Sfântul Nou Mucenic Protopop Vasile Martiş

Sfântul Nou Mucenic Protopop Vasile Martiş s-a născut la 20 februarie 1874 în Tertin, în regiunea Hrubiezov din sud-estul Poloniei. Tatăl său, Alexandru, era judecător în Molcice, lângă Pinsk. După pensionare, a fost hirotonit preot şi a devenit paroh al unei biserici din localitate.

În 1884, la vârsta de zece ani, Vasile a făcut o scurtă călătorie la New York împreună cu tatăl său. Frumoasa sa cântare în timpul slujbelor bisericeşti a atras atenţia Episcopului Vladimir. Ierarhul a profeţit că tânărul Vasile va deveni preot şi a promis că îl va invita în eparhia sa din America odată ce va fi hirotonit. După ce s-a întors în ţară, şi-a amintit cuvintele episcopului şi a decis să devină preot. Şi-a început educaţia teologică la Seminarul din Chelm, unde rector era Episcopul Tihon (Belavin), viitorul Patriarh al Moscovei.

Imediat după absolvire, în iulie 1899, Vasile s-a căsătorit cu Olga Novic şi a fost hirotonit diacon. La 10 decembrie 1900 a fost hirotonit preot. În aceeaşi lună a plecat din Breman, în America. Tânărul cuplu se aştepta să fie repartizat la o parohie din New York, dar în schimb el a fost numit într-o parohie din Alaska. Împreună cu nou-numitul Episcop Tihon, şi-a început slujirea misionară în ţara Sfântului Herman.

Ortodoxia ajunsese în Alaska odată cu venirea misiunii monahale din Valaam, în 1794. La începutul secolului al XX-lea, condiţiile climatice şi sociale din acest vast teritoriu erau dificile. În lucrarea sa pastorală, Părintele Vasile a întâlnit colonişti ruşi şi locuitori indigeni, eschimoşi şi aleutini. De asemenea, întâlnea destul de des pionieri ai goanei după aur.

Prima parohie a Părintelui Vasile s-a extins. Avea sediul central la Afognak, dar era responsabil şi de cei aflaţi în Insulele Spruce şi Woody, de lângă Kodiak. Pe aceste insule erau împrăştiate câteva bisericuţe mici din lemn. În 1901, ca urmare a nevoinţelor sale, a fost construită Biserica Naşterea Maicii Domnului, la Afognak. Deşi satul fusese complet distrus de cutremurul şi de valurile mării, din 1964, clădirea bisericii a supravieţuit până în prezent.

Din cauza distanţelor mari şi a climatului sever, munca preoţească a Părintelui Vasile era extrem de dificilă şi necesita multe sacrificii. Adesea pleca de acasă câteva săptămâni, pentru a oficia slujbele, pentru a spovedi, a boteza, a cununa şi pentru înmormântări, călătorind într-un caiac special construit.

Chiar şi când era acasă, Părintele Vasile avea foarte puţin timp pe care să-l aloce dragii sale familii. Pe lângă oficierea slujbelor în biserică şi slujirea nevoilor enoriaşilor săi, preda în şcoala parohială şi lucrat în două case bisericeşti destinate celor săraci. Familia sa a suportat cu greu condiţiile dificile, în special clima. Soţia sa Olga, care a născut două fiice, rămânea acasă. Fiica mai mare, Vera, s-a născut la Afognak în 1902. A doua fiică a lor s-a născut doi ani mai târziu, după ce s-au mutat la Kodiak.

În timpul slujirii misionare din Alaska, Părintele Vasile a ţinut un jurnal. Acest jurnal a supravieţuit până în prezent. ca una dintre puţinele înregistrări din viaţa sa personală. Fragmente din el au fost traduse din limba rusă şi publicate în poloneză.

Din cauza climatului sever din Alaska, care a afectat-o mai ales pe Preoteasa Olga, şi cu îngrijorarea vizavi de educaţia copiilor lor, familia Martiş s-a transferat în zona continentală a Statelor Unite, în 1906. Ca o declaraţie de rămas bun faţa de Alaska în acel an, Părintele Vasile a scris un articol pentru Mesagerul Ortodox American rusesc, „Glas din Alaska”, în care a făcea apel la credincioşii ortodocşi din SUA să sprijine construirea bisericilor ortodoxe în Alaska.

Familia s-a stabilit în Osceola Mills, în centrul Pennsylvaniei. Primul lor fiu, Vasile, s-a născut în acelaşi an, iar copilul lor cel mai mic, Elena, s-a născut în 1908, la scurt timp după ce s-au mutat la Old Forge, Pennsylvania. Munca Părintelui nVasile l-a condus spre Waterbury, Connecticut, la West Troy, New York şi, în cele din urmă, în Canada. A fost repartizat la Edmonton şi apoi la Vostok, unde a devenit Protopop al provinciilor Alberta şi Manitoba. În 1910, îşi serba cel de-al zecelea an în preoţie. Activitatea sa pastorală prolifică şi iubitoare l-a făcut să fie îndrăgit de turma sa. Autorităţile bisericeşti îl considerau un preot foarte eficient, devotat şi talentat, în timp ce credincioşii îl iubeau sincer, preţuind modestia şi bunătatea sa.

În ciuda stilului său de viaţă confortabil şi a comunităţii ortodoxe relativ numeroase pe care a slujit-o în vestul Canadei, cuplul a tânjit după patria sa. Ei s-au temut de pierderea identităţii lor ancestrale şi au cerut permisiunea de a se întoarce în Polonia. După ce a slujit aproape doisprezece ani în America, Părintele Martiş a părăsit Lumea Nouă şi s-a întors în Europa, în 1912.

Iniţial, părintele Vasily şi familia sa au locuit cu rudele, în Sosnoviec, unde în cele din urmă a devenit paroh al bisericii locale şi instructor de educaţie religioasă la liceul local de fete. Viaţa paşnică de care s-au bucurat acolo a durat doar un an, izbucnirea Primului Război Mondial perturbând viaţa a mii de oameni. Clericii erau consideraţi funcţionari publici cărora li se ordonase să îşi evacueze casele şi să se mute în siguranţă în interiorul Rusiei. În acest moment critic, Episcopul Vladimir, arhipăstorul şi prietenul lor din Alaska, a oferit refugiu familiei Martiş într-un mic apartament din cadrul Mânăstirii Sfântul Andronic din Moscova. De aici, Părintele Vasile făcea naveta zilnic către parohia îndepărtată din Valdai, unde preda ore de educaţie religioasă. Când bolşevicii au preluat puterea, a pierdut acest loc de muncă şi a fost forţat să-şi câştige existenţa descărcând vagoane de cale ferată. Viaţa lui a fost pusă în pericol, deoarece soldaţii Armatei Roşii tratau adesea clerul cu o brutalitate aparte.

În 1919, la sfârşitul războiului, refugiaţilor polonezi li s-a acordat permisiunea de a reveni în fostele lor reşedinţe. Părintele Vasile şi familia sa au profitat de această ocazie, pentru a se întoarce la Sosnoviec. S-au mutat înapoi în fostul lor apartament, care a supravieţuit devastării războiului. Cu toate acestea, nu au rămas mult timp, în septembrie, Părintele Vasile fiind repartizat într-o funcţie în armata poloneză nou organizată, responsabilă cu Problemele Ortodoxe din Misiunea Religioasă a Departamentului de Război. Toată familia s-a mutat la Varşovia. Părintele Vasile a început munca obositoare, dar importantă, de formare a misiunii capelane militare ortodoxe. În 1921, a fost avansat la gradul de colonel şi şi-a asumat responsabilitatea de şef capelan militar ortodoxe. În acest moment, Biserica l-a ridicat la rang de Protopop. Părintele Vasile a servit ca şef al capelanilor ortodocşi în următorii douăzeci şi cinci de ani. În cadrul Ministerului de Interne, el avea propriul cabinet şi era direct responsabil înaintea Ministrului.

Părintele Vasile a fost şi consilier şef şi coleg apropiat al Mitropolitului Gheorghe (Iaroşevski) al Varşoviei şi al Întregii Polonio. El a participat la pregătirea tuturor întâlnirilor Sfântului Sinod şi l-a ajutat pe Mitropolitul Gheorghe în efortul său de a obţine autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze. L-a însoţit pe Mitropolit, în tragica zi de 8 februarie 1923, când a fost asasinat. Asasinul plănuise, de asemenea, să-l omoare şi pe Părintele Vasile, dar a fost capturat înainte de a reuşi. Părintele Vasile a rămas o perioadă sub protecţia Poliţiei, dar a asistat la toate detaliile înmormântării Mitropolitului, la care a participat Primul Regiment al Regimentului Szwolezers, sub ordinele Mareşalului Jozef Pilsudski.

Părintele Vasile a participat cu zel la procesul ulterior de obţinere a autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă din Polonia, care a fost acordată în timpul mandatului Mitropolitului Dionisie (Walednski), în 1925. Părintele Vasile a devenit cel mai apropiat consilier şi confident al Mitropolitului. El îl însoţea adesea pe mitropolit şi acţiona ca legătură cu şeful statului polonez, Mareşalul Pilsudski. Era deseori invitat să participe la şedinţele cabinetului de la Belvedere, Castelul Regal, unde semna în mod regulat cartea de oaspeţi de sărbători.

În plus faţă de munca sa de capelan militar şef, Părintele Vasile a dedicat mult timp organizării slujirii pastorale în lagărele ucrainene. În februarie 1921, Părintele Vasile l-a numit pe Părintele Petru Biton drept capelan pentru tabăra din Alezandrov Kujawski. El însuşi îi vizita pe internaţii ucraineni şi a ajutat la amenajarea bisericilor din tabără. La 8 iulie 1921, a săvârşit Sfqnta şi Dumnezeiasca Liturghie în limba ucraineană, pentru peste 5 000 de prizonieri, în timp ce vizita acest lagăr. Predica sa, rostită în limba ucraineană, le-a ridicat mult moralul. De asemenea, a ajutat la organizarea cursurilor de pregătire a capelanilor, în alte lagăre ale armatei ucrainene.

Secretarul armatei poloneze, Lucian Zeligovski, i-a trimis o scrisoare de felicitare Părintelui Vasile, cu ocazia împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la hirotonirea sa, pe 7 decembrie 1925, afirmând: „Virtuţile acestui slujitor remarcabil şi talentat, conştiincios şi harnic, complet devotat naţiunii poloneze, sunt exprimate prin decernarea unei înalte distincţii, Ordinul Polonia Restituta, care i se conferă pentru eforturile sale de a asigura Autocefalia Bisericii Ortodoxe din Polonia”.

Părintele Vasile s-a retras din funcţia de guvern, în 1936. Cuplul a decis să părăsească Varşovia şi să revină în regiunea natală, Hrubieşovşţina. Au ridicat două case în Teratin, una pentru ei şi alta pentru mamele lor văduve. Nu s-au bucurat prea mult de această viaţă paşnică, deoarece în 1939 armata germană a invadat Polonia. Satul a căzut treptat în declin. Ambele mame au murit. Preoteasa însăşi nu a mai trăit încât să vadă sfârşitul războiului, mutându-se la Domnul, în 1943. Apoi, fiica cea mică a Părintelui Vasile, Elena, s-a mutat în casa acestuia, împreună cu soţul şi fiica ei, pentru a-l susţine.

Părintele Martiş a petrecut ani grei de război în Teraton. Pe 4 mai 1945 (în Sfqnta şi Marea Vinere), cu câteva zile înainte de predarea Germaniei naziste, casa sa a fost atacată. O femeie cunoscută l-a avertizat privind pericolul, dar el a răspuns: „N-am făcut niciun rău nimănui şi nu voi fugi de nimeni. Hristos nu a fugit”. Părintele Vasile nu s-a temut şi nu a fugit din faţa călăilor săi. El i-a înfruntat curajos, într-un mod asemănător lui Hristos, acceptând cununa muceniciei. Ticăloşii, căutând aur şi bani, nu aveau respect pentru uniforma sa de colonel în armata poloneză şi nici pentru veşmintele sale preoţeşti.

Bandiţii au pătruns în casă spargând o fereastră. Cu cruzime cruntă, l-au torturat pe Părintele Vasile, deşi singura sa “crimă” fusese că era preot ortodox. Au bătut-o pe fiica sa însărcinată, Elena, făcând-o să piardă sarcina. L-au bătut pe Părintele Vasile timp de patru ore, reînviindu-l aruncând apă pe el, când îşi pierdea cunoştinţa. Torturat oribil, în cele din urmă a fost ucis printr-un foc de armă. Criminalii au ameninţat că o vor împuşca şi pe Elena. Când a îngenuncheat în faţa icoanei lui Hristos şi a început să se roage, intenţia şi hotărârea călăului au slăbit. Au plecat, ameninţând că vor reveni şi o vor ucide şi pe ea.

În Sfânta şi Marea Sâmbătă, Părintele Ioan Levciuc a oficiat Slujba de Înmormântare pentru Părintele Vasile, în Chelm. A fost înmormântat la cimitirul local din Teratin.

În octombrie 1963, rămăşiţele pământeşti ale Părintelui Vasile Martiş au fost aduse la Varşovia şi reîngropate cu cinste în cimitirul ortodox din districtul Wola, alături de soţia şi mama acesteia. La începutul anului 2003, Sfintele sale Moaşte au fost scoase şi aşezate în Biserica Sfântul Ioan Scărarul, din Varşovia. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale a Poloniei a promulgat Actul oficial de canonizare, pe 20 martie 2003, iar în Chelm, au fost săvârşite slujbe care l-au preamărit pe Sfântul Vasile Martiş, în perioada 7-8 iunie.

Creştinii ortodocşi din armata poloneză l-au luat pe Sfântul Vasile Martiş drept păzitor ceresc. Martiriul Sfântului Vasile a reprezentat o împlinire a încununării vieţii sale pioase şi dăruitoare, o mărturie a curajului său uimitor. El şi-a dus crucea până la capăt fără să se plângă, acceptând cununa muceniciei, aşa după cum şi-a închinat viaţa, lui Hristos şi Sfintei Credinţe Ortodoxe.

(Cu ajutorul lui Dumnezeu, traducere şi prelucrare Lăcaşuri Ortodoxe, după un text scris de Jaroslaw Charkiewicz)