A coborât în Iad... Acolo, în locul celor deznădăjduiți, căzuți și adânciți în deznădejdea negrului păcat, a iadului ca sălaș al celor păcătoși, al tartarului și întunericului, cum altfel ar mai fi putut pătrunde vreodată lumina? Căci, Hristos Dumnezeu, Lumina Cea Adevărată, Lumina Învierii, este adevarata Lumină a iertării noastre și, prin aceasta, a deznădejdii rezultate din îndepărtarea noastră unilaterală de Dumnezeu - invenție a minții umane și a trăirii necredincioase pur omenești.
Printr-o atât de aspră Pătimire și printr-o asemenea mare măsură a Jertfei... Fiindcă prezența lui Dumnezeu între fariseii acestei lumi, între cei ce se cred pe sine deja mult prea credincioși, nu putea fi percepută decât ca o prezență care caută să ia locul măririi, care încearcă să-i facă pe ceilalți din jur să pară cu mult mai mărunți. Căci la lumină se vădește păcatul. Este vorba despre O Prezență atât de smerită, încât și cel mai smerit dintre oameni se putea simți umilit - iar de aici și pedeapsa care I S-a pregătit... Să fie omorât, căci nu cunoaștem alt împărat al nostru decât pe Cezarul! Ironia sorții, cel pe care-l urau și care venise să le ia puterea ajungea să fie lăudat ca și când ar fi fost iubit, iar Cel Ce trebuia să fie Iubit ajunge de ocara celor pe care El îi iubea și pentru care venise. Iar acesta abia era începutul nerușinării lor vădit printr-o puternică rugăciune - în mod josnic și paradoxal, totuși, "imperativă" - Răstignește-l! Răstignește-l! Pentru că, puțin mai târziu, momentul înscrisului de pe Cruce avea să atragă după sine o a doua rugăminte: Nu-L scrieți ca rege al nostru, căci doar El S-a numit pe Sine, singur, astfel...
Și, totuși, rămâne și astăzi înscris: INRI, Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. Nerușinarea și răutatea manifestate altădată asupra Proorocilor, "rugați" la fel de imperativ să nu mai proorocească, de fiecare dată când proorociile lor stricau rânduiala cea lumească, astăzi se manifestă și mai aprig asupra lui Hristos.
Părinte, Părinte, pentru ce M-ai părăsit? Cum altfel putea să fie mărturisită și vădită mai precis firea cea omenească a lui Hristos, decât în momentul părăsirii trupului de către suflet, atunci când Dumnezeu fiind, partea Sa dumnezeiască nu avea cum să cunoască moartea specifică doar unui om?
Însă, cum altfel Dumnezeu putea să biruie căderea în păcat și depărtarea omului de Dumnezeu - până acolo încât să nege existența Creatorului său și nici să nu mai vrea să audă sau să Îl mai recunoască pe EL? Altădată, protopărinții Adam și Eva aveau să guste din acest rod - al depărtării și ascunderii sinelui de Dumnezeu, al egoismului propriu în care fiecare cu sine însuși să poată fi singur și "fără de Dumnezeu" - asemenea fiilor rebeli ajunși la vârsta tinereții, când același duh înșelător îi împinge, generație după generație, să devină liberi de cei ce le-au dat naștere, cu costul depinderii imediate de oricare alți viitori, dintre străini, mai-mari ai lor.
Și, astfel, de la acea cădere și poziție iluzorie în care omul a început să-și creeze singur impresia că ar putea trăi undeva, ascuns total, fără de Creatorul Dumnezeu, până la a ajunge în adâncul pierderii și al deznădejdii care rezultă din sporirea ideii și grijii de propriul sine, încât Dumnezeu să nu Se mai poată amesteca, până acolo încât în propria inimă și minte (nous) să nu mai poată încăpea nimic în afară de ideea cultului de sine, nu a mai fost decât un pas.
Aceasta a fost calea prin care omul, căzut din Rai - unde nu se putea întâmpla vreodată aceasta - și-a inventat propriul său iad - o nălucire, himeră a unei așa-zise "existențe" în exteriorul lui Dumnezeu, o retragere în sine totală, permisă de Dumnezeu odată cu darul desăvârșitei libertăți, dat omului, încât El Însuși să poată fi răstignit și scos deplin din "viața" și mintea celui ce era creația Sa. Este aceeași adâncire în propria idee de sine care și astăzi îl face pe omul, adâncit în cultul sinelui, să ajungă la deznădejdea în care să mărturisească până și singur, la un moment dat, "părăsitu-m-a Dumnezeu". În fapt, nimic neputând exista în afara lui Dumnezeu, non-existența "creată" - de fapt imaginată de om - acel ascunziș de nicăieri, avea să fie numită și pedepsită ca: "moarte".
Moartea a fost inventată de om, dar Dumnezeu avea să ducă și mai departe mărtusirea iubirii Sale, a Celui Ce este El Însuși Iubire: prin "inventarea" Învierii, de care n-ar fi fost vreodată nevoie, dacă omul nu și-ar fi inventat și imaginat propria depărtare de Dumnezeu, adică de Viață, făurindu-și astfel cu mândrie propria sa moarte.
A vedea astăzi și a reduce, a interpreta poetic Jertfa lui Hristos și tot planul Său Mântuitor la o simplă manifestare arbitrară de iubire - pe care oricând Și-ar fi putut-o demonstra și altfel, poate venind pe nori în puterea slavei Sale și mărturisindu-Și cu putere Dumnezeirea, ori revendicându-Și cu tărie poziția în inima omului - sau văzând-o ca pe un model de smerenie - pe care Și-ar fi putut-o arăta și altfel cu siguranță, de-ar mai fi fost nevoie, odată ce Îi dăruise omului Raiul Său și traiul alături de El fără de grijă, ori chiar Chipul și Asemănarea Sa, fără vreo pretenție de superioritate - sau a căuta alte asemenea motive, ar fi o necuviincioșie a noastră și o neînțelegere totală a sensului mântuitor al Nașterii, Propovăduirii, Pătimirii și Învierii Domnului, o reducere la abstract. Căci nu era nevoie de alte astfel de mărturisiri, pe care omul le percepuse anterior sub diferite forme, ci a fost vorba despre... O NECESITATE a iubirii - o necesitate a smulgerii, a salvării omului din acest adânc negru și întunecat al deznădejdii profunde a auto-izolării de Dumnezeu. Moartea cea inventată de om, specifică omului acum trebuia să fie tratată și înfruntată de Viață. Cu toate acestea, Dumnezeu nu putea trata și experimenta moartea, El fiind Viața, după cum lumina nu avea nimic în comun cu întunericul. Dumnezeu nu putea trata moartea doar ca Dumnezeu, odată ce Dumnezeu, Viața, nu cunoaște moartea, ci doar... Omul o cunoștea. Așa încât, pentru a putea muri și a putea "inventa" Învierea, a trebuit ca mai întâi să Se facă pe Sine om. Și astfel să pătimească, pentru ca ajungând la hotarele morții, cunoscând ca Om moartea, să o învingă ca Dumnezeu, readucându-l astfel pe om, prin îndumnezeire, la Viață.
Învierea din morți a însemnat acea găsire în sfârșit a lui Adam cel ce se ascunsese altădată în Rai - și care înventase, la sfatul înșelătorului, ceea ce mai apoi avea să fie numită "umbra și latura morții" în care să se ascundă - pecetluită cu întrebarea retorică a lui Dumnezeu: Adame, unde ești? Dumnezeu îl scoate acum pe Adam din iadul morții în care, ca Dumnezeu, fără să Se facă pe Sine și om, nu avea cum să-l regăsească. Ca Om Întrupat, avea să cunoască iadul și moartea în care singur se îngropase, prin neascultarea sa de la Adam, omul.
Abia înțelegând această "necesitate" - izvorâtă din iubire - a Întrupării lui Dumnezeu ca Om și a morții Sale pe Cruce (și nu ca pe o idee, ori alegere arbitrară a Întrupării Sale), ca prin moarte să poată birui moartea creației Sale, El, Cel Ce Este Viața, putem ajunge apoi și la a lua seama la celelalate modele ale iubirii Sale, prin care și noi, la rândul nostru, să fim regăsiți de El și să fim scăpați din moarte: acea desăvârșită smerenie, acea îndelungă răbdare, acea nemăsurată jertfă de iubire...
Hristos a Înviat! Să le urmăm, ca să ne facem și noi părtași ai Învierii Sale!
Un articol semnat: KSLCătălin
(Vinerea Mare, 10 aprilie 2026)
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
