Sfântul Sofronie, Episcop de Irkuţk

   Sfântul Sofronie, Episcop de Irkuţk şi făcătorul de minuni al întregii Siberii, al cărui nume de familie era Kristalev, s-a născut în Malorussia, în regiunea Cernigov, în anul 1704. Tatăl său, Nazarie, a fost “un om obişnuit, cu problemele sale”, iar Sfântul a fost numit Ştefan, în cinstea Proorocului Sfânt şi Înaintemergător Ştefan. Avea doi fraţi şi o soră, Pelaghia. Numele unui frate era Pavel. Numele celuilalt frate mai mare nu mai este cunoscut, dar se ştie că era stareţ al Mânăstirii Krasnogorsk Zalatonoş.

   Anii copilăriei lui Ştefan s-au petrecut în aşezarea Berezan, din districtul Pereiaslavl al Poltavei, unde familia sa se stabilise după ce tatăl fusese dat afară din serviciu. Când a crescut în vârstă, Ştefan a intrat la Academia Teologică din Kiev, unde au studiat şi alţi doi viitori ierarhi: Ioasaf, viitor episcop al Belgorod-ului (4 septembrie şi 10 decembrie) şi Pavel, viitor Mitropolit de Tobolsk (10 iunie şi 4 noiembrie).

   După finalizarea studiilor religioase, Ştefan a intrat în Mânăstirea “Schimbarea la Faţă” Krasnogorsk [mai târziu redenumită Mânăstirea Acoperământul Maicii Domnului. În 1789, a fost transformată în mânăstire de maici], unde fratele său mai mare se nevoia deja ca ascet. Pe 23 aprilie 1730 a primit tunsura monahală, cu numele de Sofronie, în cinstea Sfântului Sofronie al Ierusalimului (11 martie).

   În noaptea de după tunsura sa monahală, Sfântul Sofronie a auzit o voce în Biserica Acoperământul Maicii Domnului, care îi aducea în vedere slujirea viitoare:

“Când vei deveni episcop, să construieşti o biserică închinată tuturor sfinţilor”.

   În 1732, a fost chemat la Kiev. Acolo a fost hirotonit Ierodiacon, apoi Ieromonah în Catedrala Sfânta Sofia. După ce trecuseră doi ani de când Sfântul Sofronie era călugăr, el a devenit trezorier al Mânăstirii Zalatonoş, alţi doi ani, iar apoi Episcopul său Arsenie (Berlov), al Eparhiei Pereiaslavl, l-a trimis în casa Arhiepiscopului său, unde a fost chelar opt ani.

   Aceste fapte mărturisesc conexiunile Sfântului cu Mânăstirea de început Acoperământul Maicii Domnului. În timpul ascultării sale sub ierarhul de Pereiaslavl, a vizitat adesea mânăstirea, petrecând ziua în contemplaţie şi nevoinţă cu pace, servind ca exemplu fraţilor.

   Când Ieromonahul Sofronie a mers în Sfântul Sinod, în numele Episcopului său, i s-a acordat o atenţie deosebită. În ianuarie 1742, Sfântul a fost transferat în Lavra Sfântul Alexandru Nevsky, din Sankt Peterburg, cea mai importantă mănăstire a capitalei. Un an mai târziu a fost numit trezorier al mănăstirii, iar în 1746 a fost numit superior al mânăstirii.

   El l-a chemat pe colegul său, Ieromonahul Sinesie (Ivanov), născut în oraşul Piluki, şi l-a făcut egumen al Schitului Sfântul Serghie, o dependinţă a Lavrei Sfântul Alexandru Nevsky. De atunci, prietenia celor doi asceţi, Ieromonahul Sofronie şi Ieromonahul Sinesie, s-a întărit, prin efortul lor pastoral comun, cei doi devenind de nedespărţit, până când s-au mutat la Domnul, în Siberia.

   În aceşti ani, Sfântul Sofronie s-a nevoit din greu cu gestionarea mânăstirii şi sporirea învăţăturii în seminarul aflat în apropiere. El şi Arhiepiscopul Teodosie s-au preocupat de strângerea mai multor cărţi pentru biblioteca monahală.

   Sfântul Sofronie a construit o biserică, având două etaje: biserica superioară a fost dedicată Sfântului Teodor, fratele mai mare al Sfântului Alexandru Nevsky; iar cea mai mică Sfântului Ioan Gură de Aur.

   Episcopul Inochentie al II-lea (Nerunovici) din Irkuţk a murit, în 1747. Timp de şase ani, Eparhia Irkuţk a rămas fără cineva rânduit la conducere.

   În cele din urmă, pe 23 februarie 1753, Împărăteasa Elisabeta (1741-1761) l-a recomandat pe credinciosul egumen al Mânăstirii Alexandru Nevsky, Sfântului Sinod, ca fiind:

“o persoană, nu numai demnă de rangul episcopal, ci şi complet capabilă să îndeplinească dorinţele şi speranţele Statului şi Sinodului, şi să preia povara slujirii episcopale la graniţele îndepărtate şi să satisfacă nevoile turmei sale în acele meleaguri dure, printre sălbatici şi oameni fără lege”.

   La 18 aprilie 1753, în Duminica lui Toma, Ieromonahul Sofronie a fost făcut Episcop de Irkuţk şi Nercinsk, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului.

   Prevăzând dificultatea slujirii la frontiera siberiană îndepărtată, noul episcop nu a pornit imediat către Eparhia de Irkuţk, ci mai degrabă a început să adune colaboratori educaţi şi experimentaţi duhovniceşte. În această perioadă, Sfântul Sofronie a vizitat Mânăstirea de la Krasnogorsk. În locurile sfinte ale Kievului, el a căutat, de asemenea, binecuvântările Peşterilor din Kiev pentru slujirea sa. Pe primul loc, permanent, alături de Sfânt, ca şi mai înainte, s-a aflat Ieromonahul Sinesie, împărtăşind lucrarea prietenului său.

   La Moscova, Arhiepiscopul Platon al Moscovei şi de Sevsk i-a oferit ajutor suplimentar. El i-a dat sfaturi părinteşti pentru sarcina ce îi revenise, deoarece era destul de familiarizat cu particularităţile vieţii religioase siberiene. El l-a prevenit despre autorităţile locale şi l-a sfătuit să se înconjoare cu ajutoare de încredere.

   La 20 martie 1754, Sfântul a ajuns la Irkuţk. El a mers mai întâi la Mânăstirea Înălţarea Domnului, reşedinţa predecesorului său, şi s-a rugat la mormântul Episcopului Inochentie (Kulciţ), cerând binecuvântarea lui când şi-a preluat misiunea.

    Familiarizându-se cu starea de lucruri în Eparhie, Sfântul a început reorganizarea consiliului duhovnicesc, a mănăstirilor şi parohiilor, şi a făcut apel la Sfântul Sinod pentru a trimite oameni demni în Eparhia de Irkuţk pentru slujirea preoţească.

   Înainte de sosirea Sfântului Sofronie, mânăstirile din Irkuţk aveau deja o istorie veche de un secol. Fondatorii acestor mănăstiri au fost motivaţi de o dorinţă aprinsă după viaţă monahală. Ierarhul înţelept a numit oameni evlavioşi, înţelepţi, virtuoşi şi cu mare experienţă atât a vieţii cât şi în problemele duhovniceşti, ca şefi ai comunităţilor monahale. În 1754, Episcopul Sofronie şi-a ridicat prietenul şi însoţitorul său, pe Ieromonahul Sinesie, la grad de Arhimandrit în Mânăstirea Înălţarea Domnului. El a slujit mănăstirea timp de treizeci şi trei de ani, până când s-a mutat la Domnul.

   În septembrie 1754, episcopul a emis o decizie în care şi-a exprimat îngrijorarea pentru educaţia copiilor de clerici. El a vrut ca ei să înveţe Ceaslovul, Psaltirea, cântările şi scrierea, iar această instrucţiune “trebuie să fie îmdeplinită cu toată participarea şi cea mai mare răspundere, astfel încât copiii să-şi îndeplinească responsabilităţile de paraclisier şi diacon”.

   Studiind atât oamenii, cât şi circumstanţele, episcopul, prin predicile şi discuţiile sale, a îndemnat totul spre un ideal moral mai mare. El a dedicat o atenţie deosebită cuvioşiei şi corectitudinii slujirii dumnezeieşti şi a Sfintelor Taine şi, de asemenea, s-a ocupat şi de curăţenia morală a laicilor. El a fost preocupat de poziţia femeilor în familie şi le-a apărat împotriva inegalităţii nedrepte. Episcopul a încercat să stabilească direct Tipicul slujbelor dumnezeieşti, aşa că i-a convocat pe preoţi, diaconi, ipodiaconi şi paracliseri şi cei care cântau în cor în timpul sslujbelor.

   Călătorind prin eparhie, Sfântul a observat că tămâierea şi trasul clopotelor nu erau făcute corespunzător în toate locurile şi, prin urmare, a emis o decizie de restabilire a modului de tămâiere şi de tragere a clopotului.

   Chemând la slujire apostolică în această regiune de frontieră, Sfântul Sofronie şi-a dat seama că datoria sa era să lumineze creştinii din zonă şi, de asemenea, să convertească închinătorii la idoli, care erau foarte numeroşi în Siberia.

   Era dificil să aducă păgânii la Biserica lui Hristos, mai ales pentru că uneori nu fusese nimeni care să slujească în biserici. Ştiind că slujirile bisericeşti ar avea un efect salutar asupra non-ruşilor, Sfântul nu numai că a slujit el însuşi cu sfinţenie, ci a cerut aceasta şi întregului său cler.

   Sfântul Sofronie a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea unei culturi stabile în rândul localnicilor. Le-a oferit terenuri mânăstireşti pentru aşezare şi s-a străduit în orice fel să-i izoleze de influenţa păgânismului. Mulţi oameni veneau regulat, din locuri îndepărtate, pentru binecuvântarea sa.

Chiar şi cu multe îngrijorări, el nu a uitat de propria viaţă duhovnicească şi de veşnicie. El a dus, de asemenea, o viaţă ascetică. Însoţitorul său de chilie spunea că:

   Sfântul “mânca mâncare simplă, în cantităţi mici. El slujea adesea, petrecea cea mai mare parte a nopţii în rugăciune, dormind pe podea, învelit cu o piele de oaie sau  blană de urs, cu o mică pernă simplă”.

Duhul vieţii sale ascetice se potriveşte cu înălţimea generală a duhului creştin din Rusia, în urma canonizării Sfântului Dimitrie al Rostovului (21 septembrie), Teodosie al Cernigovului (9 septembrie) şi a descoperirii Sfintelor Moaşte neputrezite ale predecesorului său, Sfântul Inochentie al Irkuţk-ului (9 februarie). Acest ultim eveniment l-a inspirat pe Sfântul Sofronie în a face eforturi mai mari şi l-a încurajat să solicite ajutorul Sfântului Inochentie în sarcina sa de a ridica Eparhia.

   Până la sfârşitul zilelor sale, Sfântul Sofronie şi-a păstrat iubirea faţă de Mânăstirea Krasnogor Zalatonoş, care l-a hrănit în zilele tinereţii sale. El a contribuit în mod constant la sprijinirea şi întreţinerea sa, trimiţând mijloacele necesare pentru acest lucru.

   Observând o deteriorare a sănătăţii sale, Sfântul Sofronie a cerut Sfântului Sinod să-i accepte pensionarea. Răspunsul din Petersburg nu a venit imediat, deoarece era dificil să alegi un succesor demn.

   Ultimele zile ale vieţii Sfântului Sofronie au trecut în ascetism şi rugăciune. Lumina, care strălucea prin faptele bune ale Sfântului Sofronie, continuă până în prezent să depună mărturie spre slava Tatălui Ceresc. Acum, sfântă cinstire a Sfântului Sofronie, este respectată nu numai în Siberia, în locul faptelor sale, ci şi la locul nevoinţelor sale de început. Sfântul Sofronie mai este, de asemenea, cinstit în mod aparte pe 30 iunie (ziua canonizării sale în 1918).