Vinerea Mare – Sfânta şi Marea Vineri

În ziua de Vinerea Mare şi Sfântă, Hristos a murit pe cruce. El şi-a dat duhul Său, cu cuvintele: “Săvârşitu-s-a.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 19:30). Aceste cuvinte sunt mai bine înţelese când sunt interpretate: “S-a împlinit”. El a realizat lucrarea pentru care Tatăl Său Ceresc L-a trimis în lume. El a devenit Omul în înţelesul deplin al cuvântului. El a acceptat botezul pocăinţei de la Ioan, în Râul Iordan. El şi-a asumat întreaga fire omenească, trăind toată înstrăinarea, agonia şi suferinţa, încheind cu moartea pe cruce. El a împlinit perfect profeţia lui Isaia:

“Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.” (Isaia 53:12)

Omul durerilor
Pe cruce, Iisus a devenit astfel “omul durerilor şi cunoscător al suferinţei”, pe care Profetul Isaia L-a prezentat. El “dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni” şi “pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu” (Isaia 53: 3-4). El a ajuns să fie Acela Care “nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag” (Isaia 53: 2). Înfăţişarea Lui era “aşa de schimonosită”, “şi chipul Lui atât de fără asemănare cu oamenii” (Isaia 52:14). Toate aceste profeţii mesianice au fost împlinite în Iisus, atunci când atârnă de cruce.

Pe când sfârşitul se apropia, El a strigat: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Sfânta Evanghelie după Matei 27:46). Acest strigăt a aratat identificarea completă cu firea omenească. El îmbrăţişase în totalitate condiţia dispreţuită, părăsită şi lovită de suferinţa şi a morţii înstrăinare de Dumnezeu. El a fost cu adevărat Omul durerilor.

Cu toate acestea, este important de reţinut că strigătul de suferinţă al lui Iisus, de pe Cruce, nu era un semn al pierderii credinţei Sale în Tatăl Său. Cuvintele pe care le exclamă sunt primul verset al Psalmului 22, un psalm mesianic. Prima parte a Psalmului prezice durerea, suferinţa şi moartea lui Mesia. A doua parte este un cântec de laudă lui Dumnezeu. Prezice biruinţa finală a lui Mesia.

Acuzele formale

Moartea lui Hristos a fost căutată de conducătorii religioşi ai Ierusalimului din primele dintre zilele slujirii sale publice. Acuzele formale împotriva Lui s-au înscris, de obicei, în următoarele două categorii:

1) Încălcarea Legii Vechiului Testament, de exemplu, încălcarea odihnei Sabat-ului;
2) Blasfemia: S-a făcut egal cu Dumnezeu.

Problemele s-au consumat până la momentul adevărului care a urmat Intrării Sale în Ierusalim, din Duminica Floriilor. Avea poporul în urma Lui. Vorbea clar. El a spus că Sabat-ul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat. El i-a pedepsit pe cărturari şi farisei, pentru reducerea religiei la o chestiune de afişare în afară;

“Semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege”. (Sfânta Evanghelie după Matei: 27-28).

A fost cea de-a doua acuză oficială; Cu toate acestea, a devenit fundamentul condamnării Sale.

Procesul religios
Condamnarea şi moartea lui Hristos au presupus două  tipuri de acuze: religioase şi politice. Procesul religios a fost primul şi s-a desfăşurat în timpul nopţii, imediat după arestarea Sa. După dificultatea considerabilă de a găsi martori pentru urmărirea penală, la care au convenit de fapt prin mărturia lor, Caiafa, Marele Preot, I-a pus lui Iisus întrebarea esenţială: “Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

Iisus, Care rămăsese tăcut până în acest punct, acum a răspuns direct:

“Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului” (Sfânta Evanghelie după Marcu 14: 61-62).

Răspunsul lui Iisus a reamintit numeroasele alte declaraţii pe care le făcuse începând cu cuvintele: “Eu sunt”, “Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt lumina lumii… Eu sunt calea, adevărul şi viaţa… Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 6 până la 15). Folosirea acestor cuvinte în sine a fost considerată blasfemiatoare, de către liderii religioşi. Cuvintele erau Numele lui Dumnezeu. Folosind-le ca nume propriu, Iisus S-a identificat afirmativ cu Dumnezeu. Din rugul aprins, glasul lui Dumnezeu a dezvăluit aceste cuvinte lui Moise ca Nume Divin:

“Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieşire 3: 14).

Acum, Iisus, aşa cum făcuse în multe alte ocazii, a folosit aceste cuvinte ca nume propriu. Marele preot îşi sfâşie imediat mantia şi “toţi au judecat că El este vinovat de moarte” (Sfânta Evanghelie după Marcu 14:64). În opinia lor, El încălcase Legea Vechiului Testament:

“Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat” (Leviticul – cartea a treia a lui Moise 24:16).

Procesul politic
Liderii religioşi evrei nu aveau autoritatea de a duce la îndeplinire legea de mai sus: să dea un om la moarte. O astfel de autoritate revenea administraţiei civile romane. Iisus S-a ţinut cu grijă departe de amestecurile politice. El a refuzat ispita satanei de a conduce împărăţiile acestei lumi prin sabie (Sfânta Evanghelie după Luca 4: 1-12).

El a poruncit adesea Ucenicilor, şi altora, să nu spună nimănui că El era Hristos, din cauza opiniei politice vizavi de vehicularea deasă a acestui titlu (Sfânta Evanghelie după Matei 16: 13-20). El l-a mustrat pe Petru, numindu-l satană, când Ucenicul i-a sugerat sa se sustragă de la suferinţa Lui şi de la adevărata natură a misiunii Sale (Sfânta Evanghelie după Matei 16:23).

Lui Pilat, guvernatorul roman fără coloană vertebrală şi indiferent, i-a spus El clar: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Sfânta Evanghelie după Ioan 18:36). Iisus nu a fost un revoluţionar politic care ar fi venit să elibereze poporul de controlul roman şi să stabilească o nouă împărăţie bazată pe puterea lumească.

Cu toate acestea, liderii religioşi, acţionând în acord cu masele, au elaborat acuzaţii politice împotriva Lui, pentru a-şi urma calea. Ei L-au prezentat pe Hristos, romanilor, ca pe un lider politic, “regele evreilor” într-un sens lumesc, o ameninţare la adresa domniei romane şi o provocare pentru Cezar. Pilat a devenit temător pentru propria poziţie, când a auzit acuzaţiile şi a văzut mulţimile îndoielnice. Prin urmare, în ciuda asemănării mărturiei sale cu afirmarea nevinovăţiei lui Iisus, a pasat mai departe sentinţa formală, s-a “spălat pe mâini” de această problemă şi “L-a predat lor ca să fie răstignit” (Sfânta Evanghelie după Ioan 19:16).

Răstignirea – triumful răului
Înainte de a fi supus acestei metode crude romane de a executa criminalii politici, Iisus a suferit încă alte nedreptăţi. El a fost dezbrăcat, batjocorit şi bătut. Purta o coroană împărătească, de spini, pe cap. El şi-a dus propria cruce. El a fost, în cele din urmă, atârnat pe cruce, între doi tâlhari, într-un loc numit Golgota (Locul Căpăţânii) în afara Ierusalimului. O inscripţie a fost plasată deasupra capului, pe cruce, pentru a indica natura infracţiunii sale: “Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”. El şi-a dat duhul la ora nouă (3 p.m.), după ce a stat atârnat pe cruce timp de aproximativ şase ore.

În Vinerea Sfântă, răul a triumfat.

Şi era noapte” (Sfânta Evanghelie după Ioan 13:30).

Când Iuda a plecat de la Cina Cea de Taină pentru a-şi împlini actul trădării, şi “s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Sfânta Evanghelie după Matei 27:45) când Iisus atârna pe cruce. Forţele răului acestei lumi au fost comasate împotriva lui Hristos. Ci acuze nedrepte, a fost condamnat. Un criminal a fost eliberat de popor, în loc să fie El. Piroanele şi o suliţă i-au străpuns Trupul. Oţet amar i-a fost dat, să-Şi stingă setea. Doar un Ucenic a rămas credincios Lui. În cele din urmă, mormântul unui alt bărbat a devenit locul Său de odihnă după moarte.

Fără a fi vinovat, Iisus a fost ucis pe baza acuzaţiilor religioase şi politice. Atât evreii, cât şi romanii, au participat la sentinţa Sa la moarte.

“S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său” (Psalmul 2 – Prochimen la Vecernia unită cu Sfânta Liturghie, din Sfânta şi Marea Joi).

Noi, de asemenea, în multe privinţe, continuăm să participăm la pedeapsa cu moartea dată lui Hristos. Acuzele formale prezentate mai sus nu epuizează motivele răstignirii. În spatele acuzaţiilor oficiale, se adaugă o serie de nedreptăţi, prin motivaţii ascunse şi personale. Iisus a propovăduit deschis adevărul despre Dumnezeu şi om. El a expus, astfel, caracterul înşelător al aşa-zisei dreptăţi şi siguranţe, atât religioase cât şi materiale, revendicate de mulţi, în special de cei aflaţi în poziţii înalte. În cel mai profund sens, moartea lui Hristos a fost adusă de păcatul întărit, personal – de refuzul oamenilor de a se schimba în lumina realităţii, care este Hristos.

“Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Sfânta Evanghelie după Ioan 1:11).

Mai ales noi, poporul creştin, suntem ai lui Hristos. El continuă să vină la noi, în Biserica Sa. De fiecare dată când încercăm să facem din Biserică altceva decât acea veşnică venire a lui Hristos în mijlocul nostru, de fiecare dată când refuzăm să ne pocăim pentru greşelile noastre, noi Îl respingem pe Hristos şi participăm la pedeapsa cu moartea.

Vecernia
Vecernia oficiată în Biserică în după-amiaza din Vinerea Mare şi Sfântă, aduce în vedere toate evenimentele finale ale vieţii lui Hristos, aşa cum am menţionat mai sus: procesul, sentinţa, biciuirea, răstignirea, moartea, coborârea Trului de pe cruce şi punerea în mormânt. După cu indică imnografia, aceste evenimente rămân în permanenţă prezente în Biserică; Ele constituie, astăzi, viaţa sa.

Slujba este plină de citiri din Scriptură: trei din Vechiul Testament şi două din Noul Testament. Prima dintre citirile Vechiului Testament, de la Ieşire, vorbeşte despre Moise, văzând “spatele” slavei lui Dumnezeu – căci nimeni nu poate vedea slava lui Dumnezeu în faţă şi să trăiască. Biserica foloseşte această lectură pentru a sublinia că acum, prin răstignirea şi moartea lui Hristos, Dumnezeu împlineşte dorinţa ultimă de a dezvălui slava Lui, omului – prin Omul Însuşi.

Moartea lui Hristos a avut un caracter complet voluntar. El nu moare din cauza unei anumite nevoi a fiinţei Sale: ca Fiul lui Dumnezeu, El are viaţă în Sine! Cu toate acestea, El a renunţat voluntar la viaţa Sa, ca fiind cel mai mare semn al iubirii lui Dumnezeu pentru om, ca revelaţie supremă a slavei divine:

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. ” (Sfânta Evanghelie după Ioan 15:13).

Cântările Vecerniei dezvoltă în continuare faptul că Dumnezeu ne dezvăluie slava Sa în această iubire îndelung-răbdătoare. Răstignirea este centrul unei astfel de iubiri, pentru că Cel răstignit nu este altul decât Cel prin Care au fost create toate lucrurile:

“Astăzi Stăpânul făpturii a stătut de faţă înaintea lui Pilat şi răstignirii S-a dat Făcătorul tuturor, aducându-Se ca un nile de bunăvoia Sa; cu piroane S-a pironit, în coastă S-a împuns şi cu buretele S-a adăpat, Cel Ce a plouat mană. Cu palme peste obraz S-a lovit. Mântuitorul lumii; şi de robii Săi S-a batjocorit Făcătorul tuturor… O, iubirea de oameni a Stăpânului! Îndelung-răbdătorule, Doamne, slavă Ţie!” (Verset la „Doamne, strigat-am”, şi Apostih)

Versurile subliniază, de asemenea, dimensiunile cosmice ale evenimentului care are loc pe Cruce. Aşa cum Dumnezeu, Care S-a revelat lui Moise, nu este un zeu, ci Dumnezeul „Cerului şi al Pământului şi al tuturor celor văzute si nevăzute”, tot aşa moartea lui Iisus nu este punctul culminant al unei lupte meschine în viaţa internă a Palestinei. Mai degrabă, este chiar centrul luptei epice dintre Dumnezeu şi cel rău, implicând întregul univers:

   “Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce, răstignit. Soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat.
Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel Ce ai zidit toate.
Cel Ce ai răbdat pentru noi de voie, Doamne, slavă Ţie!0 Doamne, care a îndurat de bunăvoie acest lucru pentru noi, slavă ţie!” (Versetul I, „Doamne, strigat-am…)

A doua lectură din Vechiul Testament (Iov 42:12 până la sfârşit) îl dezvăluie pe Iov ca o figură profetică a lui Însuşi Mesia. Starea lui Iov este urmărită în slujbe pe tot parcursul Săptămânii Sfinte şi se încheie cu această lectură. Iov este slujitorul drept care rămâne credincios lui Dumnezeu, în ciuda încercărilor, umilinţei şi pierderii tuturor bunurilor şi familiei sale. Totuşi, datorită credincioşiei sale, „Dumnezeu a binecuvântat sfârşitul vieţii lui Iov mai bogat decât începutul ei” (Iov 42: 12)

A treia dintre lecturile Vechiului Testament este de departe cea mai substanţială (Isaia 52:13 până la 54: 1). Este un prototip al Evangheliei în sine. Citită în acest moment, îl identifică pozitiv pe Iisus din Nazaret ca fiind Slujitorul în suferinţă, Omul Durerilor; Mesia lui Israel.

Citirea Epistolei (I Corinteni 1:18 – 2: 2) vorbeşte despre Iisus răstignit, sminteală pentru lume, ca adevăratul centru al credinţei noastre. Lectura Evangheliei, o compunere lungă preluată de la Matei, Luca şi Ioan, pur şi simplu povesteşte toate evenimentele asociate răstignirii şi înmormântării lui Hristos.

Toate lecturile se concentrează în mod evident pe tema speranţei. Ca Domn al Slavei, umilinţa şi moartea nu vor avea niciun control final asupra lui Iisus. Chiar şi plângerea părintească a Mariei se transformă în lumina acestei speranţe:

Pe lemn răstignit văzându-Te, Hristoase, pe Tine, Făcătorul şi Dumnezeu tututor, ceea ce Te-a născut fără sămânţă, a strigat cu amar:
Fiul meu, unde a apus frumuseţea chipului Tău? Nu sufăr a Te vedea fără dreptate răstignit. Însă grăbeşte de Te scoală, ca să văd şi eu învierea Ta din morţi, cea de a treia zi! (Versetul IV, la „Doamne, strigat-am”)

Aproape de sfârşitul Vecerniei, preotul se îmbracă în haine cernite. La momentul stabilit, ridică Sfântul Giulgiu, o icoană mare care îl înfăţişează pe Hristos zăcând în mormânt, de pe Masa Altarului. Împreună cu laicii şi slujitorii aleşi, se formează o procesiune, iar Sfântul Giulgiu este dus la un mormânt special pregătit în centrul bisericii. Pe măsură ce procesiunea se deplaseză, se cântă troparul:

“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând Preacurat Trupul Tău, cu Giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”.

În acest moment solemn final al Vecerniei, apare din nou tema speranţei – de data aceasta mai puternică şi mai clară ca niciodată. Pe măsură ce genunchii sunt îndoiţi şi capetele plecate şi deseori lacrimile  vărsate, se cântă un alt tropar care străpunge acest triumf al răului, spre noua zi care este cuprinsă chiar în miezul său:

“Mironosiţelor femei, stând lângă mormânt, îngerul a strigat: ‘Miresmele morţilor sunt cuviincioase, iar Hristos putrejunii S-a arătat străin'”.

Se iveşte un Nou Veac. Mântuirea noastră are loc. Cel Care a murit este acelaşi care Va învia în a treia zi, pentru a „călca moartea, cu moarte” şi pentru a ne elibera de stricăciune.

De aceea, la încheierea Vecerniei Sfintei Vineri, la sfârşitul acestei lungi zile de întuneric, când se pare că toate lucrurile s-au încheiat, răsare speranţa noastră veşnică de mântuire. Căci Hristos este într-adevăr străin putrejunii:

„Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 15: 21-23). 

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Sfânta Evanghelie după Marcu 8:35).

(Cu ajutorul lui Dumnezeu, alcătuire, adaptare si traducere Lăcaşuri Ortodoxe după un cuvânt al Pr. Paul Lazor)