Sfântul Sfinţit Cuvios Beda (Anglia, + 735)

În ziua de 27 mai, se face pomenirea Sfântului Sfinţitului Beda Cuviosul (Anglia, + 735).

Sfântul Cuvios Beda a fost istoric bisericesc şi a consemnat istoria creştinismului din Anglia până în zilele sale. Anul probabil al naşterii sale este 673, iar locul, Northumbria, undeva lângă localitatea Jarrow.

La vârsta de 7 ani, Beda a fost trimis la Mânăstirea Sfântul Petru din Wearmouth, ca să fie îndrumat şi educat de Sfântul Episcop Benedict (12 ianuarie). Apoi, a fost dus la Mânăstirea cea nouă Sfântul Petru, înfiinţată în Jarrow în 682, unde a rămas până la mutarea sa la Domnul. Acolo, l-a luat sub aripa sa Sfântul Ceolfrith stareţul (25 septembrie), care l-a urmat pe Sfântul Benedict, în 690, conducând ambele mânăstiri, Wearmouth şi Jarrow.

În Viaţa lui Ceolfrith scrisă anonim, există amintit un incident legat de tânărul Beda. Ciuma din 686 a năpădit Mânăstirea lui Ceolfrith, răpind majoritatea monahilor cântăreţi din corul bisericii, rămânând în viaţă doar stareţul şi un băiat pe care îl avea ca ucenic. Acest tânăr “este acum preot la aceeaşi mănăstire şi laudă faptele minunate ale stareţului, atât în vorbă cât şi în scris, înaintea tuturor celor ce vor să le afle”.

Îndurerat din cauza catastrofei, Ceolfrith a hotărât ca fiind potrivit să cânte Psalmii fără antifoni, cu excepţia slujbelor Utreniei şi Vecerniei. După o săptămână de cântat, a revenit la varianta cu antifonii cântaţi acolo unde le era rândul. Cu ajutorul băiatului şi al fraţilor rămaşi în viaţă, slujbele se făceau foarte greu, până când au fost aduşi alţi călugări care au fost învăţaţi să cânte.

Sfântul Beda a fost hirotonit diacon la vârsta de 19 ani şi, la 30, a primit Sfânta Taină a Preoţiei, din mâna Sfântului Ioan de Beverley (7 mai), Sfânt Episcop de Hexham (687), iar în 705 de York. Beda iubea slujbele bisericeşti şi considera că dacă îngerii sunt prezenţi la slujbe împreună cu călugării, atunci şi locul său era acolo. “Dacă nu m-ar vedea printre călugări, nu ar întreba, oare, unde este Beda?”.

Beda şi-a început ucenicia ca elev al Sfântului Episcop Benedict, care era călugăr la renumita Mânăstire Lerins, întemeind el însuşi alte mănăstiri. Sfântul Benedict a adus cu el, în Anglia, multe cărţi din Lerins şi din alte mânăstiri din Europa. Această bibliotecă l-a ajutat pe Beda să-şi scrie propriile cărţi, precum comentariile biblice, istoria ecleziastică şi hagiografiile.

Beda nu era un istoric foarte obiectiv. De exemplu, în disputa cu creştinismul celtic, era oarecum de partea romanilor. Dar, cu toate acestea, a fost corect şi bine documentat. Cărţile sale se trăgeau din “documente antice, din tradiţiile strămoşilor noştri şi din cunoştinţele personale”. Cartea a V-a, 24, ne oferă o perspectivă clară asupra vieţii religioase şi seculare din antica Britanie. Sfântul Beda descrie o lume zugrăvită după tradiţii duhovniceşti foarte asemănătoare cu cele păstrate de creştinii ortodocşi. Aceşti sfinţi duceau aceeaşi viaţă de sfinţenie eroică pe care o găsim şi la sfinţii din est, sfinţenia lor fiind demnă de dragostea şi admiraţia noastră. Creştinii posteau miercurea şi vinerea, precum şi în Postul Naşterii Domnului, 40 de zile (Cartea a IV-a, 30).

În anul 735 Sfântul Beda s-a îmbolnăvit. Cu aproape două săptămâni înainte de Paşti, se simţea slăbit. Şi-a păstrat veselia şi preda zilnic lecţii învăţăceilor săi, după care îşi continua ziua cântînd Psalmi şi înălţând rugăciuni de mulţumire la Dumnezeu. Deseori îl cita pe Sfântul Ambrozie: “Nu am dus o viaţă de care să-mi fie ruşine printre voi şi nu mă tem de moarte, pentru că Dumnezeu este Milostiv” (Paulin, Viaţa Sfântului Ambrozie, cap. 45).

Pe lângă lecţii şi Psalmi, Sf. Beda mai lucra la o traducere anglo-saxonă a Evangheliei lui Ioan şi a unei cărţi cu citate din scrierile Sf. Isidor al Seviliei (prăznuit în 4 aprilie). În joia dinaintea Înălţării Domnului, sfântul respira tot mai greu şi picioarele au început să i se umfle. “Să învăţaţi repede,” le spunea el celor care scriau după dictarea lui, “pentru că nu ştiu cât voi mai putea continua. Domnul mă poate chema în orice clipă la El.”

După dimineaţa zilei de miercuri, în ceasul al treilea, s-a organizat o procesiune cu Moaştele Sfinţilor din mânăstire, după care fraţii au intrat la slujbă, lăsându-l pe călugărul Wilbert cu Beda. Acesta şi-a amintit că mai rămăsese încă un capitol de scris, din cartea pe care o dicta Sfântul, însă nu voia să-l deranjeze pe Beda în ceasul morţii. Atunci Sfântul Beda i-a spus: “Nu te necăji. Ia tocul şi scrie repede”.

La ceasul al nouălea, Beda s-a oprit şi i-a spus lui Wilbert să caute în lădiţa sa mirodenii, tămâie şi pânză şi să-i cheme pe preoţii mănăstirii ca să le dea lor. Când au ajuns, el a vorbit fiecăruia în parte, rugându-i să nu-l uite şi să-l pomenească în rugăciunile lor. Apoi le-a spus acestea: “Vremea plecării mele este aproape iar sufletul meu tânjeşte să vadă frumuseţea lui Hristos, Împăratul meu”.

În acea seară, Wilbert i-a spus: “Părinte, a mai rămas o frază neterminată”. La care Sfântul a răspuns: “Foarte bine, scri-o”. Apoi tânărul călugăr a spus: “Acum s-a terminat”. Sfântul Beda i-a răspuns: “Adevărat ai spus, chiar s-a terminat”. După care, l-a rugat să-şi ridice ochii să vadă biserica în care obişnuia să se roage. După ce a cântat “Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, Sfântul Beda a adormit întru Domnul pe Care mult L-a iubit.

Deşi Sfântul Beda s-a săvârşit în 25 mai, în ajunul Înălţării, el este prăznuit în 27 mai, deoarece sărbătoarea Sfântului Augustin din Canterbury este fixată pe 26. Trupul său a fost îngropat, la început, în portalul de sud al bisericii mănăstirii, iar mai târziu a fost mutat lângă altar.

Azi, Sfintele sale Moaşte se odihnesc în Catedrala Durham, la capela Galileia. Sfântul Beda este singurul englez pe care îl pomeneşte Dante în Divina Comedie (Paradisul).