publicat în: Vieţi de Sfinţi

Sfântul Petru Atonitul

În cea de-a 12-a zi a lunii iunie, se face pomenirea Preacuviosului nostru Petru, cel ce s-a pustnicit în Sfântul Munte al Atonului (+734).

Acest fericit a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş. Şi, luptându-se în război cu turcii, a fost biruit, prins viu şi dus în temniţa din Samara, ferecat cu grele lanţuri. Şi, scăpând el, prin mijlocirea Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, tot prin a lui povăţuire s-a dus la Roma, unde episcopul l-a îmbrăcat în schima îngerească. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu deadinsul, ca să fie povăţuit la un loc liniştit, spre a petrece acolo rămăşiţa vietii sale, cu liniştea cea desăvârşită, precum se făgăduise Domnului. Deci, într-una din nopţi, a văzut fericitul pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe dumnezeiescul Nicolae în urma ei, adeseori rugând-o şi zicând: “Unde porunceşti Stăpână, să-şi petreacă robul tău, Petru, rămăşiţa vieţii, precum a făgăduit?”.

Deci, Apărătoarea lumii a răspuns: “În Muntele Atonului îmi este plăcut să rămână el, căci, pe acest munte l-am ales, spre moştenirea mea, şi pe cei ce trăiesc acolo îi voi ocroti”. Deci, deşteptându-se, Cuviosul a mărturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu şi ale Sfântului Nicolae. Pentru care s-a dus el în Sfântul Munte al Atonului şi, cercetând toate cele de acolo, a aflat o peşteră întunecoasă, plină de târâtoare veninoase, pe care, numai cu rugăciunea, le-a izgonit de acolo. Şi a petrecut în ea, ca un om fără de trup, neavând cu sine nimic, decât hainele cu care era îmbrăcat. Dar, cu vremea, şi acestea stricându-se, petrecea gol. Deci, hrana sa, la început, erau ierburile, care odrăzleau în preajma peşterii şi ghinda. Mai în urmă, însă, prin folosinţa Nascatoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, aducându-i-se aceasta de către îngeri, la patruzeci de zile.

Deci, fericitul cu această netrupească petrecere, vieţuind pe pământ cincizeci şi trei de ani şi multe ispite suferind de la urâtorul de bine, satana, s-a mutat către Domnul. Pe acesta, un oarecare vânător, aflându-l viu încă, dar aproape de sfârşit, a luat cinstitele sale moaşte, după adormirea sa, şi, povăţuit de Dumnezeu, le-a adus la mânăstirea numită a lui Clement şi acolo a aşezat această comoară. De aici, luându-le nişte monahi şi urcându-se pe o corabie, s-au dus pe mare, la un oarecare sat din preajma Traciei, numit Ficoman, şi acolo, a rămas această mare şi nepreţuită comoară, fiind bine primită şi cinstită, şi de episcopi şi de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea, celor ce, cu credinţă se apropie de ele.