De la hotărâre, la Sfințenie

Despre Rolul hotărârii, în urmarea lui Hristos

Ieromonahul Roman Cropotov

   Odată, Sfântul Serafim de Sarov a fost întrebat: “De ce nu avem viața strictă pe care o aveau asceții din vechime?”. La care Bătrânul a răspuns: "Pentru că nu avem hotărâre. Dar ajutorul lui Dumnezeu în chestiune de mântuire, și astăzi, este același cu cel din vremurile de demult". Acest răspuns al Sfântului ascet confirmă faptul că rădăcina și problema sărăciei noastre duhovnicești, a nenorocirilor și a imperfecțiunii noastre se află doar în noi înșine. Hotărârea de a trăi pentru Dumnezeu cu orice preț a făcut din păcătoși Sfinți, din oameni ca noi - purtători de Duh, ale căror nume sunt înscrise nu numai în cartea cerească a vieții, ci și în calendarul bisericesc pământesc, adică sfințenia lor a devenit evidentă.

   Hotărârea, în chestiune de mântuire, nu este doar o expresie omenească a voinței, ci o disponibilitate interioară de a te dărui complet lui Dumnezeu. Aceasta a fost ceea ce i-a determinat pe asceți să respingă acea credință căldicică, să intre în lupta cu patimile și să se răzvrătească împotriva legii omului vechi. Hotărârea este ca o sabie care taie atașamentul față de păcat, frica, ezitarea și autojustificarea.

   Inima curățită se deschide acțiunii Harului, iar sufletul începe să discearnă glasul lui Dumnezeu. Aici, ni se dezvăluie legătura dintre hotărâre și cunoașterea voii lui Dumnezeu. Asceza conștientă și rațională duce la sensibilitate duhovnicească: o persoană învață să distingă nu numai binele de rău, ci învață și care este voia lui Dumnezeu, „ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2). În această voință, o persoană găsește sensul existenței sale. Sfinții, devenind „casa lui Dumnezeu”, nu mai trăiau după propria lor voință, ci după voia lui Dumnezeu, unindu-se cu El nu numai în rugăciune, ci în fiecare mișcare a inimii. Hotărârea lor de a duce războiul duhovnicesc a dus la cunoașterea lui Dumnezeu nu doar cu mintea, ci în plenitudinea vieții – și aceasta era reala lor asemănare cu Dumnezeu.

   Între timp, pentru noi, voia lui Dumnezeu a devenit complicată și de neînțeles. Suntem confuzi, ne-am complicat viața, cu propriile noastre invenții. Am înlocuit calea directă și simplă către Cer, cu o potecă șerpuitoare prin mlaștinile înțelepciunii omenești, prin tufișuri de netrecut și repezișuri încețoșate ale rațiunii. Dar cu Dumnezeu, totul este simplu. „Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11:30), zice Domnul.

Dacă vrei iertare de la Dumnezeu, iartă-ți aproapele.
Dacă vrei iertare pentru nenumăratele tale păcate, iartă păcatele mici ale aproapelui tău.
Dacă vrei ca Dumnezeu să-ți acopere slăbiciunile, acoperă slăbiciunile aproapelui tău.
Dacă vrei ca Dumnezeu să nu te dea Judecății, nu da pe altul și nu-l judeca, înaintea Judecății lui Dumnezeu.
Dacă vrei ca Dumnezeu să nu te expună rușinii publice, nu expune defectele aproapelui tău ochiului public, nu răspândi zvonuri și calomnii despre aproapele tău și tu însuți nu vei fi rușinat la Judecată.

   E simplu. Dar noi complicăm totul. Nu putem tolera slăbiciunile aproapelui nostru, nici măcar ale unei persoane dragi. Nu vrem să renunțăm la obiceiurile noastre, ci vrem ca vecinii noștri să se schimbe, pentru a ni se potrivi. Nu ne plac sfaturile și sugestiile, dar noi înșine dăm sfaturi în stânga și în dreapta, și ne ofensăm când ni se arată nepotrivirea sfaturilor noastre.

   Poruncile lui Dumnezeu sunt simple, dar dacă le privim prin prisma patimilor noastre, ele par complictae și copleșitoare. Când o persoană privește lumea, prin niște ochelari care distorsionează obiectele din jur, lumea îi pare strâmbă. De fapt, lumea este ordonată și frumoasă, însă problema constă în optica distorsionantă care nu permite unei persoane să vadă această frumusețe.

   Și, dacă acum 200 de ani hotărârea era extrem de diminuată în rândul creștinilor, atunci ce putem spune despre vremurile noastre? Acum, autojustificarea și scuzele au luat locul hotărârii. În loc să decidem asupra a ceva plăcut lui Dumnezeu și să renunțăm la patimi, noi, dimpotrivă, ne scuzăm viciile, ne justificăm pe noi înșine, dând vina pe împrejurări, pe educația proastă, pe sănătatea precară, pe tovărășia proastă, pe vremurile rele, pe cel rău, pe guvern, pe cler și chiar... pe Dumnezeu. Urmându-l pe Adam, repetăm: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3:12). Dar, o singură recunoaștere a vinovăției sale, a dreptății pedepsei sale, l-au făcut pe Tâlharul de pe Cruce vrednic de Împărăția Cerurilor. Păcatele trăiesc în noi, progresează, otrăvesc tot binele nostru, pervertesc toate întreprinderile noastre bune, ne privează de puterea duhovnicască, de capacitatea de jertfă evlavioasă și de lepădare de sine, de hotărârea de a trăi altruist pentru Dumnezeu și aproapele nostru.

   Odată, un bărbat a venit la Cuviosul Paisie din Sfântul Munte și l-a rugat pe Bătrân, pentru soția sa bolnavă. Bătrânul l-a întrebat dacă își poate sacrifica patima, pentru vindecarea ei. „Dacă te lași de fumat”, i-a spus el, „soția ta se va face bine”. El s-a arătat de acord, bucuros. Și într-adevăr, deîndată ce s-a lăsat de fumat, soția lui s-a însănătoșit. Totuși, după un timp, a venit din nou la Bătrân, supărat, și i-a spus că soția lui se îmbolnăvise din nou, pentru că el începuse iar să fumeze.

   Aceasta este hotărârea noastră. Chiar și de dragul celor dragi, nu ne putem opri și sacrifica. Dar Dumnezeu, așa cum spune Apostolul, ne-a iubit când eram încă păcătoși. Nu ne-a iubit ca pe niște sfinți, până la moartea pentru lume, ci ca pe păcătoși, păgâni, desfrânați și sperjuri, blasfemiatori și hoți. Chiar și atunci când omul era împovărat cu tot felul de rele și vicii, Domnul a putut vedea asemănarea Sa dumnezeiască în el. Sub stratul de murdărie păcătoasă, El a putut discerne un suflet strălucitor în noi, a putut discerne potențialul, a putut crede în noi și L-a dat pe Fiul Său fără de păcat, pentru noi. Dar noi nu putem accepta sau ierta nici măcar pe cei apropiați ai noștri, păcătoși ca noi, condamnați ca noi. Sfântul Siluan Atonitul a spus-o bine: „Nu este minune mai mare, decât să iubești un păcătos în căderea lui”. Totuși, această minune necesită un anumit grad de hotărâre și jertfă de sine.

Fiul Risipitor a dat dovadă de hotărâre, atunci când a decis să-și părăsească modul de viață vicios și să se întoarcă la tatăl său.
Tâlharul Înțelept, de pe Cruce, a arătat hotărârea de a recunoaște că este vrednic de pedeapsă.
Întâiul Mucenic Ștefan a fost hotărât să rămână credincios lui Dumnezeu, până la moarte, când a primit moartea pentru Hristos, din partea evreilor.
Apostolii Petru, Iacov și Ioan, Matei Vameșul și ceilalți Apostoli au părăsit cu hotărâre totul, când L-au urmat pe Mântuitorul.
Auzind despre nevoia de a renunța la toate de dragul mântuirii, Antonie cel Mare a renunțat cu hotărâre la toate averile și a pornit pe calea monahală.
Hotărârea în lupta împotriva păcatului a fost arătată de Călugărul Martinian, atunci când a ales să se ardă de bunăvoie cu foc, decât să păcătuiască.
Călugărul Ioan cel Mare a decis să se dea șarpelui, mai degrabă decât să fie învins de ispita trupească.
Sfintele Mucenițe Varbara și Tomaida au decis să primească moarte din partea rudelor lor (prima de la tatăl ei, a doua de la socrul ei), decât să împlinească dorința ticăloasă.
Mamele Mucenicilor Meliton (din Sevasta) și Varul au arătat o hotărâre fără egal, ducându-și personal fiii tineri la execuție.
Țarul Nicolae al II-lea, Împărăteasa și copiii lor au refuzat cu hotărâre să plece în străinătate și au rămas în mod conștient pentru a împărtăși soarta poporului lor.

   Istoria Bisericii este plină de exemple uimitoare de hotărâre care ajută o persoană să nu slăbească pe cale și să facă alegerea corectă; hotărâre care ajută la stabilirea corectă a priorităților în viață și la a nu schimba ceea ce este mai mare, cu ceea ce este mai mic, sau ceea ce este veșnic, cu ceea ce este trecător. Lipsa de hotărâre face ca angajamentele noastre să fie fragile, supuse influenței circumstanțelor și slăbiciunilor omenești. Drept urmare, o persoană își poate abandona obiectivele duhovnicești, cedând îndoielilor, oboselii sau părerilor altora.

   Cu toate acestea, Saul nu a fost mai puțin hotărât când a persecutat și ucis creștini, înainte de convertirea sa. Iuda a fost plin de hotărâre, când a decis să-L trădeze pe Mântuitorul Hristos. Anania și Safira au ascuns cu hotărâre o parte din proprietatea vândută, încercând să mintă pe Duhul Sfânt (cf. Faptele Apostolilor 5).

   Și, aici, trebuie să înțelegem că hotărârea este inerentă nu numai ascetismului ortodox și vieții spirituale, ci se manifestă și în activitățile lumești, fiind o trăsătură caracteristică a modului de gândire secular. O persoană poate acționa hotărât, dar motivul acțiunilor sale joacă un rol decisiv. Eforturile direcționate hotărât, dacă provin dintr-o adevărată dorință de bine, contribuie la creșterea duhovnicească și la binele societății. Dar dacă se bazează pe motive egoiste sau răuvoitoare, hotărârea poate duce la săvârșirea unor fapte păcătoase. La urma urmei, hotărârea, ca orice virtute, nu este un scop în sine; necesită aspirație dreaptă, curățare de greșeli. Nu este o coincidență faptul că se spune că: poți fi onest nu numai în judecățile tale, ci și în greșelile tale. Împărații Leon Isaurianul și Constantin Copronim au luptat cu hotărâre împotriva cultului icoanelor. Lenin, Marx, Voltaire, Nietzsche, persecutorii creștinilor Nero, Dioclețian și alții au fost hotărâți - toți au luptat cu hotărâre împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale și erau destul de încrezători în dreptatea lor.

Greșelile apar, uneori, chiar și din cele mai sincere intenții. 

   O persoană care este încrezătoare în dreptatea sa se poate abate, fără să știe, de la calea adevărului, dacă opiniile sale se bazează pe idei eronate sau motive distorsionate. După cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov: „Începutul amăgirii stă într-un gând înșelător”. În acest sens, hotărârea devine o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, dă puterea de a merge mai departe, de a depăși patimile, de a lupta împotriva obiceiurilor vicioase și de a-ți forma abilități pozitive. Fiecare credincios știe de câtă hotărâre este nevoie pentru a-ți părăsi patul cald duminica și a veni în lăcașul lui Dumnezeu. De câtă hotărâre este nevoie pentru a-ți recunoaște vina, în Spovedanie, față de tine însuți și nu față de altcineva. De câtă hotărâre este nevoie pentru a spune „Iartă-mă!”, atunci când ești vinovat, și cu atât mai mult când nu ești vinovat. Sau, când vine vorba să faci ceea ce trebuie, conform conștiinței tale, dar contrar opiniei majorității.

   Pe de altă parte, hotărârea poate duce la prăpastie, dacă în spatele ei stau greșeli și amăgiri. De aceea, Biserica cheamă nu numai la tărie, ci și la o cunoaștere de sine constantă, la puritatea credinței și învățătură nedistorsionată.

   Din păcate, de foarte multe ori, hotărârea credincioșilor este inferioară hotărârii oamenilor lumești. După cum spune Domnul, „fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii" (Luca 16:8). Un culturist, care și-a pompat cu perseverență corpul timp de decenii, arată mult mai multă hotărâre în atingerea obiectivelor sale, decât o facem noi în materie de rugăciune și lepădare de sine.

Astfel, hotărârea nu este doar hotărâre în acțiune, ci și o putere interioară profundă, dată de Dumnezeu fiecărei persoane, care permite unui creștin să reziste ispitelor și îndoielilor, să urmeze cu încredere calea credinței și a adevărului. Aceasta este o calitate, fără de care calea duhovnicească a unui creștin este imposibilă. Hotărârea ajută la depășirea dificultăților, la combaterea îndoielilor și la îndreptarea către Dumnezeu. Cu toate acestea, puterea sa depinde de motiv. Numai prin înțelegerea corectă și alegerea conștientă a motivului, o persoană își poate îndrepta hotărârea către bine, altfel poate deveni un instrument al distrugerii, nu al creației. 

   Adevărata hotărâre, în viața creștină, este imposibilă fără ajutorul milostiv al lui Dumnezeu. Exemplele de hotărâre și slujire altruistă față de Dumnezeu, lăsate de istorie, continuă să fie călăuze eficiente pentru fiecare creștin. Aceste exemple nu numai că mângâie, ci și încurajează lucrarea duhovnicească, întărind voința în dorința de mântuire. În același timp, adevărata hotărâre în viața creștină este imposibilă, fără ajutorul milostiv al lui Dumnezeu: eforturile omenești, oricât de importante ar fi, nu sunt suficiente. După cum a subliniat Sfântul Teofan Zăvorâtul, expresia „Nu pot” contrazice duhul creștinismului, în timp ce adevărata mărturisire creștină este: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Acest curaj interior, combinat cu încrederea în Dumnezeu, rămâne relevant și astăzi, deoarece Harul lui Dumnezeu, așa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, este același astăzi precum în vremurile de demult. 

    Sarcina unui creștin modern este să rămână credincios Adevărului și să aibă o inimă bună: în aceste condiții, ajutorul dumnezeiesc va alimenta constant zelul plăcut lui Dumnezeu al unei persoane și o va însoți pe calea mântuirii.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna mai 2025.