Pe 23 iunie a avut loc, la Teatrul de Vară Apollonia din Sozopol (Bulgaria), deschiderea oficială a traseului cultural și de pelerinaj „Drumul spre Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul”.
Traseul de pelerinaj „Drumul spre Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul” se desfășoară cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Arsenie de Sliven, fiind organizat de Asociația „Drumul spre Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul”, „Camino Bulgaria”, instituții de stat și municipale.
Printre invitații oficiali ai evenimentului s-au numărat ÎPS Mitropolit Arsenie de Sliven, ÎPS Mitropolit Nicolae al Plovdivului, ÎPS Mitropolit Antonie al Europei Occidentale și Centrale, PS Episcop Sionie de Velikisk, PS Episcop Policarp de Belogradcik și PS Episcop Vissarion de Smolyan.
ÎPS Mitropolit Arsenie de Sliven s-a adresat participanților, cu un discurs de bun venit. În discursul său, a subliniat importanța pelerinajului ca o cale duhovnicească a credinței, pocăinței și întâlnirii cu Dumnezeu, menționând contribuția specială a noului traseu la conservarea moștenirii creștine din Strandja și de pe coasta de sud a Mării Negre.
Mitropolitul Arsenie a înmânat diplomele speciale „Ioannia” primilor treizeci și opt de pelerini care au parcurs cu succes întregul traseu de la Malko Târnovo la Sozopol și au ajuns la sfintele moaște ale Sfântului Ioan Botezătorul. Distinșii pelerini au primit personal certificatele, de la Înaltpreasfințitul Ierarh, ca o mărturie a traseului de pelerinaj finalizat.
A urmat salutul primarului municipiului Sozopol, Tihomir Ianakiev, și al reprezentanților autorităților statale și locale, care și-au exprimat sprijinul pentru dezvoltarea turismului de pelerinaj și pentru stabilirea traseului ca un proiect cultural și spiritual semnificativ de importanță națională.
În cadrul programului oficial a fost prezent și prof. Kazimir Popkonstantinov, sub a cărui conducere au fost descoperite sfintele moaște ale Sfântului Ioan Botezătorul pe insula „Sfântul Ivan” de lângă Sozopol în 2010.
Marți, 23 iunie 2026, Preafericirea Sa Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea, a primit la Patriarhie pe:
- Maica Paisia, Stareța Sfintei Mănăstiri "Sfântul Onufrie" de la Țarina Olarului, însoțită de Părintele ei Duhovnicesc, Arhimandritul Nectarie, Egumen al Sfintei Mănăstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Omplou, din Sfânta Mitropolie a Patrasului. Aceștia l-au vizitat pe Preafericirea Sa pentru a-l invita la viitorul hram al Sfintei lor Mănăstiri.
- Excelența Sa Domnul Anatolie Victor, Ambasadorul Federației Ruse în Statul Israel.
Comunicat al Eparhiei de Odesa a Bisericii Ortodoxe Ucrainene istorice și canonice
"Pe 23 iunie 2026, a avut loc o confiscare cu forța a bisericii închinate Sfântului Alexandru Nevski din Eparhia de Odesa a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, aflată pe strada Pirogovska din Odesa. Un grup de persoane în uniformă, înarmate cu bastoane, a blocat intrarea în clădire și poarta, nepermițând accesul nici clerului, nici comunității religioase.
Aceste persoane, așa cum s-a menționat, sunt reprezentanți ai uneia dintre agențiile de securitate ale orașului, condusă de unul dintre adjuncții Consiliului Regional. În timpul incidentului, s-a folosit forța fizică: unul dintre preoți a fost trântit la pământ și sufocat. O declarație corespunzătoare a fost depusă în acest sens.
Când slujitorul Eparhiei Odesei a ajuns la biserică, a găsit înăuntru reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe a Ucrainei [nou creată de Patriarhia Ecumenică]. Aceștia din urmă, împreună cu părintele capelan Victor, și-au declarat drepturile asupra bisericii, făcând referire la documente care, în opinia lor, confirmă crearea unei noi comunități religioase".
Ulterior, preotul noii Biserici create, Teodor Orobeț, a publicat o înregistrare video (https://web.facebook.com/reel/979214151595045) cu grupul cel nou intrând în biserică, descriindu-i pe însoțitori drept „adevărații enoriași” ai bisericii.
El a anunțat că biserica va fi redenumită în cinstea Sfântului Agapit din Peșterile Kievului. Biserica nou creată în Ucraina respinge sfințenia Sfântului Alexandru Nevski, pe motiv că este un Sfânt iubit în Rusia.
Într-o înregistrare video separată (https://web.facebook.com/reel/1787920942388881), realizată în interiorul bisericii, Orobeț și-a exprimat obiecția față de frescele care îi înfățișează pe Martirii Regali (familia Țarului), Sfinții Andrei Bogoliubski și Dimitrie din Donsk, și a identificat icoanele Sfintei Matrona din Moscova și Xenia din Sankt Petersburg drept „semne ale vieții religioase moscovite”.
Episcopia de Odesa a Bisericii Ortodoxe Ucrainene istorice și canonice a condamnat confiscarea ca fiind ilegală și a declarat că intenționează să își apere poziția pe căi legale.
(https://orthochristian.com/178522.html)
Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a cerut oficialilor turci să reia negocierile privind posibila redeschidere a unui seminar creștin ortodox din apropierea Istanbulului, relatează Reuters, citat de publicația https://orthochristian.com/.
Seminarul Halki (vezi ARHIVA LO), înființat în 1844 pe insula Heybeliada din Marea Marmara, a servit drept principală instituție teologică a Patriarhiei Constantinopolului timp de peste un secol, formând generații succesive de clerici ortodocși, inclusiv pe actualul Patriarh Bartolomeu I.
Autoritățile turce au închis școala în 1971, în urma unei hotărâri a Curții Constituționale care impunea tuturor instituțiilor private de învățământ superior să funcționeze doar afiliate la o universitate de stat - o condiție pe care Patriarhia a refuzat în mod constant să o accepte.
Chestiunea redeschiderii Seminarului Halki a fost mult timp un punct de presiune diplomatică din partea Greciei, Statelor Unite și Uniunii Europene. Președintele SUA, Donald Trump, a ridicat problema abordându-l direct pe Președintele Erdoğan, în timpul discuțiilor de la Washington de anul trecut. Se așteaptă ca Trump să viziteze Ankara luna viitoare, pentru un summit NATO.
Președintele Erdoğan s-a întâlnit cu Patriarhul Bartolomeu la Ankara, pe 16 iunie, și ulterior a instruit Autoritatea de Învățământ Superior din Turcia să continue discuțiile oficiale cu un comitet al Patriarhiei pe această temă.
Mitropolitul Emmanuel de Calcedon a descris această evoluție ca fiind începutul unei „noi faze” după ani de stagnare. El a menționat, însă, că nu a fost stabilit un calendar al redeschiderii și că ambele părți trebuie încă să finalizeze lucrările de renovare a complexului seminarului și să ajungă la un acord privind cadrul juridic și academic care guvernează funcționarea acestuia.
Trei povestiri creștine ale lui Cehov, despre viața fără iubire
Traducere după un articol semnat de: Pr. Tarasie Borojeneț
"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător" (1 Corinteni 13:1).
În lumea modernă, cuvântul „coșmar” este puternic asociat cu filmele de groază, criminalii în serie sau fenomenele din altă lume. Cu toate acestea, Anton Pavlovici Cehov, cu percepția sa subtilă asupra sufletului, a scris mai multe povestiri cu o perspectivă psihologică atât de profundă încât adevărata groază nu se află pe un ecran, ci în propria inimă.
Fără iubire, viața se transformă într-un coșmar. Și cel mai rău este că o transformăm într-un coșmar atunci când, în loc să întindem mâna pentru a ajuta, le cerem altora să se conformeze fanteziilor noastre egoiste.
Trei dintre povestirile lui Cehov, scrise între 1886 și 1887 - „Vrăjitoarea”, „Coșmarul” și „Cazacul”, descriu această tragedie umană în progresul ei. Aranjate în ordine cronologică, acestea prezintă o portretizare înfiorătoare a degradării spirituale a unei persoane lipsite de iubire.
„Vrăjitoarea”: Lipsa iubirii
(Ilustrație de Alexander Apsit pentru povestirea „Vrăjitoarea”)
Prima povestire, publicată în ziarul Novoie Vremia pe 8 martie 1886, a fost „Vrăjitoarea”.
Povestea are loc în timpul unui viscol de iarnă, într-o casă parohială retrasă. Savelie Gichin, un diacon posomorât și neîncrezător, locuiește cu tânăra sa soție, Raisa. Căsnicia lor a fost mult timp un iad, Savelie acuzând-o constant pe soția sa de infidelitate și numind-o vrăjitoare. Într-o zi, un poștaș rătăcit și un vizitiu se opresc la cabană, pentru a aștepta să treacă viscolul. Raisa, epuizată de singurătatea și răceala soțului ei, prinde viață brusc, devine frumoasă și încearcă să-l convingă pe poștaș să rămână. Savelie vede asta nu ca pe o dorință feminină după căldură și atenție, ci ca pe o „posedare demonică” și vrăjitorie. Își privește soția, cu ură. Poștașul pleacă. Cuplul rămâne din nou singur, doi oameni care se urăsc reciproc și sunt forțați să locuiască împreună. Tortura continuă.
Ce vedem? Un cleric care cunoaște rânduiala bisericească și îndeplinește ritualurile, dar nu cunoaște cel mai important lucru - dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele său. Fără aceasta, totul în viața lui este otrăvită:
- prin neîncredere, privește fiecare mișcare a soției sale, cu suspiciune;
- prin viclenie - este fără scrupule, dar îi judecă pe ceilalți;
- prin mândrie - se consideră un suferind, iar pe ea un duh rău;
- prin judecată - nu încearcă să înțeleagă ce își dorește tânăra sa soție singură, ci o etichetează imediat.
Ea îi răspunde cu aceeași monedă. Îl consideră principalul vinovat pentru viața ei ruinată și nefericită.
"Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi" (Matei 7:1). Savelie își judecă constant soția, dar nu se judecă niciodată pe sine. Îi este mai ușor să creadă în scheme diabolice, magie și „sabatoj” decât să privească sincer în propria inimă și să recunoască: „Sunt responsabil pentru propria mea nefericire”.
Aici, Cehov atinge o temă duhovnicească surprinzător de importantă. În spatele tuturor superstițiilor, credinței în vrăjitorie, deochi și magie, se află același lucru: lipsa de dorință de a privi sincer la sine și de a te pocăi. Este mai ușor și mai plăcut, pentru o persoană, să dea vina pe alții, decât să recunoască adevărul despre sine.
„Vrăjitoarea” nu este o povestire despre misticism. Este o povestire despre cum o persoană alungă dragostea din viața sa și numește acest lucru „lupta împotriva răului”.
"Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt" (1 Corinteni 13:2). Savelie are hirotonirea, dar fără dragoste el nu este nimic. Raisa, cu toată impulsivitatea ei păcătoasă, trăiește, visează și tânjește după căldură. Însă el mocnește doar în mânie. Fără dragoste, omul este condamnat la o existență goală, furioasă și plină de resentimente, distrugându-se atât pe sine, cât și pe toți cei din jurul său.
Nu vom fi mântuiți prin niciun titlu duhovnicesc, prin educație sau muncă - prin nicio realizare pământească. Numai dragostea mântuiește, care "Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Corinteni 13:7).
„Coșmar”: boala lovește pe altul
(Ilustrație de V. F. Vasiliev pentru povestirea scurtă „Coșmar” de A. P. Cehov)
Doar trei săptămâni mai târziu, pe 29 martie 1886, în același ziar apărea povestirea scurtă „Coșmarul”. Nu este o poveste de groază, așa cum ar putea sugera titlul.
Pavel Mihailovici Kunin, membru al Comitetului pentru Afaceri Țărănești, ajunge în satul Borisov și își asumă sarcina de a deschide o școală parohială în Sinkov. Cu toate acestea, nereușind să găsească fonduri pentru școală și devenind dezamăgit de preotul local, de Părintele Iacov (care pare a fi neglijent și indiferent), Kunin scrie o reclamație la adresa Părintelui Iakov și o trimite Episcopului. Ulterior, Părintele Iakov îl abordează pe Kunin, rugându-l să accepte să se angajeze la el în plus pe lângă slujba de preot, ca scrib, pentru 10 ruble pe lună, din cauza situației financiare dificile a familiei sale. După aceea, Kunin se simte rușinat de reclamația sa și de propriile greșeli din trecut, iar pornirea sa spre o „activitate utilă” se estompează.
Despre ce este vorba în această poveste? Nu este vorba doar și nu atât de mult despre viața dificilă a preoților de sat din Rusia prerevoluționară. Ideea principală este că ar trebui să ne străduim întotdeauna să înțelegem cealaltă persoană și viața ei reală, și nicidecum să înlocuim această înțelegere cu propriile noastre fantezii.
Kunin își crease deja un portret despre ceea ce este un preot, în mintea sa. Când realitatea nu corespunde acestei imagini, acest egoist cade în judecată. Egoismul, fanteziile despre ceilalți sau despre cum să-i salvăm pe măsură, devin adesea o barieră de netrecut care ne împiedică să-i ajutăm pe ceilalți.
Înainte de a-i putea salva pe ceilalți, trebuie mai întâi să parcurgi singur această cale. Fără ea, mântuirea este imposibilă.
Nu-i poți înțelege pe ceilalți, fără să te înțelegi pe tine însuți. Nu poți face bine altora, fără să fii tu cu adevărat bun, în inima ta, și nu doar la suprafață.
Punctul culminant este relatarea sinceră a preotului despre sărăcia sa și cererea sa pentru un post de scrib. Kunin este „aproape îngrozit” să afle despre familia înfometată a tânărului preot, despre situația sărăcăcioasă și despre integritatea Părintelui Iakov - despre sprijinul financiar pe care preotul îl oferea unui frate seminarist și unui preot în vârstă. În acest moment, adevărul începe să iasă la iveală, străpungând coaja disprețului superior: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6:36). Kunin vede, în cele din urmă, nu imaginea pe care și-o născocise, ci suferința reală. Dar costul acestei înțelegeri este atât de mare încât, în realitate, viața lui i se pare un coșmar întunecat și sumbru. Acest lucru nu se datorează mizeriei satului. Este vorba despre starea sufletului care voia să iubească, dar nu putea din cauza egoismului său.
„Cazacul”: Punctul fără întoarcere
Foto: „Cazacul”, o povestire scurtă de Anton Cehov. Copertă. Publicată de Parohia Pogorârii Sfântului Duh
În sfârșit, un an mai târziu, în aprilie 1887, a fost publicată a treia povestire,„Cazacul”. Cehov a scris-o în Taganrog și a apărut în Gazeta de la Petersburg, pe 13 aprilie.
Acțiunea are loc în noaptea de Paște. Maxim, un tânăr arendaș al unei ferme, se întoarce acasă de la biserică, împreună cu tânăra sa soție. Are în căruță o Pască de Paște [echivalent cu Paștile care se împart de către preot] proaspăt sfințită. Este cuprins de bucurie pascală, iar totul în jurul lui pare luminos, vesel și fericit. Pe drum, cuplul întâlnește un cazac roșcat așezat pe jos. Părea că se îmbolnăvise pe drum, în timp ce se întorcea acasă dintr-o vizită, iar acum îi lipsea puterea să-și continue călătoria. El le cere trecătorilor o mică bucată din „Pasca sfântă pascală”. Maxim vrea imediat să o împartă cu el, dar soția lui îi interzice să taie Pasca, crezând că „nu e bine” să facă acest lucru și că Pasca sfințită se mănâncă doar acasă, în timpul mesei de sărbătoare [după cum este rânduit]. Cuplul pleacă fără să-i dea nimic săracului. Din acel moment, bucuria lui Maxim dispare. Conștiința lui începe să-l chinuie. Nu poate dormi, nu se poate ruga și nu poate sărbători Învierea lui Hristos.
Încearcă să-și înece tristețea în vin și ajunge să moară de băutură. Drept urmare, viața sa anterior fericită și prosperă este spulberată.
Aceasta este, cronologic, cea mai recentă povestire. Și, aici, Cehov arată cel mai tragic final. În timp ce în „Vrăjitoarea” vedem un suflet deja mort, iar în „Coșmarul” un suflet otrăvit de egoism, în „Cazacul” vedem un om care avea totul - bucuria Paștelui, dragostea pentru soția sa și credința - dar a pierdut totul într-un singur act crud, un singur refuz de a arăta milă.
"Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5:7). Maxim nu a arătat milă când era cel mai important, când era cu adevărat nevoie. Și mila i-a fost luată.
Despre ce vorbește Cehov? Vorbește despre faptul că bucuria pascală poate fi pierdută într-o clipă. Și poate fi pierdută fără a comite un păcat de moarte, ci „doar” fiind lipsit de inimă. Maxim nu a ucis și nici nu a furat, pur și simplu și-a ascultat soția și nu a arătat milă încât să-i ofere cazacului o bucată din Paști. Cu toate acestea, Dumnezeu nu se uită la aparențe, ci la lucrările interioare ale inimii. În esență, aceasta a fost o cădere din har, similară cu prima cădere din istoria omenirii.
Și, iată, o altă perspectivă cehoviană: Oamenii beau, adesea, pentru că încearcă să înece vocea chinuitoare a conștiinței lor. Mulți oameni nu vor să-și recunoască vina, nu vor să se pocăiască și să vină la Hristos, așa încât caută uitarea în alcool, muncă, divertisment sau orice altceva decât în Biserică. Și, totul începe cu un act aparent mic și nepoliticos. O Apocalipsă a Păcatelor Mici...
Ce unește aceste trei povestiri?
„Vrăjitoarea”, „Coșmarul” și „Cazacul” sunt trei povestiri diferite, cu trei personaje principale diferite. Cu toate acestea, fiecare povestire se învârte în jurul unei persoane care nu a cultivat dragostea în inima sa.
Savelie (din „Vrăjitoarea”) nu a cultivat dragostea și și-a transformat propria familie în iad, acuzându-și soția de vrăjitorie în loc să se pocăiască de lipsa sa de dragoste.
Kunin (din „Coșmarul”) nu a cultivat dragostea, iar lumea din jurul său a devenit un coșmar, pentru că nu vedea oameni, ci fanteziile sale despre ei.
Maxim (din „Cazacul”) nu a cultivat dragostea și și-a pierdut bucuria pascală, care a fost înlocuită de apatie și beție.
Principala lecție a lui Cehov este că numai dragostea face viața fericită, plină de sens, desăvârșită și mântuitoare. Cu toate acestea, dragostea depinde în primul rând de noi, de liberul nostru arbitru, de eforturi și de nevoință. Dacă o persoană nu a cultivat dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele său, este condamnată la o existență goală, plină de răutate și resentimente, ducând la distrugerea sa și a tuturor celor cu care intră în contact.
Înțelegere și milă
Potrivit cercetătorilor, principala caracteristică a viziunii lui Cehov asupra realității este dragostea sa sinceră pentru personajele sale, indiferent cine sunt acestea. Nu a scris „vieți de sfinți (hagiografii)”, ci a scris despre noi. Nu a avut niciun personaj negativ. În schimb, a portretizat indivizi nefericiți. Savelie este nefericit, din cauza naturii sale suspicioase. Kunin este nefericit, din cauza egoismului său. Maxim este nefericit, din cauza conștiinței sale vinovate. Lui Cehov îi lipsește complet o atitudine judecătoare față de oameni.
Acesta este secretul abordării lui Cehov. Nu judecă pe nimeni în operele sale, ci încearcă să-i înțeleagă și să simpatizeze cu ei, pentru că îi iubește. Și reușește, pentru că vede principala boală: absența iubirii. El indică singurul leac: să renunți la prejudecăți, să privești în fața cuiva apropiat și să-l întrebi de ce are cu adevărat nevoie.
Milostenia este îndelung răbdătoare și bună; "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul (1 Corinteni 13:4-5).
22.06.2026
Editura Patriarhiei Moscovei a publicat un Acatist dedicat Sfintei Mucenițe Ludmila, Prințesă a Boemiei (Cehia). Competențe comportamentale insuflate de școală, familie și mediu și demonstrate în viața publică.
Sfânta Ludmila, Prințesă a Boemiei, a trăit în Epoca Iluminismului, printre slavi, și a fost botezată de Sfântul Metodie, cel Întocmai cu Apostolii. Devenind prima martiră printre femeile slave, Sfânta Ludmila este canonizată înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii nu numai pentru exemplul său de viață creștină și acceptarea smerită a morții pentru Hristos, ci și pentru eforturile sale eroice de a-și crește și pregăti nepotul - cel mai mare Sfânt al Boemiei și principalul ocrotitor ceresc al țării sale - Preafericitul Prinț Viaceslav al Boemiei.
Această broșură este o ediție serială și conține Acatistul, tipărit cu caractere mari, o scurtă biografie a Sfintei Ludmila și un mic glosar care explică cuvintele dificile.
Textul Acatistului a fost aprobat pentru utilizare în timpul slujbelor și în rugăciunea de acasă, la ședința Sfântului Sinod din 27 decembrie 2024.
***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna iunie 2026.
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
