Canonizarea Sfântului Tihon, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, luminătorul Americii de Nord

Zi de cinstire aparte: 9 octombrie

Sfântul Tihon, Patriarhul Moscovei și luminătorul Americii, s-a născut primind numele Vasile Ivanovici, în ziua de 19 ianuarie 1865, în familia lui Ioan Belavin, un preot de sat din districtul Toropeț al Eparhiei de Pskov. Copilăria și adolescența și le-a petrecut în sat, în contact direct cu țăranii și cu munca lor. Încă din fragedă tinerețe, a manifestat o înclinație religioasă deosebită, dragoste pentru Biserică, precum și blândețe și smerenie rar întâlnite.

Când Vasile era tânăr, tatăl său a avut o revelație despre fiecare dintre copiii săi. Într-o noapte, în timp ce el și cei trei fii ai săi dormeau în fânar, s-a trezit brusc și i-a trezit și pe ei. Își văzuse în vis mama - care trecuse la Domnul - și care i-a prezis apropierea morții sale și soarta celor trei fii ai lui. Ea a spus că unul va fi nefericit toată viața, altul va muri de tânăr, în timp ce al treilea, Vasile, va ajunge om mare. Profeția femeii s-a dovedit a fi pe deplin adevărată, în ceea ce-i privește pe toți cei trei frați.

Din 1878 până în 1883, Vasile a studiat la Seminarul Teologic din Pskov. Seminaristul modest era iubitor și afectuos din fire. Avea părul blond și o statură înaltă. Colegii săi îl plăceau și îl respectau pentru evlavia sa, pentru progresele strălucite în studiu și disponibilitatea constantă de a-și ajuta camarazii - apelau adesea la el pentru explicații la lecții, în special pentru ajutor în redactarea și corectarea numeroaselor compuneri. Vasile era numit „Episcop” și „Patriarh”, de către colegii săi de clasă.

În 1888, la vârsta de 23 de ani, Vasile Belavin absolvea Academia Teologică din Sankt Petersburg, ca laic, și se întorcea la Seminarul din Pskov, ca instructor de Teologie Morală și Dogmatică. Întregul Seminar și orașul Pskov au ajuns să îl îndrăgească puternic. Ducea o viață foarte cumpătată, în curăție, iar în anul 1891, când a împlinit 26 de ani, depunea jurămintele monahale. Aproape întregul oraș s-a strâns pentru ceremonie. A început acest nou mod de viață în mod conștient și deliberat, dorind să se dedice în întregime slujirii Bisericii. Tânărul blând și smerit a primit atunci numele Tihon, în cinstea Sfântului Tihon de Zadonsk.

A fost transferat de la Seminarul din Pskov la Seminarul Teologic din Holm, în 1892, și a fost ridicat la rang de Arhimandrit. Arhimandritul Tihon a fost hirotonit Episcop de Lublin, pe 19 octombrie 1897, și s-a întors la Holm pentru un an, ca Episcop Vicar al Eparhiei de Holm. Episcopul Tihon și-a dedicat cu sârg energia, înființării noului Vicariat. Formarea sa morală atractivă a dus la câștigarea afecțiunii generale, nu numai a populației ruse, ci și a lituanienilor și polonezilor. Pe 14 septembrie 1898, Episcopul Tihon a fost numit Episcop al Aleutinelor și Alaskăi. Ca lider al Bisericii Ortodoxe din America, Episcopul Tihon a fost un lucrător sârguincios în via Domnului.

A făcut mult pentru a promova răspândirea Ortodoxiei și pentru a-și îmbunătății vasta Eparhie. A reorganizat structura eparhială și i-a schimbat numele, din „Eparhia Aleutinelor și Alaskăi”, în „Eparhia Aleutinelor și Americii de Nord”, în anul 1900. Atât clerul, cât și laicii și-au iubit Arhipăstorul și l-au ținut atât de mult în cinste, încât americanii l-au numit pe Arhiepiscopul Tihon "Cetățean de Onoare al Statelor Unite".

Pe 22 mai 1901, a binecuvântat piatra de temelie a Catedralei Sfântul Nicolae din New York și a fost implicat în întemeierea altor biserici. Pe 9 noiembrie 1902, a sfințit Biserica "Sfântul Nicolae" din Brooklyn, pentru imigranții ortodocși sirieni. Două săptămâni mai târziu, a sfințit Catedrala "Sfântul Nicolae" din New York.

În 1905, Misiunea Americană a devenit Arhiepiscopie, iar Sfântul Tihon a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop. A avut doi Episcopi Vicari: Episcopul Inochentie (Pustinschi) în Alaska și Sfântul Rafail (Hawaweeny) în Brooklyn, care să-l ajute în administrarea marii sale Eparhii, diversă din punct de vedere etnic. În iunie 1905, Sfântul Tihon și-a dat binecuvântarea pentru întemeierea Mânăstirii Sfântul Tihon.

În 1907, s-a întors în Rusia și a fost numit la Iaroslav, unde iarăși avea să câștige afecțiunea turmei sale. Aceștia au ajuns să-l iubească, apreciindu-l ca pe un Arhipăstor prietenos, comunicativ și înțelept. Vorbea simplu cu subordonații săi, fără a recurge vreodată la vreun ton îndoielnic sau autoritar. Când trebuia să mustre pe cineva, o făcea într-un mod bun la suflet, uneori glumeț, ceea ce încuraja persoana să-și corecteze greșelile.

Când Sfântul Tihon a fost transferat în Lituania pe 22 decembrie 1913, locuitorii din Iaroslav l-au votat și ei "Cetățean de Onoare" al orașului lor. După transferarea sa la Vilnius, a făcut multe în ceea ce privește sprijinirea materială a unor instituții caritabile diverse. Și acolo, s-au manifestat clar sufletul său generos și dragostea de oameni. Primul Război Mondial a izbucnit când Înaltpreasfinția Sa se afla la Vilnius. Nu a precupețit niciun efort pentru a-i ajuta pe locuitorii săraci din regiunea Vilnius, care rămăseseră fără acoperiș deasupra capului, sau fără mijloace de subzistență din cauza războiului cu germanii. Toți acești nevoiași se îndreptau, în masă, către Arhipăstorul lor.

După Revoluția din Februarie și formarea unui nou Sinod, Sfântul Tihon a devenit unul dintre membrii acestuia. Pe 21 iunie 1917, Congresul Eparhial al Moscovei, format din clerici și laici, l-a ales ca Episcop conducător. A fost un Arhipăstor zelos și educat, cunoscut pretutindeni, chiar și în afara țării sale.

Pe 15 august 1917, un consiliu local a avut loc la Moscova, iar Arhiepiscopul Tihon a fost ridicat la demnitatea de Mitropolit și, apoi, ales ca președinte al consiliului. Consiliul avea ca scop restaurarea vieții Bisericii Ortodoxe Ruse pe principii strict canonice, iar principala sa preocupare consta în restaurarea Patriarhiei. Procedura alegerii era următoarea: membrii consiliului alegeau trei candidați, iar apoi tragerea la sorți arăta voia lui Dumnezeu. Membrii consiliului au ales trei candidați: pe Arhiepiscopul Antonie de Harkov, cunoscut ca fiind cel mai înțelept, Arhiepiscopul Arsenie de Novgorod, cel mai strict, și Mitropolitul Tihon de Moscova, cel mai amabil dintre Ierarhii ruși.

Pe 5 noiembrie, după Sfânta Liturghie și o Slujbă a Paraclisului, săvârșite în Catedrala "Mântuitorul Hristos", un călugăr extrăgea unul dintre cele trei buletine de vot din urnă, aflându-se în fața Icoanei VLADIMIR a Maicii Domnului. Mitropolitul Vladimir al Kievului l-a anunțat pe Mitropolitul Tihon ca fiind noul Patriarh ales. Sfântul Tihon nu s-a schimbat după ce a devenit Primat al Bisericii Ortodoxe Ruse. Acceptând voința Sinodului, Patriarhul Tihon a făcut, mai apoi, referire la pergamentul pe care Profetul Ezechiel a trebuit să-l mănânce, pe care era scris: plângeri, jale și vaiet. El a prevăzut că slujirea sa va fi plină de necaz și de lacrimi dar, în ciuda tuturor suferințelor sale, a rămas aceeași persoană accesibilă, modestă și bună.

Toți cei care l-au întâlnit pe Sfântul Tihon au fost surprinși de disponibilitatea, simplitatea și modestia sa. Totuși, firea sa blândă nu l-a împiedicat să dea dovadă de fermitate în problemele Bisericii, mai ales când a trebuit să apere Biserica de dușmanii ei. A avut de purtat o cruce foarte grea. A trebuit să administreze și să conducă Biserica, în mijlocul unei dezorganizări bisericești generale, fără organisme administrative auxiliare, în condiții de schisme interne și răsturnări ale diverșilor adepți ai Bisericii Vii, renovaționiști și autocefaliști.

Situația a fost complicată, în plus, de circumstanțe externe: schimbarea sistemului politic, venirea la putere a unui regim necredincios, foametea și războiul civil. Era o perioadă în care proprietățile bisericești au fost confiscate, clerul a fost supus proceselor și persecuțiilor, iar Biserica lui Hristos îndura represiunea. Vestea despre aceasta a ajuns la Patriarh, din toate colțurile Rusiei. Autoritatea sa morală și religioasă, excepțional de înaltă, l-a ajutat să unească turma împrăștiată și slăbită. În acel moment crucial pentru Biserică, numele său nepătat a fost un far luminos, care a arătat calea către adevărul Ortodoxiei. În mesajele sale, el le cerea oamenilor să împlinească poruncile lui Hristos și să ajungă la renașterea duhovnicească prin pocăință. Viața sa ireproșabilă a fost un exemplu pentru toți.

Pentru a salva mii de vieți și pentru a îmbunătăți situația generală a Bisericii, Patriarhul a luat măsuri pentru a împiedica clerul să facă declarații pur politice. Pe 25 septembrie 1919, când războiul civil era în culmea sa, a transmis un mesaj clerului, îndemnându-l să stea departe de lupta politică.

Vara anului 1921 a adus o foamete severă în regiunea Volga. În august, Patriarhul Tihon transmitea un mesaj poporului rus și popoarelor lumii, chemând la ajutorarea victimelor foametei. El și-a dat binecuvântarea pentru donarea voluntară a obiectelor dintre valorile bisericești care nu erau folosite direct în slujbele liturgice. Cu toate acestea, pe 23 februarie 1922, Comitetul Executiv Central al întregii Rusii a publicat un decret, prin care toate obiectele de valoare urma să fie supuse confiscării.

Conform celui de-al 73-lea Canon Apostolic, astfel de acțiuni sunt considerate sacrilegiu, iar Patriarhul nu putea aproba o astfel de confiscare totală, mai ales că mulți se îndoiau că obiectele de valoare vor fi folosite pentru combaterea foametei. Această confiscare forțată a stârnit indignarea populară de pretutindeni. Aproape două mii de procese au fost deschise în toată Rusia, iar peste zece mii de credincioși au fost împușcați. Mesajul Patriarhului a fost considerat un sabotaj, motiv pentru care a fost închis din aprilie 1922 până în iunie 1923.

Totodată, Sanctitatea Sa Patriarhul Tihon a făcut mult în numele Bisericii Ortodoxe Ruse, în perioada crucială a așa-numitei schisme renovaționiste. S-a dovedit a fi un slujitor credincios și un păstrător al preceptelor nedistorsionate ale adevăratei Biserici Ortodoxe. El a fost întruchiparea vie a Ortodoxiei, lucru recunoscut inconștient chiar și de dușmanii Bisericii, care îi numeau pe membrii acesteia „tihoniți”.

Când preoții și ierarhii renovaționiști s-au pocăit și s-au întors la Biserică, au fost întâmpinați cu bunătate și dragoste de Sfântul Tihon. Totuși, aceasta nu a însemnat vreo abatere de la politica sa strict ortodoxă. „Vă rog să mă credeți că nu voi ajunge la o înțelegere” „sau să fac concesii care să poată duce la pierderea purității și tăriei Ortodoxiei”, asigura Patriarhul, în 1924.

Fiind un bun Păstor, dedicat în întregime cauzei Bisericii, el a îndemnat clerul să facă același lucru: „Dedicați-vă toată energia propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu și adevărului lui Hristos, mai ales astăzi, când necredința și ateismul atacă împreună, cu îndrăzneală, Biserica lui Hristos. Dumnezeul păcii și al iubirii să fie cu voi toți!”.

A fost extrem de dureros și de greu, pentru inima iubitoare și înțelegătoare a Patriarhului, să rabde toate nenorocirile Bisericii. Amenințările din interiorul și din afara Bisericii, schisma renovaționistă, muncile sale de Primat, grija sa pentru organizarea și liniștea vieții bisericești, nopțile nedormite și gândurile grele, închisoarea sa care a durat mai mult de un an, capcanele răutăcioase și ticăloase ale dușmanilor săi și criticile necruțătoare, uneori chiar din partea ortodocșilor, s-au combinat încât i-au slăbit puterile și sănătatea.

În 1924, Patriarhul Tihon a început să se simtă rău. S-a internat într-un spital, dar îl părăsea Duminicile și în zilele de sărbătoare, pentru a oficia slujbe. Duminică, 5 aprilie 1925, a slujit ultima sa Liturghie, mutându-se la Domnul două zile mai târziu. Pe 7 aprilie 1925, Patriarhul l-a primit pe Mitropolitul Petru și a avut o lungă discuție cu el. Seara, Patriarhul a dormit puțin, apoi s-a trezit și a întrebat cât este ceasul. Când i s-a spus că este ora 23:45, a făcut de două ori Semnul Sfintei Cruci și a zis: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție”. Nu a mai avut timp să se închine și a treia oară.

Aproape un milion de oameni a venit să-și ia rămas bun de la Patriarh. Marea catedrală a Mănăstirii Donskoi din Moscova nu a putut cuprinde mulțimea, care a inundat proprietatea mânăstirii, piața și străzile adiacente. Sfântul Tihon, al unsprezecelea Patriarh al Moscovei, fusese Primat al Bisericii Ruse timp de șapte ani și jumătate.

Pe 9 octombrie 1989, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Patriarhul Tihon și l-a numărat între Sfinți. Timp de aproape șaptezeci de ani, sfintele moaște ale Sfântului Tihon s-a crezut că fuseseră pierdute, dar în februarie 1992, au fost descoperite într-un loc ascuns, în Mănăstirea Donskoi.

Ar fi dificil să ne imaginăm Biserica Ortodoxă Rusă fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult pentru Biserică și pentru întărirea Credinței însăși, în acei ani dificili de încercări. Poate că propriile cuvinte ale Sfântului pot rezuma cel mai bine viața sa:

„Fie ca Dumnezeu să ne învețe, pe fiecare dintre noi, să tindem către adevărul Său și către binele Sfintei Biserici, decât către ceva al nostru”.

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna iunie 2026.