File de Letopiseț: 17 iulie 2026 - VLAHERNOVA. MĂRTURISIRE și ADEVĂR

 VLAHERNOVA

DREPT INTRODUCERE: Vlaherne a fost un loc din Constantinopol, care se afla la malul portului corăbiilor și a fost numit astfel după un oarecare slăvit voievod al sciților, care se numea Vlahern și fusese ucis în acel loc, unde, ulterior, s-a zidit biserică prea aleasă în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Triburile rătăcitoare ale sciţilor au ocupat părţi din Dacia până prin secolul II înainte de Hristos, când urma lor se pierde printre geţi. La răsărit de triburile dacice, în stepele din nordul Mării Negre, locuiau sciţii, un neam de păstori, foarte buni luptători. Călăreţi neînfricaţi, ei se foloseau mai ales de arc, aruncând săgeţi din fuga calului. Năvala lor era înspăimântătoare. Se abăteau ca un uragan, acolo unde nimeni nu ştia că vor lovi. Atraşi de bogăţiile dacilor, sciţii au încercat să supună Dacia. Grupuri de călăreţi sciţi au reuşit să ajungă în Transilvania, iar altele au pătruns în Dobrogea. Timp de trei sute de ani s-au dat lupte între sciţi şi daci...

DIN VREMURI ISTORICE

În timpul domniei împăratului Leon I și a soției sale Verina (457-474), doi frați de înaltă nobilime (generali), Galvie și Candid, care abia renunțaseră la erezia ariană, au decis să întreprindă un pelerinaj în Țara Sfântă. La sosirea în Galileea, s-au oprit la casa unei femei în vârstă pe nume Ana, evreică prin naștere, dar evlavioasă și virtuoasă, care își petrecea nopțile în rugăciune, urmând exemplul Anei, fiica lui Fanuel. 

36. Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa.
37. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni.
38. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim. (Sfânta Evanghelie după Luca, 2)

Observând că creștinii veneau cu lumânări și tămâie în cea mai tainică parte a casei acesteia și că un număr mare de bolnavi și de infirmi își petreceau noaptea acolo, nobilii pelerini au rugat-o pe gazda lor să le explice motivul. Ana, mărturisind că harul lui Dumnezeu făcea nenumărate minuni acolo, a susținut inițial că era un obicei străvechi transmis de la strămoșii ei. Implorând-o să le spună mai multe, ea le-a dezvăluit, în cele din urmă, că Veșmântul Maicii Domnului era acolo, lăsat moștenire de Preasfânta Fecioară, în momentul Adormirii sale, uneia dintre cele două slujitoare evreice ale sale și că fusese transmis din generație în generație, păzit întotdeauna în ascuns de o fecioară. Vărsând lacrimi de emoție, Galvie și Candid au cerut să petreacă întreaga noapte în acea cameră, la priveghere. Profitând de somnul bolnavilor prezenți, au măsurat racla de lemn care conținea Sfântul Veșmânt și, de acolo, au plecat spre Ierusalim, promițând să se întoarcă. S-au închinat la locurile sfinte și, au făcut, apoi, o raclă similară; iar la întoarcerea în casa evreicei evlavioase, au găsit o modalitate de a fura racla ce conținea Sfânta Relicvă și de a o înlocui cu racla goală pe care o acoperiseră cu o pătură bogat țesută cu aur.

La sosirea în Constantinopol, au așezat această comoară neprețuită într-un loc numit Vlaherne, situat în partea de nord-vest a orașului, în afara zidurilor, unde au construit o Biserică închinată Sfinților Apostoli Petru și Marcu, păstrând Veșmântul în ascuns. Dar nu au putut ascunde comoara mult timp, din cauza numeroaselor minuni care se întâmplau în biserică. După ce i-au dezvăluit împăratului că aduseseră acest prețios trofeu la întoarcerea din pelerinajul lor pentru ocrotirea orașului, acesta, plin de bucurie, a construit un paraclis, unde a fost așezată racla ce conținea Sfântul Veșmânt al Maicii Domnului. Mai târziu, această raclă a fost înlocuită de un relicvariu din aur și argint, împodobit cu pietre prețioase.

Sfântul Veșmânt al Maicii Domnului era țesut din lână fină, de o singură culoare, și confecționat dintr-o singură bucată de material. Iar în timp ce purpura imperială în care fusese învelit s-a deteriorat rapid, acesta a rămas intact de-a lungul timpului, manifestând astfel clar minunea Pururea Fecioriei Maicii Domnului.

De fapt, prima Biserică din Vlaherne a fost întemeiată de Împărăteasa Pulheria (între 450 și 453). Când Veșmântul Maicii Domnului a fost adus din Palestina în 473, Împăratul Leon al III-lea a construit acolo un paraclis circular, pentru a-l adăposti și i-a dat lăcașului întreaga splendoare. Ulterior, această Biserică a Maicii Domnului din Vlaherne a rămas unul dintre cele mai prestigioase lăcașuri din capitală și a fost locul multor evenimente majore din istoria sa.

Datorită în special Icoanei Maicii Domnului din Vlaherne, avarii au fost respinși în 626 (o minune cinstită în Sâmbăta Acatistului) și orașul a fost salvat de arabi (717) și de revolta generalului Toma (822). În timpul atacului rusesc din 864, Sfântul Patriarh Fotie a mers la Vlaherne și a coborât la mare cu Sfântul Veșmânt, iar la scurt timp după aceea flota rusească a fost distrusă de o furtună.

Nenumărate minuni au avut loc în acest lăcaș, în special „minunea obișnuită” care avea loc aproape în fiecare vineri la ora Vecerniei: vălul de mătase care acoperea Icoana Maicii Domnului se ridica încet și dezvelea icoana, iar sâmbăta cădea din nou, la aceeași oră. În fiecare vineri se săvârșea acolo o priveghere, iar o procesiune pornea din Biserica din Vlaherne către celălalt lăcaș important al Maicii Domnului, în Calcopretia, unde se păstra Sfântul Brâu al Maicii Domnului. Reconstruită după un incendiu din anul 1070, biserica a fost distrusă definitiv de un incendiu accidental în 1434.

În fiecare an, la 2 iulie, pe lângă proslăvirea Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, Biserica noastră pomenește și „Așezarea Cinstitului Veșmânt al Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu în Biserica Vlaherne” (numit și Acoperământul Maicii Domnului). În aceeași zi are loc cinstirea aparte și a Sfântului Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, care a trimis și el la Constantinopol o parte de veșmânt al Preasfintei Fecioare (Brâul Maicii Domnului). Binecre­din­cioșii împărați Marcian și Pulheria îî ceruseră Patriarhului, de fapt, sfintele moaște ale Preacuratei Fecioare Maria, dar după ce acesta i-a informat despre faptul că trupul Maicii Domnului nu se mai afla în mormânt deja la primele trei zile după Adormirea Preasfintei Fecioare, atunci insistaseră ca "măcar" să le fie trimis sicriul împreună cu cele de îngropare.

Sfântul Acoperământ, însă, după ce s-a aflat în Biserica Vlaherne până în anul 1087, conform însemnărilor istorice i-a fost răpit Constantinopolului - s-ar putea zice  după cum fusese răpit inițial din casa fecioarei evreice - fiind pierdut de împăratul Alexie I Comnenul într-o bătălie împotriva pecinegilor, în apropiere de cetatea bulgărească Dristra, când pur și simplu... un vânt puternic i l-a smuls din mâini.

ÎN ACTUALITATE

Sărbătorirea „Așezării Cinstitului Veșmânt al Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu în Biserica Vlaherne” continuă, însă, să aibă loc și în zilele noastre. Astfel, chiar în urmă cu o zi (c. Iul.) Patriarhul Șio al III-lea al Georgiei a săvârșit Sfânta Liturghie în Catedrala Zugdidi. Au coslujit mai mulți Episcopi. Să înțelegem, însă, de ce această sărbătoare este atât de importantă și de mare pentru credincioșii ortodocși din Georgia:

"Ziua de azi este specială pentru noi, pentru toți" a spus, cu această ocazie, Patriarhul Georgiei. 

"Această mare sfințenie nu este doar o relicvă istorică pentru noi, ci este un semn vizibil al ocrotirii, al prezenței Maicii Domnului alături de noi. Este deosebit de importantă pentru noi, georgienii, deoarece, prin mila și Pronia lui Dumnezeu, acum câteva secole această mare sfințenie a fost adusă în Georgia și aici, în Samegrelo, este păstrată - repet, ca un un simbol al ocrotirii perpetue a Născătoarei de Dumnezeu și al prezenței Sale alături de noi. Așa cum i-a protejat și i-a ocrotit pe oameni în vremurile de demult, de tot felul de necazuri, supărări și întristări, Sfântul Veșmânt îi protejează pe toți cei care se îndreaptă către El cu credință, pocăință și rugăciune.

Foto de Nina Sojașvili

Mare este milostivirea lui Dumnezeu că cele două mari sfințenii ale Bisericii Creștine - Cămașa Domnului nostru Iisus Hristos și Veșmântul Preasfintei Fecioare Maria - sunt așezate spre închinare în Georgia.

Încă din secolul I, Cămașa Domnului Iisus Hristos a fost adusă la noi, iar Maica Domnului S-a preocupat de ținutul nostru, să devină al Dânsei. Rugăciunea-Binecuvântarea Maicii Domnului a fost propovăduită în Georgia de Sfântul Apostol Andrei cel Dintâi, precum și de Sfântul Apostol Simon Canaanitul (Zilotul) și de alți Apostoli. Cu binecuvântarea Maicii Domnului, Sfânta Nina a venit în Georgia, a propovăduit adevărata credință și, de atunci, țara noastră apără credința lui Hristos, fără ezitare, cu nădejde neclintită.

Anul acesta se împlinesc 1700 de ani de la acest eveniment slăvit, care ne amintește încă o dată cât de mare este credința în Hristos în cultura, viața și identitatea noastră.

Sărbătoarea de astăzi - Sărbătoarea Sfântului Veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - poate, dragi frați și surori, ne face să ne gândim la un lucru încă important: viața noastră duhovnicească, și ca să spunem așa, începutul spiritualității noastre. Când am fost botezați, am primit acest sfânt dar duhovnicesc; precum spune Sfântul Apostol Pavel, „în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni. 3, 27), numai că, din păcate, contaminăm această trecere rapidă prin viață cu păcatele noastre, patimile noastre, superstițiile, nemulțumirile și așa mai departe...

Ziua de astăzi ne cheamă să reflectăm asupra acestui lucru și să ne îndreptăm către Maica Domnului în rugăciune, pentru a ne ajuta să depășim patimile, pentru a ne curăța sufletele de păcate, pentru a ne călăuzi duhovnicește.

Atât de mare este potrivirea, încât chiar și Evanghelia pe care o citim astăzi ne spune acest lucru. Fariseii ipocriți merg la Domnul Iisus Hristos și întreabă: „Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine” (Matei 15, 1-2). Domnul le-a răspuns: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15, 11). Apostolii nu au înțeles această pildă. Apostolul Petru L-a rugat pe Domnul să le descopere ce înseamnă aceasta. Domnul le-a spus: ceea ce iese din gură iese din inima noastră și spurcă pe om, pentru că prin gură iese din inimă. Adică: intențiile rele, uciderea de om, hula, blasfemiile - socotește Dumnezeu că acestea spurcă pe om (Matei 15, 15-20).

Astfel, prin aceste cuvinte, Dumnezeu ne învață că trebuie să luptăm împotriva patimilor noastre, împotriva cuvintelor inimii noastre necurate, împotriva gândurilor noastre, pentru că urmarea patimilor și satisfacerea lor vătămează sufletul omului, desparte pe Dumnezeu, îndepărtează harul, iar într-o astfel de situație niciun om nu-și mai poate păzi și păstra sufletul. Dacă el nu se poate niciodată îndepărta de lucrurile pământești, nu poate ajunge la comoara lucrurilor duhovnicești, cerești”.

Așadar, dragi frați și surori, a lua în noi sfințenia, din aceste sfințenii în care Georgia este bogată, nu se face mecanic, ci se face cu credință, rugăciune, pocăință, păzind poruncile. Atunci vom primi harul care se află în aceste sfințenii și ne va ajuta în lucrarea de mântuire a sufletelor.

Astăzi, aș dori să-i mulțumesc Înaltpreasfinției Sale Mitropolit Gherasim de Zugdidi și Țaiș, pentru slujirea sa demnă și loială a acestei Eparhii. Pe lângă faptul că vă aflați la conducerea Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Georgiei cu mare demnitate, munca și activitățile dumneavoastră în Eparhia Zugdidi și Țaiș sunt remarcabile. Acest lucru este confirmat de această catedrală magnifică. De asemenea, vreau să amintesc că Vlahernova a devenit nu doar o sărbătoare bisericească, ci și o sărbătoare publică pentru întreaga Georgie, și vă mulțumesc încă o dată pentru asta.

Aș dori să profit de ocazia de a mă afla astăzi în Zugdidi, în inima orașului Samegrelo, și să-mi exprim marea dragoste și recunoștință față de Samegrelo.

Știți că slujesc în Eparhia de Senaki și Cihoroțu de 23 de ani, ca preot, și puteți spune că încă slujesc, pentru că, deocamdată, Sfântul Sinod îmi permite să înfrumusețez această minunată Eparhie. Nu știu când voi avea ocazia să fac asta, dar atâta timp cât voi fi în viață, atâta timp cât voi sluji în Biserică, dragostea pentru Samegrelo va fi mereu cu mine, pentru că Samegrelo mi-a dăruit atât de multe. Se poate spune că am fost pregătit pentru slujire din Samegrelo, cu dragoste, cu o mare căldură, o mare frumusețe și cultură pentru slujirea mea patriarhală.

Vă reamintesc cuvintele Sanctității Sale și Cinstitului Ilie al II-lea, că unificarea țării noastre trebuie să înceapă din Samegrelo. Suntem siguri că Samegrelo va împlini această rugăciune-binecuvântare.
Primiți marea mea dragoste, rugăciunile, binecuvântările și recunoștința.
Dumnezeu să vă fericească și să vă binecuvânteze!
Încă o dată, vă felicit cu ocazia Sărbătorii Preasfintei Fecioare! Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă întărească, să ne rugăm Maicii Maria să întărească în inimile noastre credința lui Hristos, să dăruiască, să stabilească unitate, pace și dragoste între noi.

Cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Dumnezeu să binecuvânteze, să ocrotească, să întărească și să mântuiască întreaga Georgie. Amin!

Cu doar câteva zile înainte, același Părinte Patriarh, la Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (12 iulie / c. Iulian) amintea, în renumita Catedrală Patriarhală Svetițhoveli din Georgia:

Adesea, nu ne dăm seama cât de recunoscători ar trebui să le fim Apostolilor. Personalitățile lor, realizările lor sunt temelia Bisericii noastre. Se poate spune că astăzi națiunea noastră există și trăiește datorită meritelor lor, predicării lor, întrucât adoptarea creștinismului și evlavia ulterioară față de Biserica Ortodoxă au dus la mântuirea națiunii noastre atât fizică, cât și spirituală.

Desigur, credem că loialitatea Bisericii și continuarea căii Apostolilor sunt premisele pentru supraviețuirea și dezvoltarea noastră ulterioară. Să continuăm această moștenire, să urmăm exemplul lor, să urmăm calea lor.

Astăzi, din Epistolă, s-au citit cuvintele Apostolului Pavel: „Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (1 Corinteni 11:1). Suntem noi gata să devenim urmașii lor? Pentru că ei și-au împlinit isprăvile cu prețul vieții lor și toți, fără excepție, au murit ca martiri, afară de Ioan Teologul, care a îndurat și el multe suferințe. Suntem noi gata pentru această cale, să fim ucenicii și continuatorii lor?

Aici, să ne gândim și la noi înșine. De exemplu, când ne așteaptă un folos lumesc, pământesc, suntem adesea gata să îndurăm diverse necazuri, încercări, întristări, umilințe și chiar pedepse, doar pentru a ne atinge diferitele țeluri pământești, pentru că, repet, ne așteaptă un anumit folos.

Dar în chestiunea mântuirii sufletului, precum și în chestiunea câștigării, ca să spunem așa, a unei favori de la Dumnezeu, adesea dăm dovadă de lene, nepăsare și nerecunoștință. Ce justificare vom avea pentru un astfel de comportament, când vedem că am primit atâtea lucruri bune de la Dumnezeu: țara noastră, familiile noastre și pe noi personal, și astăzi primim încă multe lucruri bune.

Sfinții Apostoli nu erau așa. Ardeau de dragostea lui Hristos. Acest lucru se reflectă perfect în cuvintele Apostolului Sfânt Pavel. El scrie: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Romani 8:35). Adică, aceasta înseamnă că nu numai că diferitele necazuri nu ne pot despărți de dragostea lui Hristos, dar chiar dacă ne amenință primejdia morții, nu vom fi despărțiți de Hristos, nu ne va înspăimânta.

Iată, o astfel de dragoste și credință aveau ei. În ciuda faptului că Apostolii, într-adevăr, au trecut prin toate aceste încercări enumerate (pe care le descriu și ei în mare detaliu), totuși aveau o mare bucurie în inimile lor, se osteneau cu bucurie, pentru că știau că pentru necazurile, întristările și greutățile trecătoare, cununi cerești și o mare răsplată, har de la Dumnezeu, îi aștepta. De aceea, considerau toate acestea ca niște nimicuri, le îndurau cu răbdare și, cu atât mai mult har și bucurie aveau.

Iată, dragi frați și surori, să încercăm și noi să-L iubim pe Domnul nostru Iisus Hristos în acest fel. Într-adevăr, Domnul nu ne cere nimic mai mult decât să-L iubim și să păzim poruncile Lui. Cine Îl iubește pe Domnul în acest fel păzește și poruncile Lui, pentru că atunci când iubești pe cineva, încerci să meriți dragostea lui.

Iată, așa cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în aceste cuvinte minunate, învredniciți-vă să-L iubiți pe Domnul cum se cuvine - aceasta este deja Împărăția Cerurilor, aceasta este fericirea, aceasta este aducătoarea de nenumărate bunătăți.

Dar, pentru ca dragostea noastră să fie cuvenită și sinceră, pentru aceasta, de dragul iubirii lui Dumnezeu, trebuie să iubim și pe aproapele nostru, precum spune Domnul, întrucât pe aceste două porunci se bazează toată legea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” și "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Marcu) 12:30-31). Aceste două porunci sunt în mod firesc legate între ele, pentru că cine Îl iubește pe Dumnezeu nu-și va ofensa niciodată aproapele. Ci, bineînțeles că, dimpotrivă, îi va face întotdeauna bine, pentru că își amintește de cuvintele Domnului Iisus Hristos: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40).

Așadar, când o persoană are în față un cerșetor sărac, nevoiaș, amărât, nu vede în el acel sărac și nevoiaș, ci Îl vede pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a promis că binele făcut acelui sărac va fi considerat bine făcut lui Hristos. Așadar, repet, o astfel de persoană care vede întotdeauna măreția lui Hristos, și nu pe săracul din fața lui, face totul cu multă râvnă și săvârșește milostenie cu multă dragoste și cu multă hotărâre.

Așadar, dragi frați și surori, astăzi este sărbătoarea Apostolilor. Aceștia au fost propovăduitori ai Adevărului și ai Iubirii. Așadar, să nu neglijăm această doctorie principală pentru sufletul nostru - iubirea față de aproapele, mila, simpatia, pentru că, așa cum v-am spus, acesta este principalul leac pentru sufletul nostru, pentru rănile lui; acest leac ne vindecă sufletul, astfel încât nicio rană nu rămâne în el, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Ca exemplu, să ne amintim de Apostolul Sfânt Pavel, care a fost un persecutor crud și distrugător al Bisericii și a devenit nu doar credincios, nu doar Apostol, ci și lider al Bisericii. Iată o schimbare atât de uimitoare, care a avut loc în el. O schimbare atât de uimitoare se va produce și în noi, dacă vom rămâne credincioși acestei căi, și nu numai în noi personal, ci întreaga noastră națiune își va schimba starea și mai mult, va fi întărită și unită.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă întărească! Fie ca harul și rugăciunile Apostolilor să fie cu voi și cu întreaga Georgie! Prin rugăciunile Apostolilor, fie ca Dumnezeu să ocrotească, să întărească, să desăvârșească și să mântuiască întreaga Georgie. Amin!

De asemenea, Patriarhul a mai spus, la aceeași sărbătoare, în Tbilisi (Avlabri), în Catedrala Sfinții Apostoli Petru și Pavel:

"Astăzi Îi mulțumim și Îl lăudăm pe Dumnezeu, că în fața lumii păcătoase Dumnezeu a ridicat stâlpi și luminători atât de minunați, care nu numai că au propovăduit adevărul, întregii lumi, prin Epistolele lor mărețe, ci și prin viața lor ne-au dat un exemplu de credincioșie și marea dragoste a lui Dumnezeu. Ei continuă să predice până în ziua de azi.

Este imposibil să vorbim despre toate, despre meritul acestor mari Apostoli. Sfântul Apostol Pavel nu numai că a scris despre această iubire ca nimeni altul, ci a și trăit și s-a aprins cu această iubire, cu iubirea lui Hristos, ca nimeni altul. A fost atât de mișcat de crucea lui Hristos, încât tot ce exista pe acest pământ și-a pierdut sensul pentru el. El scrie astfel de cuvinte: de acum înainte, lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! (Galateni 6, 14). A fost atât de copleșit de iubirea lui Hristos, a simțit răstignirea lui Iisus Hristos, rănile Lui, încât a spus: port în trupul meu, semnele Domnului Iisus (Galateni 6, 17).

Dragi frați și surori, să încercăm să urmăm Apostolului Petru, Apostolului Pavel în iubirea Sfintei Cruci și să simțim Crucea Domnului și să încercăm să nu lăsăm să treacă nicio zi din viața noastră fără să ne amintim de Crucea lui Hristos, să înțelegem semnificația ei și să ne luăm crucea și să nu uităm celebrele cuvinte ale Apostolului Pavel: „iubirea este deci împlinirea legii” (Romani 13, 10).

Dacă trăim așa, dacă încercăm să trăim așa, atunci Crucea lui Hristos Se va arăta în inimile noastre și vom fi măcar puțin asemenea Apostolilor, în inimile cărora Crucea Domnului nostru Iisus Hristos S-a arătat și a strălucit cu o lumină cerească.

Încă o dată, vă felicit în această zi. Din nou, vă mulțumesc pentru această mare bucurie, de a sluji împreună. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă țină puternici! Dumnezeu să unească și să mântuiască întreaga Georgie, cu rugăciunile Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Amin!

Traducere după un text oferit de: Anzor Cikobava și Tamara Asatiani

Bucurați-vă, Sfinților Sfinți Mucenici din Gornjokarlovci,

 care ați pătimit nevinovați alături de Episcopul Sava!

Traducere după: Diacon Budimir Kokotovici

Pe 17 iulie, Sfânta Biserică Ortodoxă îi prăznuiește cu rugăciune pe Sfântul Sfințit Mucenic Sava (Trlajici), Episcop de Gorniokarlovaci, și pe Sfinții 73 de Mucenici din Gorniokarlovaci.

Episcopul Sava (Trlajici) s-a născut în satul Molo (Bacika) pe 19 iulie 1884, din părinții Ștefan și Latinka-Elisabeta, născută Karakașevici. La botez, i s-a dat numele de Svetozar. După ce a absolvit școala primară religioasă sârbă din orașul natal, a mers la Sremske Karlovci, unde a absolvit gimnaziul și Seminarul Teologic, cu rezultate excelente.

Svetozar s-a căsătorit cu Sofia Pisarov pe 15 noiembrie 1908, în Biserica Buna Vestire din Ada. A fost hirotonit diacon de sărbătoarea Bobotezei și preot în ziua Sfântului Sava al Serbiei în 1909, în Catedrala din Timișoara. Ambele hirotoniri au fost săvârșite de Episcopul locului, Gheorghe (Letici), care i-a încredințat Parohia Pecika. Pe 6 august 1910, Sofia Trlaici a murit, iar în anul următor, la cererea sa personală preotul Svetozar a fost transferat la Vașaid, lângă Kikinda. Ca păstor, a absolvit Facultatea de Drept din Belgrad și a promovat examenul judiciar la Facultatea de Drept din Zagreb.

În memoriile sale, Protopopul Iso Peinovici din Plașki a consemnat și suferința Episcopului Sava (Trlajici) ca paroh al orașului Vașaid, în timpul Primului Război Mondial (1914-1918):

„În timpul războiului mondial, Preasfințitul Sava avea în răspundere parohia Vașaid, în Banat. Nici el nu a fost scutit de persecuția autorităților maghiare. După o percheziție asupra locuinței sale din Vașaid, a fost arestat și dus în fața instanțelor maghiare. După ce a petrecut o perioadă într-un centru de arest preventiv și după ce au fost interogați câțiva maghiari, care, fiind oameni onești, au spus doar adevărul în instanță, Înaltpreasfințitul Sava a fost eliberat din închisoare, dar a fost plasat sub supravegherea poliției. Pentru a-l împiedica să intre în contact cu oamenii și cu enoriașii săi, autoritățile polițienești au propus autorităților militare să-l mobilizeze și să-l numească om nesigur din punct de vedere politic, repartizat la unele regimente maghiare și românești ca preot capelan militar, unde va rămâne la fel de nesigur, sub stricta supraveghere a autorităților militare. Preasfințitul Episcop Sava a petrecut o perioadă ca militar capelan în Carpați, pe linia frontului, apoi demobilizat și întors în parohia sa, la prăbușirea monarhiei austro-ungare.

La începutul anului 1927, a fost hirotonit în rang de Protopop, iar în curând și ca Secretar Șef al Sfântului Sinod al Episcopilor. Ca preot văduv, a fost tuns în monahism la Mânăstirea Kruședol, în ziua Sfintei Parascheva (27 octombrie) în 1929, primind numele Sava. A fost tuns în monahism de către Episcopul Dalmației-Istriei, Maximilian (Haidin). A fost hirotonit în rang de Arhimandrit în paraclisul Palatului din Sremski Karlovci pe 3 noiembrie, iar patru zile mai târziu a fost admis în statutul de călugăr de Curte. Patriarhul Dimitrie l-a numit pe Arhimandritul Sava (Trlajici) stareț al Mânăstirii Kruședol. Obștea de la Kruședol, pe lângă Arhimandritul Sava, îl includea și pe Ieromonahul Irineu (Erdeviciki), care a fost martirizat de ustași (extremiști croați fasciști, motivați de ură împotriva sârbilor) pe 26 august 1941.

Arhimandritul Sava a fost hirotonit Episcop Vicar al Patriarhului sârb Varnava (Rosici), cu titlul de Sremski Karlovci, pe 30 septembrie 1934. A rămas în această funcție până pe 22 iunie 1938, când a fost ales Episcop de Gorniokarlovci. A fost întronizat pe 4 septembrie, în același an, la Plașka.

Pe 6 aprilie 1941, Germania nazistă a atacat Regatul Iugoslaviei. Odată cu intrarea trupelor germane în Zagreb pe 10 aprilie în același an, a fost proclamat Statul Independent Croația (NDH), condus de Ante Pavelici, cu șapte zile înainte de capitularea armatei iugoslave. Odată cu proclamarea noului stat, a început o persecuție fără precedent asupra sârbilor și a Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Pe baza datelor colectate, Episcopul Arsenie (Bradvarevici) de Moravița, administrator al Episcopiei de Gorniokarlovaci (1945-1947), raportează Sfântului Sinod al Episcopilor despre soarta Episcopului Sava:

„Este atașată o listă a preoților care au murit în timpul războiului. Acestea sunt jertfe dureroase și mari – 72 dintre ei (preoți), făcuți de această Episcopie. Printre ei se numără jertfa fericitului plecat Episcop Sava (Trlaici), și cu atât mai dureroasă cu cât până în ziua de azi nu a fost posibil să se stabilească exact unde, când și cum și-a pierdut viața Episcopul Sava. Tot ce s-a putut stabili este că a fost arestat pe 17 iulie 1941, înainte de seară, la reședința sa, că a fost legat și dus la casa celui mai mare criminal ustaș, tâlhar și măcelar Josip Tomlienovici din Plașko, că a fost maltratat, bătut, că în timpul bătăilor și în timpul torturii, un disc a fost pus pe un gramofon jefuit din Palatul Episcopal și a rulat încontinuu: „Jelici Vo Hrista...”. 

Pe 19 iulie, Episcopul Sava a fost legat împreună cu alți trei preoți: secretarul Tribunalului Bisericesc, Bogoliub Gakovici, un profesor de religie din Plașko, George Stoianovici, și preotul paroh din Licika Iasenița, Stanislav Nasadil, împreună cu alți unsprezece laici (credincioși), a fost dus de la casa lui Iosip Tomlienovici la gara din Plașko. Trenul, care a plecat din Plașko spre Gospici la ora 11 seara în acea zi, a avut întârziere și a ajuns la ora 5 dimineața, pe 20 iulie. Până atunci, Episcopul fusese înlănțuit permanent împreună cu alte unsprezece persoane, în fața intrării în gară. Pe 20 iulie 1941, înainte de seară, pe jos de la gara din Gospici, Episcopul și persoanele menționate mai sus, legați doi câte doi, au fost duși la Penitenciarul din Gospici. Călugărul Mirici din Plașko i-a dus Episcopului în Gospici niște rufe și așternuturi. Episcopul a confirmat primirea acestor articole printr-un bilet, scris în latină de propria sa mână. Pe 8 august 1941, Episcopul a fost văzut în curtea Penitenciarului Gospici, unde ustașii l-au așezat în ploaie, care turna peste el. Episcopul a îndurat această tortură, calm și neclintit. La câteva zile după 8 august, la o dată nespecificată, aproximativ două mii de sârbi au fost scoși din Penitenciarul Gospici, legați cu sârmă, doi câte doi, printre ei fiind și Episcopul Sava. Toți acești oameni au fost duși de la Gospici pe drumul spre Velebit, se presupune că la Karlobag, pe mare, adică pe Insula Pag. Aceasta a fost ultima apariție a Episcopului Sava și ultimele vești despre el. Episcopul a fost cel mai probabil ucis pe drumul dintre Brușan și Karlobag, deoarece, potrivit unor jurnaliști italieni, aproximativ opt mii de sârbi au fost uciși pe acel drum în august 1941. Este posibil ca, mai încolo, să aflăm mai multe despre soarta acestor oameni și a Episcopului Sava. Dacă vom afla vești mai fiabile și mai detaliate despre Episcopul Sava, vom informa Sfântul Sinod al Episcopilor despre acestea.

La 27 mai 1998, Sfântul Sinod al Episcopilor i-a proclamat pe Mitropolitul Petru (Zimonici), Episcopii Sava (Trlaici) și Platon (Iovanovici) drept Sfinți Martiri ai Bisericii Ortodoxe și pe Mitropolitul Dositei (Vasici) ca Duhovnic, care au fost martirizați pe teritoriul Statului Independent Croația în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

La sesiunea sa ordinară de la Belgrad din 2022, Sfântul Sinod al Episcopilor a adăugat pe lista Sfinților  73 de clerici din Episcopia de Gornia Karlovaci care au fost martirizați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și anume:

- Giuro Alagici, protopop, preot paroh în Dubrava, ucis la 29 iunie 1941 lângă Ogulin;

- Aidukovici Ilie, preot, preot paroh în Srednia Gora, ucis la Lovinac în iulie 1941;

- Babici Dan, preot, paroh în Svinica, măcelărit lângă Kostainica la 14 iunie 1941;

- Biegovici Iovan, preot, catehet în Bihaci, ucis la Lika în iulie 1941;

- Bogunovici Nicolae, preot, paroh în Doni Lapac, ucis în parohie în iunie 1941;

- Vrakus Daniil-Dan, preot, paroh în Bielopolie, ucis în iulie 1941;

- Vreka Miloș, preot, paroh în Zrmania, ucis la 15 februarie 1942 la Glamoci de către NOVJ;

- Vignievixi Branko, preot, paroh la Iavornie, împușcat la Banica în 1944;

- Vujici Miloș, preot, paroh în Radovica, ucis în august 1941 lângă Sluni;

- Vujinovici Petru, protopop, paroh în Gospici, ucis la Șabac în septembrie 1941;

- Vurdelia Ilie, preot, paroh la Cernovlast, ucis în noiembrie 1944 la Belgrad;

- Vucikovici Petru, preot, oficial din Plașko, ucis la 25 iulie 1941 la Iadovno;

- Vucikovici Nicolae, preot, paroh în Drliace, ucis la 15 iunie 1941 lângă Petrinia;

- Gakovici Bogoliub, preot, secretar al Curții Bisericii din Plașko, ucis la Iadovno în august 1941;

- Galogaja Petru, protopop, paroh la Petrinia, ucis în septembrie 1941 la Șabaci; - Grozdanici Iovan, preot, paroh în Raduci, împușcat în parohie în aprilie 1941;

- Gutovski Mihail, protopop, rus, paroh în Trebinie, ucis în parohie la începutul anului 1942;

- Diklici Dușan, preot, paroh în Lacurile Plitvice, ucis în iulie 1941;

- Diklici Milan-Mișo, preot, paroh în Kosinie, ucis lângă Otoceac în mai 1941;

- Dobrosavlievici Branko, protopop, paroh la Veliun, ucis împreună cu fiul său la 6 mai 1941 la Blagaj lângă Sluni;

- Dokmanovici Milan-Liuti, protopop, paroh la Plașko, ucis la Iadovno la 25 iulie 1941;

- Dokmanovici Mile, preot, paroh în Periasica, ucis la 29 iulie 1941 lângă Krniak;

- Doșen Miloiko, preot, paroh în Pocitel, ucis la Lika în iulie 1941;

- Dujici Vladimir, protopop, paroh din Srpske Moravice, ucis la 25 iulie 1941 la Iadovno;

- Giukici Milan, preot, secretar din Plașko, ucis la 25 iulie 1941 la Iadovno;

- Giurici Ignatie, ieromonah, preot paroh în Velika Kladușa, ucis în mai 1941 în parohia sa;

- Jivcovici Grigorie-Gliso, protopop, paroh în Baciuga, ucis lângă Sisak în august 1941;

- Zagoraci Nicolae, preot, paroh în Lika Petrovo Selo, ucis în parohia sa în iulie 1941;

- Ilici Ilie, protopop, membru pensionar al Curții Bisericii din Plașko, ucis în vara anului 1941 la Lika;

- Jerkovici Dimitrie, preot, paroh în Șiroka Kula, ucis la Gospici în iulie 1941;

- Kardasievici Nicolae-Nikola, preot, paroh în Majin, ucis în mai 1942;

- Kojici Sava, ieromonah, paroh în Buhacea, ucis lângă Sluni în iulie 1941;

- Kovacevici Radovan, preot, paroh în Primoșlie, ucis la Sluni în august 1941;

- Kosanovici Teofan, starețul Mânăstirii Gomirie, ucis la 25 iulie 1941 la Iadovno;

- Kosanovici Gheorghe-Giuro, protopop, paroh pensionar din Plașko, ucis în parohie în februarie 1942;

- Lavârnia Spaso, preot, paroh în Licika Suvaia, ucis în casa parohială împreună cu familia în iunie 1941;

- Lapcevici Radovan, preot, paroh pensionar în Blatușa, ucis în parohie în august 1941;

- Maistorovici Petru, preot, paroh în Liciki Doljani, spânzurat la Gospici la 22 iunie 1941;

- Malobabici Dușan, protopop, paroh din Kolarici, ucis împreună cu familia și ars în Biserica Kolarici în mai 1942;

- Mandici Miloș, protopop, paroh în Graceac, ucis la Metk în mai 1941;

- Marian Gheroghe-Giuro, protopop, paroh la Seni, ars în mai 1941 la Gospici;

- Matici Simeon-Simo, preot, paroh la Trjici, ucis la Sluni în august 1941;

- Muliev Boris, protopop, rus, paroh în Skardo, ucis în parohie în iulie 1941;

- Nakarada Vasile, preot, paroh în Mașvina, ucis la Sluni în august 1941;

- Nasadil Stanislav, preot, ceh, paroh la Lika Iasenița, ucis în august 1941 la Iadovno;

- Ninkovici Petru, preot, paroh la Voinici, ucis la 29 iulie 1941 lângă Krniak;

- Obradovici Pavel, protopop, paroh la Nebliusi, ucis în iulie 1941 la Iadovno;

- Opacici Bogdan, preot, paroh la Glina, ucis la 12/13 mai 1941 în parohie;

- Pavlica Ilie, preot, paroh la Muniava, ucis la 25 iulie 1941 la Iadovno;

- Pankovici Vuiadin, preot, paroh în Debeli Brdo, ucis în Iadovno;

- Pevrața Mile, preot, paroh în Gorni Budaciko, ucis lângă Krniak la 29 iulie 1941;

- Popov Petru, preot, rus, paroh în Ponikve, ucis lângă Ogulin în mai 1945;

- Radmanovici Nicolae, protopop, paroh la Sușnița, ucis împreună cu familia la 4 august 1941 la Rastoke, lângă Sluni;

- Raicevici Milan, protopop, procuror al Tribunalului Bisericii din Plașko, ucis la Iadovno la 25 iulie 1941;

- Raicevici Uroș, preot, paroh în Moglici, ucis mai sus de Șaranovo jama la 28 iunie 1941;

- Rașeta Petru, protopop, paroh în Bunici, ucis în iunie 1941;

- Skendjici Vukolai, preot, paroh la Brinia, ucis în închisoarea Brinia la 25 iunie 1941;

- Skorupan Dumitru, preot, paroh la Cvijovici brdo, ucis la 6 mai 1941 la Blagaj;

- Stanisavlievici Radivoj - Rade, preot, paroh la Korenița, ucis în iunie 1941 la Priboi;

- Stepanov Iașa, preot, paroh la Plașko, ucis la 25 iulie 1941 la Iadovno;

- Stijacici Matei, protopop, paroh în Smilian, ucis la Gospici în aprilie 1941;

- Stoianovici Giurad - Giuro, preot, catehet și administrator paroh la Plașko, ucis în august 1941 la Iadovno;

- Subotin Metodie, stareț, paroh la Vrbovsko, ucis la 25 iulie 1941 la Iadovno;

- Tintor Ilie, preot, paroh în Bosanski Doliani, ucis în 1941;

- Turcici Stevan, preot, paroh în Ogulin, ucis pe 25 iulie 1941 în Iadovno;

- Șușniar Dușan, preot, paroh în Duniak, măcelărit lângă Krniak pe 29 iulie 1941.

În perioada 1941-1945, au avut de suferit și clericii:

- Ilici Ghedeon – Gheno, protopop-stavrofor, paroh pensionar din Gospici, decedat din cauza torturii ustașe în august 1941;

- Omcikus Simeon – Simo, protopop, paroh din Sușak, decedat din cauza torturii din lagărul de lângă Roma, pe 7 ianuarie 1946;

- Pajici Rodoliub, protopop-stavrofor, paroh pensionar din Petrinia, decedat în decembrie 1942 în Arangelovac, din cauza torturii din lagărul de la Caprag;

- Țaxiras Iovan, preot, paroh de Tobolici, grav bolnav și abuzat de ustași, a trecut la Domnul, la Belgrad, pe 10 iunie 1941;

- Vraniesevici Stoian, protopop-stavrofor, vicar protopop emerit de Bihaci, a trecut la Domnul, la Belgrad, în 1942 din cauza consecințelor torturii din lagărul de la Luka;

- Andeia Țvetici, preot, paroh în Tomingai (Gorni Gracea), a trecut la Domnul în februarie 1933, din cauza consecințelor torturii ustașe și partizane.

Icoana Sfinților Martiri din Gorni Karlovaci este însoțită și de numele preotului Gheorghe Jutici, paroh de Drejnița, care s-a întors în parohia sa după sfârșitul războiului. La Drejnița, pe 23 martie 1946, a fost întâmpinat de enoriași cu ochii plini de lacrimi. A fost martirizat de autoritățile civile, la Drejnița, pe 26 martie în același an, iar mormântul său este încă necunoscut.

"Sfinte Mucenice Sava de Gorniokarlovaci împreună cu preoții tăi, după ce ați pătimit cu cinste, mărturisind cu viața voastră pe Hristos, prin martiriu ați dobândit veșnicia, bucurându-vă în fața acelor slăviți pătimitori, pomeniți-ne pe noi, păcătoșii, care vă lăudăm în rugăciune".

O ceremonie aparte a avut loc ieri la Palatul Patriarhal din Belgrad, unde Înaltpreasfințitul Mitropolit de Budimlie-Nixici, Metodie, i-a acordat domnului Vladimir Vukovici, Medalia Sfântului Mare Mucenic și Biruitor Gheorghe, Clasa I, pentru, așa cum se menționează în carta premiului, dragostea arătată față de Sfânta Maică Biserica Ortodoxă Sârbă și mărturisirea Adevărului ca una dintre cele mai mari valori și bunuri pe care o persoană le poate lăsa comunității sale.

Înmânând cea mai înaltă decorație a Eparhiei de Budimlie-Nixici distinsului jurnalist și publicist sârb, Înaltpreasfințitul Mitropolit Metodie de Budimlie a declarat:

"Fiecare comunitate care dorește să rămână demnă de numele său este obligată să recunoască și să afirme public acele valori pe care se bazează ordinea sa spirituală și morală. Ordinul Sfântul Gheorghe, care este acordat astăzi jurnalistului și publicistului Vladimir Vukovici, nu este o recunoaștere a succesului conform standardelor acestei lumi, ci mai degrabă o recunoaștere a angajamentului său onorabil și consecvent, care este fundamentul oricărei societăți libere și responsabile – în loialitatea față de adevăr. În tradiția creștină, omul este chemat să slujească Adevărul. Hristos nu ne spune: „Vă aduc adevărul”, ci spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Adevărul nu este proprietatea niciunui om, nu este un mijloc pe care să îl folosim pentru a ne afirma pe noi înșine și pe care să îl folosim după cum este necesar pentru anumite scopuri, și, cu atât mai puțin ca pe o armă cu care să îi învingem pe alții. Adevărul, la care suntem cu toții chemați, este măsura omului.

Dintr-o astfel de înțelegere izvorăște și înțelegerea creștină a mărturisirii. Un mărturisitor nu este cel care pretinde că este infailibil; un mărturisitor este cel care rămâne credincios adevărului chiar și atunci când o astfel de fidelitate necesită jertfa personală. Tocmai de aceea, în limbajul Bisericii Primare, cuvântul mărturisitor (martor) a devenit, în cele din urmă, un nume pentru "martir". Nu pentru că suferința ar fi scopul vieții creștine, ci pentru că a fi statornic în adevăr într-o lume decăzută, înseamnă întotdeauna a accepta să fii rănit. Iar acea rană vie este o rânduială, o mărturie vie că duhul iubitor de adevăr care i-a împodobit pe cavalerii creștini de-a lungul secolelor strălucește în om – de la Sfântul Gheorghe și Sfântul Prinț Lazăr, până la Sfinții Noi Martiri Sârbi.

Într-o lume care alege adesea calea largă a iluziei și a minciunilor confortabile, fratele nostru jurnalist Vladimir a ales calea cea îngustă, și-a purtat crucea de dragul dreptății, împlinind una dintre cele mai dificile și mai înalte porunci – a devenit martor al Adevărului. A primit lovituri, calomnii și persecuții, dar a păzit ceea ce avea mai prețios: fața sa înaintea oamenilor și sufletul său înaintea lui Dumnezeu. Nu a atacat turnurile și cetățile cu sabia, ci cu condeiul, pe meterezele întinse ale înșelăciunii care amenință să azvârle poporul sârb în pierzarea veșnică. Și când vorbim despre duhul cavaleresc al acestui mărturisitor al Adevărului, nu vorbim despre slava pământească, nici despre arme făurite de mâini omenești, ci despre adevăratul cavalerism creștin descris de Sfântul Apostol Pavel – despre a vă încinge coapsele cu adevărul și a vă îmbrăca în platoșa dreptății.​

Istoria civilizației omenești confirmă în mod repetat că atitudinea față de Adevăr este una dintre problemele morale fundamentale ale tuturor vremurilor. Lumea modernă recunoaște acest lucru, la personalități precum Julian Assange (activist pe internet, purtătorul de cuvânt şi editorul-şef al WikiLeaks, care a trăit în mai multe ţări şi declară că este în continuă mişcare, având câteva apariţii publice în care a vorbit despre libertatea presei, cenzură şi jurnalismul de investigaţie) și Edward Snowden (care aduce la cunoştinţa publicului sau autorităţilor activităţi imorale sau ilegale petrecute într-un departament guvernamental, o organizaţie publică sau privată, ori firmă) și îi menționează astăzi dintr-un motiv anume. Ei au intrat în arena răului sistemic, tocmai prin acceptarea conștientă a propriei 'răstigniri', astfel încât omenirea să aibă șansa de a se trezi. Simbolismul luptei lor este asemănător cu cel creștin și constă în mitul modern al unui individ care își sacrifică propria viață, de dragul salvării conștiinței colective a umanității și al alegerii sale personale de a nu vinde sau abuza de adevăr, ci de a-l oferi gratuit și permanent întregii lumi.

Orice societate poate avansa în știință, tehnologie sau economie, dar fără oameni care sunt dispuși să pună adevărul înaintea propriilor interese, își pierde treptat fundamentul moral. Încrederea între oameni, încrederea în instituții și posibilitatea unei ordini juste se bazează tocmai pe credința că există indivizi care nu își vor schimba discursul atunci când li se cere prin forță, prin câștig sau prin frică, să o facă. Prin urmare, a mărturisi adevărul este unul dintre cele mai mari bunuri publice pe care un individ le poate lăsa comunității sale.

Prin acest onorabil Ordin "Sfântul Gheorghe", Gradul I, pe care îl acordăm astăzi lui Vladimir Vukovici, afirmăm principiul că adevărul rămâne o valoare care nu trebuie subordonată interesului, indiferent cât de puternic sau de reușit temporar ar fi acest interes. Prin urmare, acest Ordin nu este doar o recunoaștere a unui singur om, ci este și o mărturie a valorilor comunității care acordă Ordinul. Prin acest act, și noi mărturisim că adevărul nu este valoros pentru că învinge, ci învinge pentru că este adevăr.

Istoria a arătat de multe ori că multe puteri ale timpului său păreau de neînvins, dar a arătat și altceva, că nicio putere trecătoare nu a reușit să învingă definitiv adevărul. Pentru un creștin, acesta nu este optimism istoric, ci o expresie a credinței. Adevărul nu este o idee care se schimbă în timp, nici o concluzie care depinde de majoritate. Este o Persoană, iar Cel Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” rămâne Măsura Supremă a fiecărui om, a fiecărui guvern și a fiecărei istorii.

Duhul rău al minciunii, care pare să triumfe și să conducă lumea astăzi, amintește de întunericul care a cuprins Pământul în Vinerea Mare. În acele momente, minciunile păreau să triumfe,  dreptatea că ar fi distrusă și că întunericul ar fi veșnic, dar istoria mântuirii ne învață că după fiecare Vinere Mare vine Învierea, și ultimul cuvânt nu va aparține nici învingătorilor, nici celor puternici, nici cronicarilor timpului, ci Domnului. Istoria nu va judeca Adevărul, Adevărul va judeca istoria, și exact acolo unde ne va găsi, acolo ne va și judeca.

„Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera”, a spus Domnul. Cu cât o persoană este mai aproape de Hristos, cu atât este mai liberă, pentru că Hristos este Adevărul Care o eliberează. Nu lumea oferă această libertate și nici nu o poate confisca lumea. Este eliberare de sclavia minciunii, a păcatului și a iluziilor, libertatea pentru o persoană de a trăi în adevăr, dragoste și credincioșie față de Dumnezeu.

Dragă frate, ai fost mărturisitor al acestei libertăți, prin munca ta, și, în numele tuturor celor care, iubindu-L pe Hristos, iubim libertatea și adevărul, îți oferim recunoștința noastră și Ordinul Sfântului Gheorghe, rugându-ne Domnului să-ți dăruiască putere duhovnicească și să te acopere cu dreapta Sa. Vă mulțumim pentru că ați risipit neobosit și cu curaj întunericul mediatic și fie ca isprava dumneavoastră cavalerească să rămână înscrisă nu doar în inimile noastre, ci și în Cartea Vieții. La multe veri și binecuvântate!

Mulțumind pentru înalta recunoaștere, domnul Vladimir Vukovici a subliniat că primește Ordinul Sfântul Gheorghe, care pentru el reprezintă o onoare excepțională și o obligație profundă, conștient că recunoașterea bisericească nu înalță o persoană deasupra altora, ci o pune în fața judecății și mai stricte a propriei conștiințe:

"Ordinul nu este doar o confirmare a ceea ce s-a făcut, ci o chemare la o responsabilitate și mai mare în fața lui Dumnezeu, a Bisericii, a oamenilor și a vremurilor în care trăim. Acest act este deosebit de puternic, deoarece Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este protectorul casei familiei Vukovici. Prin urmare, numele acestui ordin nu este doar un mare simbol creștin pentru mine, ci și o parte din cea mai profundă moștenire spirituală pe care am primit-o de la strămoșii mei. Sfântul Gheorghe ne învață că adevărata biruință nu este victoria forței asupra celor slabi, ci biruința credinței asupra fricii, a conștiinței asupra constrângerii și a adevărului asupra minciunii.

Mi-am petrecut o mare parte din viață în lumea discursului public. Prin urmare, știu că discursul poate fi un mijloc de iluminare, de adunare și de apărare a demnității umane, dar și un mijloc de înșelăciune, dezbinare și umilire. Discursul fără responsabilitate devine zgomot. Adevărul fără iubire poate deveni cruzime, iar iubirea fără adevăr poate deveni slăbiciune. Numai atunci când iubirea și adevărul sunt unite, discursul public încetează să mai fie un mijloc de importanță personală și devine o adevărată slujire. Suntem chemați să spunem ceea ce considerăm adevărat și drept, chiar și atunci când acest lucru presupune un cost. Dar, suntem obligați să facem acest lucru fără ură și dispreț, pentru că adevărul creștin nu servește la umilirea unei persoane, ci mai degrabă la transformarea ei" – a spus Dl. Vukovici și a concluzionat:

"Văd acest premiu, ca pe o recunoaștere pentru toți cei cu care am împărtășit efortul de a păstra numele sârbesc, limba sârbă, alfabetul chirilic, cultura și spiritualitatea sârbă. Apartenența la propriul popor nu înseamnă ostilitate față de ceilalți, ci mai degrabă o datorie de a păstra ceea ce ne-a fost încredințat și de a preda totul intact celor care vor veni după noi".

La ceremonia de decernare a înaltei distincții bisericești au participat Sanctitatea Sa Patriarhul Serbiei, Porfirie, și membri ai Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe: Înalpreasfințiții Mitropoliții Irineu de Bacika, Iovan de Șumadia și Ilarion de Timicika.

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna iulie 2026.