Sfântul Prinţ Andrei, Iubitorul de Dumnezeu

Sfântul Prinţ Andrei Iubitorul de Dumnezeu (Bogoliubsky) (1110-1174), un nepot al lui Vladimir Monomahul, a fost fiul lui Iurie Dolgoruky şi al prinţesei polovetiene numită din botez Maria. De pe când era încă tânăr, el a fost numit „Bogoliubsky” („Iubitorul de Dumnezeu”), pentru concentrarea sa profundă asupra rugăciunii, pentru dragul pentru slujbele Bisericii şi „săvârşirea, în taină, de rugăciuni către Dumnezeu”. De la bunicul său, Vladimir Monomahul, nepotul moştenise o mare putere duhovnicească, iubirea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi obiceiul de a se îndrepta către Sfânta Scriptură în toate circumstanţele vieţii.

Războinic curajos – “Andrei” însemnând „curajos” – participant la numeroasele campanii militare ale tatălui său, de mai multe ori a fost la un pas de moarte, în luptă. Dar, de fiecare dată prin rânduiala Sa, Dumnezeu l-a salvat în mod nevăzut pe Prinţul rugător. Astfel, spre exemplu, în data de 8 februarie 1150, într-o luptă purtată în apropiere de Luţk, Sfântul Andrei a fost salvat, din suliţa unui german inamic, prin rugăciune către Marele Sfânt Mucenic Teodor Stratilat, a cărui cinstire avea loc în acea zi.

Cronicile subliniază, de asemenea, preocuparea de a face pace, a Sfântului Andrei, o trăsătură rară în rândul prinţilor şi comandanţilor militari ai acelor vremuri dure. Îmbinarea între valoarea militară, iubirea de pace şi milostenie, cu o mare smerenie şi zel nestrămutat pentru Biserică a fost prezentă în Prinţul Andrei, în cel mai înalt grad. Conducător responsabil al ţinutului şi părtaş, constant, la activitatea de construcţie a cetăţilor şi în zidirea de biserici, cu Iurie Dolgoruky, el a construit împreună cu tatăl său: Moscova (1147), Iuriev-Polsk (1152), Dmitrov (1154) şi a împodobit cetăţile Rostovului, Suzdalului şi Vladimirului, cu biserici. În 1162, Sfântul Andrei putea spune, satisfăcut: „Am construit, Rusiei albe, oraşe şi aşezări şi i-am atribuit populaţie numeroasă”.

Când Iurie Dolgoruky a devenit mare prinţ al Kievului în 1154, el i-a dat fiului său Vişgorodul, în apropierea Kievului, drept privilegiu, după cum regii obişnuiau să dăruiască fiilor lor mai mici, pentru ajutorarea lor, însă Dumnezeu a dorit altfel. Într-o noapte în vara anului 1155, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului părăsea Biserica din Vişgorod. Această icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca şi, într-o perioadă de dinainte, fusese mutată acolo, din Constantinopol. Ulterior, a fost numită “Icoana Vladimir” a Maicii lui Dumnezeu. În acea noapte, cu icoana în mână, Sfântul Prinţ Andrei părăsea Vişgorodul mergând spre nord, către teritoriul Suzdalului, în secret şi fără binecuvântarea tatălui său, în minte având doar voia lui Dumnezeu.

Minunea întâmplată cu această icoană sfântă, care a avut loc pe drumul de la Vişgorod la Vladimir, a fost înregistrată de un preot al Prinţului Andrei, „Preotul Mikula” [Nicolae], în „Rapoartele sale despre minunile Icoanei Vladimir ale Maicii lui Dumnezeu”.

Cu ceva mai mult de zece kilometri înainte de a ajunge la Vladimir, calul care purta Icoana s-a oprit brusc. În timpul nopţii, Maica lui Dumnezeu a apărut înaintea Sfântul Andrei, cu un pergament în mână, şi a poruncit: „Nu vreau să-mi duci icoana la Rostov, ci să o laşi în Vladimir. Zideşte aici o biserică din piatră, în numele Naşterii Mele”. În amintirea acestui eveniment minunat, Sfântul Andrei a comandat unui iconar să picteze o icoană a Maicii lui Dumnezeu aşa cum îi apăruse Preasfânta Fecioară. El a întocmit, ca zi de sărbătorire a acestei Icoane, data de 18 iunie. Icoana, numită Bogoliubsk, a fost ulterior trecută în sinaxare, pentru numeroase minuni.

Pe locul poruncit de Regina Cerului, Prinţul Andrei a construit (în 1159) Biserica Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. De asemenea, a rămas în oraşul Bogoliubov, care a devenit reşedinţa sa permanentă şi locul sfârşitului său martiric.

Când tatăl său Iurie Dolgoruky s-a mutat la cele veşnice (+15 mai 1157), Sfântul Andrei nu a preluat tronul tatălui său, din Kiev, ci a rămas Prinţ de Vladimir. În anii 1158-1160 a fost construită Catedrala Adormirea Maicii Domnului, din Vladimir, iar în ea a fost aşezată Icoana “Vladimir” a Maicii lui Dumnezeu. În anul 1164, au fost sfinţite Porţile de Aur, la locul în care s-a zidit Biserica Aşezării Veşmântului Maicii Domnului, precum şi Biserica Mântuitorului, de la Curtea Princiară.

Treizeci de biserici au fost construite de Prinţul Andrei în anii domniei sale. Cea mai detaliată dintre ele este Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Bogăţia şi splendoarea bisericii au ajutat la răspândirea Ortodoxiei printre popoarele din jur şi comercianţii străini. Sfântul Andrei rânduise, ca toţi călătorii, indiferent dacă sunt latini sau păgâni, să fie conduşi în bisericile pe care le construise şi unde să aibă în faţă „creştinismul adevărat”. Cronicarul notează: „Atât bulgarii, cât şi evreii şi orice fel de persoană obişnuită, privind la slava lui Dumnezeu şi podoabele bisericeşti, se botezau”.

Cucerirea Bulgariei de pe Volga devenise, pentru Sfântul Andrei, o sarcină fundamentală a slujirii sale în Rusia. Bulgaria de pe Volga, din momentul campaniilor lui Sviatoslav (+ 972), prezenta un pericol grav pentru statul rus. Sfântul Andrei a continuat iniţiativele lui Sviatoslav.

O lovitură zdrobitoare a fost dată inamicului, în 1164, când forţele ruseşti au incendiat şi distrus mai multe cetăţi bulgare. Sfântul Andrei a luat cu el, în această campanie, Icoana Vladimir a Maicii lui Dumnezeu şi o Icoană cu două feţe – pe o parte era înfăţişată Icoana Mântuitorului „Nefăcută de mână omenească”, iar pe cealaltă parte „Venerarea Crucii” (în prezent, ambele icoane se află în Galeria de Stat Tretiakov).

O mare minune s-a săvârşit prin Sfintele Icoane, pentru armata rusă, în ziua victoriei decisive asupra bulgarilor, pe 1 august 1164. După distrugerea armatei bulgare, Prinţii (Andrei, fratele său Iaroslav, fiul său Iziaslav şi alţii) s-au întors către soldaţii stând după steagurile princiare cu Icoana Vladimir, şi au făcut o metanie înaintea icoanei, „aducându-i laude şi cântări”. Atunci, toţi au văzut razele orbitoare ale luminii care a strălucit de pe chipul Maicii Domnului şi de pe cel al Mântuitorului, cel Nefăcut de mână omenească.

Rămânând fiu credincios al Bisericii Ortodoxe în tot ceea ce a întreprins, cu trezvie în credinţă şi respect faţă de Canoane, Sfântul Andrei a apelat la Patriarhul Constantinopolului, cu cerere filială de a stabili o Mitropolie separată pentru nord-estul Rusiei. Cu scrisoarea şi acordul Prinţului de a călători în Bizanţ, candidatul ales de prinţ a fost Arhimandritul Teodor din Suzdal. Patriarhul Luca Chrysoverges a acceptat, doar, să-l sfinţească pe Teodor ca Episcop de Vladimir, dar nu ca mitropolit. Totodată, dorind să menţină poziţia Prinţului Andrei ca fiind cel mai puternic dintre conducătorii ţinutului rusesc, Patriarhul l-a onorat pe Episcopul Teodor cu dreptul de a purta camilafcă albă (veşmânt cu care îşî acoperă monahii capul), care în vechea Rusie era un semn distinctiv de autonomie bisericească. O astfel de recunoaştere (clobuc-ul alb) a fost acordată şi Arhiepiscopului de Novgorod. Din acest motiv, în timp ce cronicile ruseşti vorbesc despre Episcopul Teodor, amintind titlul de „Clobuc Alb”, istoricii de mai de pe urmă îl numesc, uneori, „Episcop de Eparhie Autonomă”.

În anul 1167, Sfântul Rostislav murea la Kiev. El fusese frate geamăn al lui Andrei şi reuşise să ducă la bun sfârşit unele compromisuri, în timpul vieţii politice şi bisericeşti complicate ale vremii. Dar, după aceasta, a fost trimis din Constantinopol un nou Mitropolit, Constantin al II-lea. Noul Mitropolit a cerut ca Episcopul Teodor să vină înaintea sa, pentru a fi recunoscut în poziţia pe care o avea. Sfântul Andrei a mers din nou la Constantinopol, pentru recunoaşterea statutului autonom al Eparhiei de Vladimir, iarăşi solicitânt o Mitropolie separată. Se păstrează scrisoarea de răspuns a Patriarhului Luca Chrysoverges. Aceasta conţine un refuz categoric faţă de înfiinţarea unei noi Mitropolii, o cerere de acceptare a Episcopului expulzat Leo şi de supunere faţă de Mitropolia Kievului.

În îndeplinirea acestei ascultări bisericeşti, Sfântul Andrei a cerut Episcopului Teodor să călătorească în pocăinţă la Kiev, pentru restaurarea relaţiilor canonice cu Mitropolia. Pocăinţa Episcopului Teodor nu a fost acceptată. Fără investigaţii din partea vreunui consiliu şi, în conformitate cu obiceiurile bizantine ale vremii, Mitropolitul Constantin l-a condamnat la o execuţie teribilă. Limba Sfântului Teodor a fost tăiată, i-au tăiat mâna dreaptă şi apoi i-au scos ochii. După aceasta, el a fost înecat de slujitori ai Mitroplitului (conform unor alte surse, ar fi murit în închisoare).

Nu doar Biserica, ci şi reprezentanţii politici din Rusia Sudică au cerut un răspuns decisiv din partea marelui Prinţ al Vladimirului. La 8 martie, 1169, o armată de prinţi aliaţi, cu fiul lui Andrei, Mstislav, în frunte, cucerea Kievul. Oraşul a fost devastat şi incendiat, iar polovetienii care au participat la campanie nu au iertat nici măcar comorile bisericeşti. Cronicile ruseşti au privit acest eveniment ca pe ceva meritat: „Aceste nenorociri au avut loc, pentru păcatele lor (ale kievenilor), în special pentru atrocităţile comise de Mitropolit”.

În acelaşi an (1169), Prinţul detaşa o armată împotriva nesupusului Novgorod, dar a fost respinsă printr-o minune a Icoanei Novgorod a Maicii lui Dumnezeu “A Semnului” (cinstită pe 27 noiembrie), care era purtată, de-a lungul zidurilor cetăţii, de Sfântul Arhiepiscop Ioan (7 septembrie). Însă, când mâniei de înţeles a marelui Prinţ i-a luat locul mila, cu pace el chemând poporul Novgorodului la sine, binecuvântarea lui Dumnezeu a revenit la acesta. Novgorodul l-a acceptat pe prinţul numit de Sfântul Andrei.

Într-o asemenea manieră, spre sfârşitul anului 1170, Sfântul Andrei Bogoliubsky reuşea realizarea unităţii ţinutului rusesc, sub stăpânirea sa.

În iarna lui 1172, a trimis o armată mare, sub comanda fiului său Mstislav, împotriva bulgarilor de pe Volga. Forţele ruseşti au obţinut victoria, dar bucuria lor a fost umbrită de moartea bravului Mstislav (28 martie, 1172).

În noaptea de 30 iunie 1174, Sfântul Prinţ Andrei Bogoliubsky primea moarte de martir, din mâna trădătorilor din propria sa gospodărie. Cronica Tverului face referire la faptul că Sfântul Andrei a fost ucis, la instigarea celei de-a doua soţii (o bulgară de pe Volga), care a participat la conspiraţie. În fruntea conspiraţiei, stăteau fraţii ei, Kucikovici: „şi au comis crimă noaptea, la fel ca Iuda împotriva Domnului”. O mulţime de asasini, douăzeci de bărbaţi, au năvălit la curte, au ucis câţiva paznici şi au luat cu asalt camera Prinţului neînarmat. Sabia Sfântului Boris, care atârna permanent deasupra patului său, fusese sustrasă în mod trădător, în acea noapte, de îngrijitorul Anbal. Prinţul a reuşit să-l respingă pe primul dintre atacatorii săi, trântindu-l la podea. Conspiratorii l-au împuns, apoi, cu săbiile lor. Imediat şi-au dat seama de greşeala lor: „şi, atunci, l-au cunoscut pe prinţ, luptându-se mult cu ei, pentru că el era puternic, şi s-au năpustit cu săbiile şi l-au rănit din plin”. Fruntea Sfântului Prinţ a fost lovită dintr-o parte cu o suliţă, în timp ce toate celelalte lovituri de la asasinii laşi au fost date din spate. Când prinţul a căzut în cele din urmă, au dat năvală imediat din camera de dormit, luând-o şî pe complicea lor ucigaşă.

Sfântul era încă în viaţă. Cu ultimele sale puteri a coborât de-a lungul scărilor palatului, în speranţa de a avertiza un paznic. În schimb, gemetele lui au fost auzite de asasini, şi s-au întors. Prinţul a reuşit să se ascundă într-o nişă sub scară şi, astfel, au trecut pe lângă el. Conspiratorii s-au repezit spre dormitor, dar nu l-au găsit pe prinţ acolo. „Un dezastru ne aşteaptă, dacă prinţul rămâne în viaţă”, au strigat asasinii, îngroziţi. Dar, în jurul său era linişte şi nimeni nu sărea în ajutorul Prinţului aflat în suferinţă. Apoi, cei răi şi-au recăpătat îndrăzneala, au aprins lumânări şi au mers pe urmele de sânge, pentru a-şi căuta victima. Rugăciunea stătea pe buzele Sfântului Andrei, când asasinii îl înconjurau din nou.

Biserica Rusă îşi aminteşte şi îşi venerează martirii şi ctitorii. Un loc special este dedicat Sfântului Andrei Bogoliubsky. După ce a purtat pe braţele sale Icoana făcătoare de minuni Vladimir a Maicii lui Dumnezeu, Sfântul Prinţ, prin modul în care s-a înfăţişat, a binecuvântat evenimentele majore ale istoriei ruseşti, prin ea. Anul 1395 a fost anul mutării Icoanei Vladimir la Moscova şi eliberarea capitalei de invazia lui Tamerlan (26 august); Anul 1480 marchează salvarea ruşilor din invazia han-ului Ahmat şi prăbuşirea finală a Hordei Mongole (23 iunie); În anul 1521, Moscova a fost salvată din faţa invaziei han-ului Crimeei, Mahmet-Girei (21 mai). Prin rugăciunile Sfântului Andrei, visurile sale cele mai dragi pentru Biserica Rusă s-au împlinit. În anul 1300, Mitropolitul Maxim a mutat Scaunul Mitropolitan al Întregii Rusii, de la Kiev, în Vladimir, făcând din Catedrala Adormirea Maicii Domnului cea mai importantă catedrală a Bisericii Ruse. Aici se aflau sfintele moaşte ale Sfântului Andrei, cu Icoana făcătoare de minuni Vladimir, ca sfânt odor.

Mai târziu, când centrul Bisericii Ruse a fost mutat la Moscova, alegerile mitropoliţilor şî patriarhilor Bisericii Ruse s-au făcut înaintea Icoanei Vladimir. În anul 1448, un Consiliu al Episcopilor Ruşi l-a sfinţit pe primul Mitropolit al Bisericii Ruseşti Autocefale, pe Sfântul Iona. La 5 noiembrie 1917, în faţa acestuia a avut loc alegerea Patriarhului propriu, Sfântul Tihon – primele astfel de alegeri după restaurarea Patriarhatului în Biserica Rusă. Iar în 1971, la Sărbătoarea Icoanei Vladimir a Maicii lui Dumnezeu, a avut loc întronizarea Patriarhului său Pimen.

Activitatea liturgică a Sfântului Andrei a fost multi-faţetă şi rodnică. În 1162, Domnul i-a acordat Sfântului Prinţ o mare mângâiere: în Rostov se descopereau sfintele moaşte ale Sfinţilor Rostovului – Sfinţii Ierarhi Isaia şi Leontie. Canonizarea acestor Sfinţi ai Rostovului în toată Biserica a avut loc ceva mai târziu, dar Sfântul Andrei a luat iniţiativa venerării la nivel naţional. În 1164, forţele militare ale Sfântului Andrei au zdrobit inamicul de demult, pe bulgarii de pe Volga. Victoriile naţiunii ortodoxe au fost marcate de o înflorire a creativităţii liturgice în cadrul Bisericii Ruse.

În acelaşi an 1164, la iniţiativa Sfântului Andrei, Biserica a stabilit Sărbătoarea Mântuitorului Atot Milostiv şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru 1 august (venerată de poporul rus, ca „Mântuitorul Primei Mieri”), în memoria Botezului Rus – săvârşit de către Sfântul Întocmai cu Apostolii Vladimir – şi în amintirea victoriei asupra bulgarilor, din 1164. Sărbătoarea Acoperământului Maicii lui Dumnezeu, din 1 octombrie, întruchipează în forme liturgice credinţa Sfântului Prinţ şi al întregii naţiuni ortodoxe privind primirea, de către Maica lui Dumnezeu, a Sfintei Rusii sub Omoforul Ei. Acoperământul Maicii Domnului a devenit una dintre cele mai iubite dintre sărbătorile Bisericii Ruse. Acoperământul Maicii Domnului este o sărbătoare naţională rusească, necunoscută de occidentul latin. Este o continuare liturgică şi o dezvoltare creativă a ideilor teologice inerente Sărbătorii Aşezării Veşmântului Maicii lui Dumnezeu, din 2 iulie.

Prima biserică sfinţită la noua sărbătoare a fost Biserica Acoperământul Maicii Domnului, din Nerla (1165), un monument remarcabil al arhitecturii Bisericii Ruse, construit de maeştrii artizani ai Sfântului Andrei, în partea superioară a Râului Nerla, astfel încât Prinţul să o poată întotdeauna vedea printr-o fereastră a mansardei lui Bogoliubov.

Sfântul Andrei, cinstit anual în data de 4 iulie, a participat activ la lucrarea literară a scriitorilor Bisericii din Vladimir. El a luat parte la compilarea Slujbei Acoperământului Maicii Domnului (cea mai veche copie aflându-se în manuscrisul unei Psaltiri din secolul al XIV-lea) şi, de asemenea, a scris o prefaţă privind înfiinţarea Sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului în Mineiului extins pentru luna Octombrie, de asemenea, ca „Discurs privind Acoperământul Maicii Domnului”. El a scris o „Relatare a victoriei asupra bulgarilor şi a înfiinţării Sărbătorii Mântuitorului în anul 1164”, care în mai multe dintre vechile manuscrise este numită „Discurs privind mila lui Dumnezeu, al marelui Prinţ Andrei Bogoliubsky”. Soarta lui Bogoliubsky este, de asemenea, de remarcat în deschiderea Cronicii din Vladimir pentru anul 1177, completată după moartea Prinţului, de către duhovnicul său, preotul Mikula, care a introdus „Relatare specială despre uciderea Sfântului Andrei”. Vremurilor Sfântului Andrei le aparţine, de asemenea, editarea finală a „Relatării lui Boris şi Gleb”, inclusă în „Sbornicul Adormirii Maicii Domnului” („Compendium” sau „Cartea Colecţiei de Slujiri” a acestor Sfinţi ai Rostovului). Prinţul l-a venerat în mod special pe Sfântul Boris, iar comoara sa principală de la curte era o parte din veşmântul Sfântului Boris. Sabia Sfântului Boris atârna întotdeauna deasupra patului său. O altă amintire a inspiraţiei de rugăciune a Sfântului Andrei este „O rugăciune”, inclusă în cronica anului 1096, după „îndrumările lui Vladimir Monomahul”.

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022/