Canonul Sfântului Andrei Criteanul - Foarte sincer despre lucrurile dure...

Traducere după un cuvânt al: Pr. Constantin Corepanov

   Există o temă importantă și cu adevărat fundamentală care ar trebui menționată. Aș numi-o o „apologie pentru citirea Marelui Canon al Sfântului Andrei Cretanul”. Adevărul este că astăzi există oameni, inclusiv enoriași, care nu reușesc să înțeleagă de ce este necesar un astfel de canon. Ei trăiesc după acest principiu: „Hristos a venit și, de aceea, trebuie să ne bucurăm. De ce ați introdus un Canon al Sfântului Andrei Criteanul și acum ne obligați să plângem și să ne tânguim?... Nu aveți altceva de făcut? Postul Mare este un lucru inutil; doar ne chinuim pe noi înșine și pe cei dragi, fără niciun folos. Nu este niciun folos în el, fiindcă va veni Paștele și va fi oricum bucurie. Așadar, nu are sens să suferim timp de patruzeci de zile și în toată Săptămâna Mare în zadar. Da, să facem cuiva un bine, dar postul este inutil...”

   Dar, conform Tradiției creștine răsăritene și înțelegerii vieții în Dumnezeu, din vremea Sfântului Antonie cel Mare și până la Sfinții Părinți ai secolului al XX-lea, pocăința este parte integrantă a unei vieți cu adevărat creștine și o constantă a existenței umane în această lume. Și este un principiu fundamental, în Noul Testament și Evanghelie. Atâta timp cât o persoană trăiește în această lume, trebuie să se pocăiască. Și, potrivit Sfinților Părinți, bucuria este tocmai rodul pocăinței. O persoană este bucuroasă, în măsura în care rămâne într-o stare de pocăință. Și orice bucurie care nu se naște în pocăință nu va fi adevărată, bună și mântuitoare. Și dacă pocăința și aducerea aminte a păcatelor tale duc la disperare și descurajare, atunci, de fapt, aceasta nu este pocăință și nici nu are vreo legătură cu ea.

   Pocăința nu intră nicidecum în contradicție cu celebrele cuvinte ale Apostolului Pavel cum că ar trebui să ne bucurăm pururea (cf. 1 Tesaloniceni 5:16). Dacă am rămâne mereu într-o stare de pocăință, am avea, da, o bucurie neîncetată. Sfântul Simeon Noul Teolog numește această lucrare paradoxală „pocăință aducătoare de bucurie” și „întristare aducătoare de bucurie” - adică întristare care te face capabil să te bucuri. Desigur, te poți bucura și fără întristare, dar această bucurie va fi doar una emoțională, născocită, prefăcută, uneori măgulitoare, alteori falsă și alteori pur și simplu pierzătoare. Și, pentru ca sufletul să sporească, pocăința este vitală. Pentru că persoana ar rămâne într-o stare de moarte duhovnicească și separare de Dumnezeu, dacă Mântuitorul nu ar veni la ea pentru a o mântui. Pocăința este acțiunea cuiva care își înțelege existența ca având nevoie de mântuire. Adică, atunci când o persoană se lamentează și plânge, ea mărturisește că are nevoie de un salvator, de mântuire, de ajutor și protecție; are nevoie de Mântuitor - Cineva Care să o ierte și să o vindece. Pocăința aduce o persoană într-o astfel de stare, încât începe să strige către Domnul, și o ajută să ia locul potrivit în fața lui Dumnezeu - adică să dobândească smerenia.

   Am putea vorbi mult despre smerenie. Dar esența ei constă și în faptul că este poziția ontologic corectă a omului în raport cu Dumnezeu. Omul este o creație, iar Dumnezeu este Creatorul, așa că omul este conștient că este infinit de mic în fața a Ceea Ce este infinit de mare. Dumnezeu este Sursa vieții omului, iar smerenia este doar o afirmație a faptului că omul nu este nimic și că Dumnezeu este totul. Numai Dumnezeu deține plinătatea a ceea ce omul poate primi. Iar smerenia nu înseamnă să te forțezi sau să-ți distrugi propriul caracter. Cineva care s-a smerit cu adevărat și-a dat seama cine este și Cine este Dumnezeu și a acceptat acest lucru ca pe un fapt evident.

   Dar smerenia este importantă, și pentru că este o caracteristică a lui Dumnezeu. El este Singurul Care este cu adevărat smerit. De aceea, smerindu-ne și luând poziția noastră naturală, a creației în fața Creatorului, prin pocăință dobândim energii dumnezeiești prin care asimilăm smerenia ca pe o calitate dumnezeiască. Ne smerim după asemănarea Dumnezeului nostru smerit, Care Se smerește. 

   Prin urmare, repet, smerenia este singura formă corectă, exactă și de încredere a existenței umane înaintea lui Dumnezeu. Hristos spune: Învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima (Matei 11:29). Adică, toate celelalte moduri de existență omenească înaintea lui Dumnezeu vor fi greșite și înșelătoare. Și, așa cum am menționat mai sus, există o singură modalitate eficientă de a te smeri: aceasta a fost numită pocăință, timp de multe secole. Din acest motiv, temei pocăinței i se acordă atât de multă atenție în Biserica Ortodoxă. Între altele, atât Postul Mare, cât și Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul sunt necesare acestui scop.

   Și, mai este un punct asupra căruia aș dori să mă concentrez. Se întâmplă ca o persoană să nu fie deloc obișnuită cu pocăința. Numai că, în general nefiind împotriva acestui lucru, se arată chiar gata să meargă la spovedanie și să-i spună preotului despre păcatele pe care le-a comis. Aceasta nu va fi pocăință - ci doar o simplă listă cu unele dintre greșelile sale. Însă, când cineva începe să asculte sau să citească Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul, primul sentiment pe care îl experimentează este acela de șoc. Asta, pentru că tot ce aude acolo este adevărul, și nimănui nu-i place adevărul. Pocăința este un lucru șocant, pentru că nimănui, în afara cazului unei persoane cu adevărat smerite, nu-i place să audă adevărul. Și numai cineva smerit va îndura Judecata de Apoi, care este adevărul despre noi, fără nicio înfrumusețare, distorsiune sau lipsă.

   Orice pocăință ne învață să stăm în fața acestui adevăr. Pocăința înseamnă să pătrundem încet, ca și cum te-ai strecura în acest ocean de lumină. Și dacă pătrunzi în grabă acolo, s-ar putea să nu poți suporta adevărul despre tine însuți și să-ți rănești sufletul, să-ți pierzi mințile sau să cazi în disperare, atunci când îți dai seama brusc cât de teribil ești cu adevărat în ochii lui Dumnezeu. 
   Și, pentru a le arăta oamenilor adevărul despre cum îi vede Dumnezeu, Canonul Sfântului Andrei din Creta vorbește foarte sincer despre aceste lucruri dure. Pot părea exagerate pentru noi, dar, de fapt, ne dezvăluie adevărul.

   În zilele noastre, a devenit obișnuit să acordăm atenție doar acelor cuvinte ale Evangheliei, din care reiese că Dumnezeu iubește, iartă și mântuiește pe toată lumea. Dar există și alte cuvinte în Evanghelie și este important să ne amintim că mesajul Evangheliei are un conținut dual. Evanghelia nu vorbește doar despre milă și iubire, ci și despre judecată. Și trebuie să avem întotdeauna în minte această dualitate a mesajului Evangheliei. Așadar, atunci când ne pocăim, trebuie să acordăm atenție acestei „componente a judecății” a Veștii Celei Bune. Să ne amintim, de exemplu, Pildele Talanților (Matei 25:14-30), a Nunții (Matei 22:2-14) și a celor Zece Fecioare (Matei 25:1-13); sau celebrele cuvinte ale lui Hristos că există două căi (și porți) - cea largă ce duce la pierzare și cea îngustă care duce la viața veșnică, puțini intrând prin ea (cf. Matei 7:13-14).

   Canonul Sfântului Andrei din Creta a fost scris cu amintirea existenței unor cuvinte foarte dure, „condamnatoare”, în Sfintele Scripturi. Și nu trebuie să uităm acest lucru, pentru că altfel nu vom avea puterea să ne judecăm singuri cu adevărat. Și, trebuie să ne condamnăm singuri. Apostolul Pavel arată clar că cel care nu se judecă pe sine va fi osândit împreună cu lumea (cf. 1 Corinteni 11:31-32).

   Nu avem de ales, decât să ne judecăm pe noi înșine. Iar Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul, în special partea sa din Vechiul Testament, este condamnarea: mai întâi a Sfântului Andrei Criteanul asupra lui însuși și, apoi, propria noastră condamnare asupra nouă înșine.
***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna februarie 2026.