Sfantul Serapion sindonitul (+ 388), stareţul din Egipt

În părţile Egiptului, era un oarecare stareţ, cu numele Serapion, care, se chema Sindonitul, că nu avea mai multe haine de acoperit trupul, în afară de o îmbrăcăminte numită sindon. Acesta, din tinereţe, s-a făcut monah şi n-a câştigat nici un fel de averi pe lumea aceasta, nici chilie, nici adăpostire, ci, aşa îi era viaţa lui, ca a unei păsări, nici în casă acoperită nu voia să stea sau să se odihnească. Ci, purtând o cămaşă şi o Evanghelie mică, mergea din loc în loc şi unde îl apuca noaptea, acolo se odihnea. Iar dimineaţa, sculându-se, nu petrecea în acelaşi loc, ci, iarăşi, umbla, şi de aceea, de către cei mai mulţi, era numit om fără de patimă.

De multe ori, îl aflau trecătorii afară din satul în care petrecuse mai înainte, stând lângă cale şi plângând cu amar; şi-l intrebau, zicând: “Pentru ce plângi, bătrâne?”. Iar el răspundea către dânşii: “Domnul meu mi-a încredinţat mie bogăţia sa, iar eu am pierdut-o şi L-am păgubit şi mă va pedepsi”. (Dar, aceasta o graia ca pildă, că Domn numea pe Dumnezeu, iar bogăţia, sufletul său, cel zidit după Chipul lui Dumnezeu şi răscumpărat cu sângele Fiului lui Dumnezeu).

Iar cei ce auzeau aceasta, nu înţelegeau ce grăieşte, ci despre aur credeau că vorbeşte el. Deci, îi aruncau lui unii puţină pâine, alţii poame, şi-i ziceau: “Ia-le pe acestea frate, iar pentru bogăţia pe care ai pierdut-o, nu te mâhni, că Dumnezeu poate să ţi-o trimită înapoi”. Şi răspundea, lor, stareţul: “Amin, amin!”.

Mergând la Alexandria, l-a întâmpinat un sărac gol şi tremurând de frig. Şi, stând, a început a gândi: “Cum eu, socotindu-mă că sunt pustnic şi lucrător al poruncilor lui Hristos, port haină, iar acest sărac se topeşte de frig, şi eu nu mă milostivesc spre el? Cu adevărat, de nu voi acoperi goliciunea lui şi de-l voi lăsa pe el să moară de frig, mă voi osândi în Ziua Judecăţii, ca un ucigaş”. Şi, dezbrăcând de pe sine sindonul, l-a dat săracului. Şi stătea gol, ţinând la subţioară Sfânta Evanghelie pe care o purta. Trecând pe acolo un cunoscut al lui şi văzându-l gol, i-a zis: “Părinte Serapion, cine te-a dezbrăcat pe tine?”. Iar el, arătând Sfânta Evanghelie, i-a zis: “Aceasta m-a dezbrăcat”.

După aceea, a întâlnit pe un om, pe care îl duceau la temniţă, pentru datorie şi, fiindu-i milă de el şi neavând ce să-i dea lui, a vândut Evanghelia pe care o purta şi a plătit datoria acelui om. Astfel, s-a dus gol la coliba în care petrecea. Văzându-l gol, ucenicul i-a zis: “Părinte, unde este haina ta, cea mică?”. Raspuns-a stareţul: “Am trimis-o pe ea înainte, fiule, fiindcă, în locul aceleia, îmi trebuie una mai bună”. Şi, iarăşi, a grăit ucenicul: “Dar, Evangheilia unde este?”. Răspuns-a stareţul: “Cu adevărat, fiule, aceea îmi zicea mie în toate zilele: Vinde averea şi o dă săracilor, ca să o afli în Ziua Judecăţii, deci, am ascultat cele cuprinse în ea şi am făcut precum mă sfătuia ea, adică am vândut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă, ca sa aflu îndrăzneală înaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos, după cum am citit în sfânta Lui Evanghelie”.

Iar un necunoscut i-a dat lui alt sindon vechi şi rupt, ca să se acopere.

Acest stareţ, râvnitor cu duhul şi cu adevărat sărac, după multe călătorii, a mers în Elada şi a petrecut în Atena trei zile. Acolo, neputând să capete de la cineva pâine, a flămânzit, fiindcă nimeni nu-i da nimic; iar să cumpere nu avea cu ce, că, ascultand cuvântul lui Hrislos, niciodată nu purta vreun ban de aramă, nici pungă nu avea, nici cojoc şi nici altceva, decât numai sindonul cel rupt, cu care îşi acoperea goliciunea trupului. În ziua a patra, flămânzind foarte tare, a stat în cetate, la un loc foarte înalt, şi a început a plânge şi a striga: “Bărbaţi ai Atenei, ajuta-ţi-mă!”. Şi s-au adunat la el filozofii care erau mai mari în cetate şi l-au întrebat: “De unde eşti, bătrânule? Şi, de ce suferi?”. Iar el a zis: “Cu neamul, sunt egiptean, şi, de când am ieşit din patria mea, în trei datorii am căzut; deci, doi datornici m-au lăsat, neavând ce să ia de la mine, iar al treilea încă nu mă părăseşte, ci îşi cere mereu datoria sa”.

Iar filozofii l-au întrebat: “Cine sunt datornicii tăi şi care este cel ce te tulbură? Spune nouă, ca să te ajutăm”. Atunci, stareţul le-a zis: “Din tinereţe m-au tulburat pofta trupească, iubirea de arginţi şi foamea pântecului. Deci, de cele două dintâi, m-am izbăvit şi nu mă mai tulbură, pentru că nu poftesc plăceri trupeşti, nici averi nu-mi trebuie, dar flămânzirea nu vrea să mă lase. Că este a patra zi, astăzi, de când n-am mâncat şi nu încetează a mă supăra pântecele, cerând datoria cea obişnuită, de hrană”.

Deci, unii din filozofi, socotind că grăieşte cu înşelaciune, i-au dat un galben. Şi-l urmau de departe, vrând să vadă ce face cu galbenul acela. Iar el, luând acel galben, a alergat la vânzătorul de pâine şi, punând galbenul înaintea acelui ce vindea, a luat o pâine şi s-a dus şi nu s-a mai arătat în cetatea aceea.

Atunci, filozofii au cunoscut că, adevărat, bărbatul acela este îmbunătăţit. Deci, au dat pentru pâine preţul cel cuvenit vânzătorului, iar galbenul lor l-au luat înapoi.

Fericitul Serapion, ducându-se în părţile Lacedemoniei, a auzit despre un om mare din cetate, că ţine credinţa maniheilor, deşi este îmbunătăţit cu viaţa. Deci, s-a dus la el şi i s-a vandut pe sine rob şi, după doi ani, l-a izbavit pe el de erezie, cu darul lui Hristos, şi l-a întors la dreapta credinţă a Bisericii, împreună cu femeia şi cu toată casa lui. Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un adevărat părinte, şi-l cinsteau foarte mult şi, bucurându-se, slăveau pe Dumnezeu de izbăvirea lor din rătăcire. Deci, stareţul, petrecând la el, pe cât era cu trebuinţă spre mântuirea lor şi înapoind preţul cel luat de la ei pentru sine, s-a dus de acolo şi, după obiceiul său, umbla prin ţări şi prin cetăţi.

Se povesteşte despre el şi aceasta, că, mai înainte, fiind tânăr, s-a vandut pe sine unui lăutar elin, pe douăzeci de galbeni pe care, păstrându-i, i-a inapoiat celui ce-i dăduse, după ce l-a întors pe el şi toată casa lui, la Hristos Dumnezeu; că lăutarul văzuse pe robul său petrecand în toate zilele în postire, deoarece gusta, numai seara, puţină pâine şi bea apă cu măsură, iar noaptea, sculându-se, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Pentru aceea, s-a umilit, mai întâi el, stăpânul, apoi femeia lui şi, după aceea, toata casa lui, crezând în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, şi primind Sfântul Botez. Şi, i-au zis lui: “Vino, frate, să te eliberăm de robia ta, că tu ne-ai eliberat din robia diavolului”.

Iar el le-a zis lor: “De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mântuirea sufletelor voastre, vă voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, văzându-vă pe voi în mare rătăcire şi pierzanie, mi s-a facut milă de voi. De aceea, m-am vândut vouă, ca să pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, a vă povăţui la calea mântuirii. Deci, acum, mântuindu-vă Domnul, prin mine, smeritul, luaţi-vă arginţii voştri, iar eu mă voi duce, ca să mă îngrijesc de mântuirea altora”. Însă, ei l-au rugat mult, zicând: “Te vom cinsti ca pe un părinte şi domn al nostru: iată, de acum, tu să ne fii stăpân, iar noi să-ţi fim robi, numai să nu te duci de la noi”. Dar ei n-au putut să-l înduplece şi, ne voind să ia arginţii, îi ziceau: “Să-i împarţi, părinte, la săraci, că noi ne îndestulăm cu mântuirea noastră”.

Omul lui Dumnezeu le-a răspuns: “Voi singuri să împarţiţi cele ce sunt ale voastre, că eu argint străin nu dau la săraci”. Iar ei, iarăşi îl rugau, ca, măcar din an în an, să-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei în alte părţi.

Odată, a aflat o corabie plecând de la Alexandria spre Roma şi, dorind să se ducă acolo, a intrat în ea. Iar corăbierii, pornind, n-au întrebat pe bătrân de a adus ceva pe corabie, că socoteau că unul dintr-înşii a luat lucrurile bătrânului în corabie, deşi îl vedeau în sindonul acela vechi şi rupt, şi credeau că are plătit preţul călătoriei. Dupa ce s-a depărtat de mal, ca la cinci sute de stadii, au început călătorii a mânca, la apusul soarelui, iar pe stareţ văzându-l că nu mănâncă nimic, socoteau că posteşte în ziua aceea. Văzându-l, însă, a treia zi, că nu mănâncă nimic, socoteau că boleste de răul mării şi nu poate să mănânce. După aceea, în ziua a patra şi a cincea, văzându-l petrecând nemâncat, l-au întrebat: “Omule, pentru ce nu mănânci?”. Iar el a răspuns: “Devreme ce nu am ce mânca, de aceea nu manânc”. Şi se întrebau unul pe altul, cine a luat în corabie lucrurile acestui om? Deci, înştiinţându-se că n-a adus nimic cu el, au început a cârti împotriva lui, zicând cu mânie: “Pentru ce ai intrat aici, neavând nimic? Ce vei mânca? Şi cu ce ne vei plăti nouă preţul care se cade?”. Iar stareţul le-a răspuns: “Eu, precum mă vedeţi, n-am mai mult decât această haină veche şi ruptă, care este pe mine. Iar, de nu voiţi să mă duceţi cu voi, atunci să mă întoarceţi şi să mă lăsaţi acolo de unde m-aţi luat”. Iar ei au zis: “Măcar de ne-ai da şi o sută de galbeni, ca să întoarcem pentru tine, n-am vrea să facem aceasta, devreme ce avem vânt bun în ajutor, în calea în care ne aflăm”.
Deci, au ingaduit pe staret, in corabie, hranindu-l pentru Dumnezeu.

Iar Cuviosul, mergând la Roma, cerceta pe toţi de care auzea că vieţuiesc cu bunătăţi şi, vorbind cu ei, primea folos, că pentru aceea umbla ca un călător, ca să-şi adune duhovnicească bogăţie şi să-şi cumpere cereştile bunătăţi, pentru odihna veşnică, pe care le-a şi câştigat, cu darul Domnului nostru Iisus Hrislos a Căruia este slava în veci. Amin.

Sfantul Serapion sindonitul (+ 388), stareţul din Egipt, este cinstit anual, pe 14 mai.