publicat în: Vieţi de Sfinţi

Sfântul Onufrie cel Mare, Egipteanul (+400)

În luna iunie, in 12 zile, se face pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul (+400).

Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400.

La început a petrecut, o vreme, într-o mânăstire cu viaţă de obşte, din părtile Tebaidei, mânăstire ce se afla în pustia numită Ermopole. Chemat, însă, la viaţa pustnicească după pilda Sfântului Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul, a ieşit din viaţa de obşte şi a locuit în pustie, nevăzând faţă de om, vreme de şaizeci de ani. Pe Onufrie l-a aflat Marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia cea mai adâncă, dorind să cunoască şi să scrie viaţa celor mai mari bărbaţi ai pustiei. Şi, umblând el şaptesprezece zile prin pustie şi ajungând la locul unde era Sfântul Onufrie, a mers Pafnutie la el şi l-a rugat să-i spună numele său şi toată petrecerea vieţii sale. Cunoscând, deci, Pafnutie toate acestea, din însăşi gura sihastrului, a povestit, mai pe urmă, monahilor dornici de pustnicie, nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci şi despre alţi cuvioşi, pe care i-a aflat el, umblând prin pustie.

Că, în viaţa de obşte, zicea ava Onufrie, trăim laolaltă şi unul este altuia pildă, îndemn şi sprijin la nevoie, acolo săvârşim împreună cântarea Bisericii, iar de flămânzim, găsim pâinea făcutâ, şi de însetoşăm, avem apă din belşug. De se întâmplă unuia a se îmbolnăvi, fraţii ceilalţi îl mângâie şi-l îngrijesc şi toţi slujim unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei ce pătimim în pustie, suntem lipsiţi de toate acestea. Căci cine sâ-l mângâie, de i se întâmplă vreo mâhnire? La boală, cine să-i poarte de grijă şi să-i slujească? Iar de-l vor încerca ispite şi îndoieli, cine să-l povăţuiască? Şi de va flămânzi, unde va afla hrană? Şi de va înseta, unde va găsi izvor? Pentru aceea, fără de asemănare este osteneala acestora care trăiesc singuratici în pustie. Dar s-a aprins în sufletul meu, zise Onufrie, dorinţa neclintită de a merge în pustie şi de a duce acolo o asemenea viaţă, plină de lipsuri şi de grele osteneli pentru Hristos. Şi, luându-mi puţină pâine, pentru patru zile, şi după îndelungată cale, am văzut o peşteră. M-am apropiat şi am zis la uşă: “Binecuvântează, părinte”. Şi a ieşit un bătrân cu chip sfinţit. Am făcut metanie, iar el m-a îmbrăţişat cu dragoste. Iar, după câteva zile, mi-a zis: “Scoală-te, fiule, să te duc în altă peşteră, ca într-însa să vieţuieşti singur”. Şi aici, în acest loc, vieţuiesc de şaiezeci de ani.
Iar singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt. Acolo, el a gasit pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Nemulţumit a se ruga numai pentru nevoile sale, el făcea rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere.

Şi a murit chiar atunci când Pafnutie era acolo. Deci, l-a îngropat Pafnutie la locul acela şi, îndată, a văzut prăbuşindu-se coliba, uscându-se smochinul şi secând apa izvorului.
Dumnezeului nostru, slava!