică a devenit „versus populum” - adică preotul stătea cu fața către popor, în spatele unui Altar separat, situat mai aproape de credincioși. Acesta este așa-numitul „Altar al poporului”.

   **„Calea sinodală” (în germană: Synodaler Weg) este o inițiativă, a Bisericii Catolice din Germania, pentru reformă și dialog, lansată în jurul anilor 2019–2020. Reunește episcopi, preoți și laici, cu scopul de a reforma practica și învățătura bisericească în probleme precum structura internă a Bisericii, rolul femeilor, moralitatea sexuală, preoția și modul în care Biserica gestionează scandaluri precum cele de abuz sexual.