Sfântul Varvar, care a fost mai înainte tâlhar

Acest fericit Sfânt Varvar a fost mai înainte tâlhar cumplit, în părţile Lucaniei, şi mult sânge omenesc a vărsat. Şi nu putea nimeni să-l prindă, nici să i se împotrivească lui, că era tare cu trupul. Iar Bunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel Ce nu voieşte moartea păcătosului, ci voieşte să se mântuiască toţi, precum oarecând Pavel, aşa şi pe acesta l-a chemat cu purtarea Sa de grijă, cea minunată. Că, şezând acesta într-o vreme în peşteră şi privind la mulţimea aurului adunat din tâlhărie, s-a atins, de inima lui, darul lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă pe cel păcătos. Deci, tâlharul umilindu-se cu sufletul şi aducându-şi aminte de înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu, a început a plânge, zicând întru sine: “Vai mie, păcătosului, ce am făcut, mult sânge omenesc am vărsat şi pe multe femei cu păcatul cel trupesc le-am întinat, averile străine le-am răpit şi multe răutăţi am făcut. Şi astăzi sau mâine voi muri, iar cele ce le-am câştigat, ale cui vor fi”?

Şi iarăşi a zis: “Ştiu că pe tâlharul cel de demult l-a primit Hristos întru milostivirea Sa; apoi, şi pe mine, de mă voi pocăi, mă va primi. Deci, mă pocaiesc şi doresc şi caut milostivirea Sa”.

Aceasta zicând-o întru sine, s-a sculat şi n-a spus nimic însoţitorilor sşi, ci, luându-şi sabia sa pe sub haină şi lăsând toate, s-a dus noaptea în satul cel mai apropiat, în care era o biserică. Şi a intrat în acea biserică, la vremea cântării Utreniei, iar după Utrenie, a căzut la picioarele preotului, cu lacrimi zicând: “Părinte Sfinte, pe mine păcătosul cel pierdut, care am venit la sfinţia ta, nu mă lepăda, că voiesc să mă pocăiesc de toate răutăţile cele facute de mine”.

Iar preotul, ridicându-l pe el de la pământ, l-a dus la Sfântul Altar şi i-a zis: “Spune, fiule, înaintea lui Dumnezeu, cele făcute de tine, iar eu, smeritul, martor voi fi mărturisirii şi pocăinţei tale”.

Şi a zis, cel ce se pocăia: “Eu, Părinte, sunt Varvar tâlharul, de care şi tu, precum mi se pare, ai auzit. Că m-am umplut de multe păcate, de necurăţii trupeşti, de jefuiri şi de ucideri, pentru că am ucis ca la trei sute de suflete, între acestea încă şi pe doi preoţi i-am pierdut cu sabia, fiindcă nu voiau să mă primească pe mine la pocăinţă. Şi acum, tu, Părinte, dacă ştii că mă va primi Dumnezeu pe mine, cel ce mă pocăiesc, apoi leagă-mi rănile mele, cu dumnezeieştile porunci, precum voieşti. Iar de nu, luând această sabie a mea, porunceşte să mă ucidă cineva cu ea”.

Iar preotul i-a zis lui: “Fiule, nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu deznădăjduieşti, ci să mergi la casa mea şi ce-ţi va porunci ţie, tu să împlineşti cu fapta”.

Deci, ieşind din biserică, preotul a luat aminte şi a vazut pe Varvar târându-se pe coate şi în genunchi după dânsul, şi a zis către el: “De ce faci aceasta, fiule?”. Zis-a Varvar: “Părinte, m-am aruncat la pământ, înaintea Domnului Dumnezeului meu, împreună cu păcatele mele, şi nu mă voi ridica de la pământ, până ce nu mi se vor ierta mie toate faptele cele rele”.

Zis-a lui, preotul: “Fiule, te făgăduieşti, de bună voie, lui Dumnezeu, la aceasta? Atunci păzeşte făgăduiala şi se vor ierta ţie toate”. Iar, după ce au mers acasă, iarăşi, a zis către dânsul, preotul: “Iată, fiule, copiii mei şi slugile mele şi dobitoacele şi câinii. Cu care voieşti să fii asemenea, ca împreuna cu acela să primeşti hrana”? Zis-a Varvar: “Eu, Părinte, gândesc că nici cu câinii nu sunt asemenea, însă, pentru nevoia cea trupească, precum unul ce are trebuinţă de hrană, cu câinii să mă rânduieşti să gust hrană şi afară să petrec, fără de acoperământ, în toate zilele şi nopţile”.

Zis-a preotul: “Fă, dar, aşa, fiule, precum grăieşti înaintea lui Dumnezeu şi să nădăjduieşti în milostivirea lui cea mare”. Şi a petrecut aşa, Varvar, la preotul acela, trei ani, ca animalul cel cu patru picioare, pe coate şi în genunchi târându-se, şi nici nu se scula de la pământ, nevrednic socotindu-se a fi împreună cu oamenii, ci împreună cu animalele şi cu câinii mânca, şi cu ei afară sălăşuia, ziua şi noaptea.

Iar după al treilea an, a zis către dânsul, preotul: “De acum, fiule, să încetezi a te hrăni cu câinii, pentru că S-a milostivit spre tine Domnul”. Şi a zis Varvar: “Vreau încă să pasc ca animalele”. Şi a zis către dânsul, preotul: “Fiule, Dumnezeu vede şi această făgăduinţă a ta, pe care o faci Lui, din smerenia ta, vrând să pătimeşti, aşa, pentru păcatele tale”. Şi a ieşit Varvar cu animalele afară din sat, cu verdeţuri crude hrănindu-se. Şi, ajungând la o dumbravă, a petrecut acolo doisprezece ani, gol cu trupul, nicio zdreanţă având pe dânsul, şi s-a făcut trupul lui ca scoarţa finicului, arzându-se de zăduful soarelui, crăpându-se de ger, şi înnegrindu-se ca şi cărbunele; şi s-a făcut Sfântul fericit Varvar mucenic de bună voie. Iar, după ce s-au împlinit cei doisprezece ani ai pătimirii lui în pustie, i s-a facut lui înştiinţare, prin dumnezeiască descoperire, de iertarea păcatelor lui, şi că îşi va sfârşi muceniceşte, prin sânge, nevoinţa pocăinţei lui.

Deci, umblând el odată prin dumbrava, s-a apropiat de un drum, unde opriseră nişte neguţători. Aceia, socotind că se apropie vreo fiară, neştiind ce era în iarba înaltă, au luat arcurile lor cele încordate şi au tras într-însul, lovindu-l cu trei săgeţi. Iar, după ce s-au apropiat de el, au văzut pe omul cel săgetat de dânşii şi s-au înspăimântat. Iar el, îndemnâdu-i să nu se teamă, nici să se necăjească, le-a spus toate despre sine şi le-a poruncit să spună, despre sfârşitul lui, preotului din satul acela. Aceasta zicând-o, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

Şi, preotul înştiinţându-se de aceasta, de acei neguţători, a mers acolo şi a văzut trupul Sfântului Fericit Varvar strălucind ca o lumină, şi, făcând tânguirea cea obişnuită deasupra mortului, l-a îngropat pe el, acolo, în acelaşi loc, unde a fost ucis.

Dupa aceea, au început a se face, la mormântul lui, tămăduiri de toate neputinţele. Iar, dupa câţiva ani, adunându-se poporul cu preotul, au descoperit mormântul şi au aflat trupul Sfântului nu numai nestricat, ci, şi mir de tămăduiri izvorând. Şi, minunându-se, au preaslăvit pe Dumnezeu şi au adus acele cinstite moaşte ale Sfântului Varvar, cu mare cinste, în satul lor şi în biserică l-au pus, mirându-se de minunata lui iubire de oameni şi milostivire a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.