Doamne, adu-Ți aminte de mine!

   Unii oameni merg la biserică de mulți ani. Cunosc numele preoților, programul bisericii și ordinea rugăciunilor. Își fac semnul crucii la momentul potrivit și respectă regulile postului. Dar, chiar și cu toate acestea, s-ar putea să nu-L cunoască personal pe Domnul Iisus Hristos. Devin „familiarizați cu Biserica”, dar asta nu înseamnă că sunt familiarizați cu Dumnezeu.

   În credința ortodoxă, a fi creștin nu înseamnă a păstra o tradiție culturală sau a repeta o rutină religioasă. Credința nu se măsoară prin cât de des intrăm într-o clădire bisericească și nici prin cât de multe știm despre ritualuri sau istoria Bisericii. A fi creștin, înseamnă a intra într-o relație vie cu Hristos - nu ca O amintire sau Un simbol îndepărtat, ci ca Cel Ce este viu, Care iubește și Care transformă fiecare colț ascuns al sufletului. Hristos nu stă pe Altar ca un idol care așteaptă ofrande. El pășește în inima omului, ca un foc sacru care trebuie întreținut. Și numai atunci când dragostea Lui începe să ne înmoaie inima - să alunge ura, mândria și înșelarea - abia atunci începem cu adevărat călătoria creștină. Nu doar din exterior spre interior, ci și din interior spre exterior; nu doar din respectarea rânduielilor (regulilor), ci din primirea vieții; nu doar din „cunoaștere”, ci din schimbare.

   Sfânta Biblie spune: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2:19). Dar demonii nu-L iubesc pe Dumnezeu. Mulți oameni spun că cred, dar credința lor este amestecată cu frică, superstiție sau idei greșite. Ei cred în Dumnezeu, dar cred și în ghicire, în talismane norocoase sau în vindecare energetică. Adevărata credință nu se găsește doar în mintea ta. Ea trebuie să-ți schimbe inima. Trebuie să te ajute să-i ierți pe ceilalți, să nu mai faci rău și să devii cât mai asemănător cu Hristos.

   Nimeni nu poate crede pentru tine, în locul tău. În Biserica Ortodoxă, mântuirea nu este niciodată moștenită - nici prin linie de sânge, nici prin tradiție, nici măcar prin apropierea de lucrurile sfinte. Credința părinților tăi, a prietenilor tăi sau a preotului tău te poate inspira, te poate călăuzi, dar nu poate înlocui propria ta întâlnire cu Hristos Cel Viu. Trebuie să stai tu însuți înaintea Lui - în rugăciune reală, în pocăință sinceră, în dorința de a fi schimbat nu pentru că te temi de pedeapsă, ci pentru că sufletul tău tânjește să fie aproape de Creatorul său.

   A merge la biserică, nu este același lucru cu a fi unit cu Biserica. Mântuirea nu este acordată prin prezența într-o clădire, ci prin sinergie - cooperarea vie dintre liberul tău arbitru și Harul lui Dumnezeu. Adevărata cale a mântuirii începe nu cu pași spre Altar, ci cu deschiderea inimii - înfrântă, smerită, pregătită să primească mila care numai ea poate vindeca și restaura. Căci Dumnezeu nu locuiește în locurile zidite de mâini, ci în sufletul care se face lăcaș (biserică, templu) al Iubirii și Adevărului.

   Sunt momente când ne imaginăm că știm deja destule - ne rugăm regulat, postim în perioadele stabilite, respectăm regulile vieții bisericești. Totuși, adevărata credință ortodoxă nu este un iaz liniștit; este apă vie, iar apa vie trebuie să curgă încontinuu, altfel se va murdări (se va strica). Domnul Hristos ne-a avertizat, prin Parabola Fariseului și a Vameșului (Luca 17): Fariseul era drept în aparență, încrezător în propria sa evlavie și recunoscător că „nu era ca ceilalți oameni”. Însă Vameșul – înfrânt, tăcut, bătându-și pieptul de durere – a fost cel care s-a întors acasă îndreptățit.

Aceasta este taina mântuirii, nu începe în mândrie, ci în căință; nu crește în mulțumirea de sine, ci în flămânzirea după Har. Așadar, trebuie să fim mereu elevi la școala lui Hristos. Trebuie să citim Scripturile încontinuu, nu pentru a ne simți înțelepți, ci pentru a fi străpunși de Cuvânt. Trebuie să ne mărturisim păcatele încontinuu, nu pentru a bifa o căsuță, ci pentru a descoperi colțurile întunecate ale inimilor noastre. Trebuie să-I cerem încontinuu lui Dumnezeu să ne curățească – nu o dată, nu de două ori, ci constant – pentru că numai inima care este purificată, iar și iar, poate deveni cu adevărat luminată.

   În Ortodoxie, nu există absolvire când vine vorba de “școala” pocăință, ci doar de o intrare și mai profundă în ea, până când pocăința devine nu o povară, ci o bucurie – bucuria de a te întoarce acasă, iar și iar, la Cel Care nu obosește niciodată să ne primească.

   A fi ortodox nu înseamnă a purta o cruce la gât – ci a purta Crucea în viața ta. Nu este vorba de a cunoaște toate slujbele. Este vorba de a deveni o ofrandă vie lui Dumnezeu, în fiecare zi, prin răbdare, dragoste și sacrificiu. Nu este vorba despre a ridica glasul împotriva ereziilor (răului). Este vorba despre a iubi adevărul atât de mult, încât să fii gata să trăiești și să mori pentru el.

   Nu trebuie să fii teolog, pentru a fi mântuit. Ci trebuie să știi cele mai importante lucruri: Ce credem, prin Crezul de la Niceea? Cine este Hristos? Ce înseamnă Botezul? Ce este Împărtășirea (Euharistia)? Că mântuirea vine prin Biserică.

   Mulți oameni cred lucruri ciudate, pentru că nimeni nu i-a învățat vreodată. Ei amestecă credința ortodoxă, cu religia populară, cu bârfele de pe internet sau cu obiceiurile populare. De aceea, trebuie să învățăm elemente de bază - chiar și ca adulți.

   Nu toți ținem predici, dar toți îi învățăm pe alții prin viața noastră. Familia, colegii și prietenii tăi te privesc. Dacă văd pace, bunătate și iertare în tine - vor crede că Dumnezeu este Real. Dacă văd furie, mândrie sau dezbinare - s-ar putea să se întoarcă de la credință. Viața ta poate fi cea mai bună lecție pe care cineva o vede vreodată! Sfântul Pavel a spus: Dacă aș vorbi în limbile îngerilor, dar n-aș avea dragoste, nu aș fi decât zgomot (conform 1 Corinteni 13, 1). Poți posti, te poți ruga și merge la biserică - dar dacă inima ta nu-L iubește pe Dumnezeu și pe ceilalți oameni, nu trăiești cu adevărat credința ortodoxă.

   Era odată o femeie care mergea la biserică de treizeci de ani. Odată, s-a speriat și i-a spus preotului ei: „Părinte, am făcut destul?”. Preotul nu i-a răspuns direct la întrebare. El i-a zis: „Dumnezeu nu te va întreba de câte ori ai venit la biserică. Te va întreba când a fost ultima dată când ai venit cu adevărat la El”.

   Aceasta este întrebarea pentru noi toți. Nu: „Ce am făcut?”, ci: „Mi-am deschis cu adevărat inima, lui Hristos?”. Nu: „Sunt pe listele bisericii?”, ci: „Este numele meu scris în Cartea Vieții?”. Nu: „Oi fi un bun creștin?”, ci „Mă consideră Dumnezeu ca fiind al Lui?”.

   Și, dacă nu suntem siguri, nu este prea târziu să o luăm de la capăt. Nu cu reguli. Nu cu mândrie. Ci cu o simplă rugăciune, șoptită cu lacrimi: „Doamne, adu-Ți aminte de mine!”.

Traducere Lăcașuri Ortodoxe, după: Savva Tống (Duệ Uyên)

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna mai 2025.