Sfântul Mucenic Efrem cel Nou

Sfântul Nou Mucenic şi făcător de minuni Efrem s-a născut în Grecia la 14 septembrie 1384. Tatăl său a murit când sfântul era tânăr, iar evlavioasa sa mamă a rămas singură să îngrijească şapte copii.

Când Efrem a împlinit vârsta de paisprezece ani, Atotputernicul Dumnezeu i-a îndreptat paşii către o mănăstire de pe Muntele Amoman lângă Nea Makri, în Attica. Mănăstirea a fost închinată Bunei Vestiri şi, de asemenea, Sfintei Parascheva. Aici a luat pe umerii lui Crucea lui Hristos, pe care toţi urmaşii Săi trebuie să o poarte (Sfânta Evanghelie după Matei 16:24). Fiind înflăcărat cu dragoste pentru Dumnezeu, Sfântul Efrem s-a supus cu nerăbdare disciplinei monahale. Timp de aproape douăzeci şi şapte de ani a imitat viaţa marilor Părinţi şi a asceţilor din deşert. Cu râvnă dumnezeiască, L-a urmat pe Hristos şi s-a îndepărtat de atracţiile acestei lumi. Prin harul lui Dumnezeu, el s-a curăţat de patimile care distrug sufletele şi a devenit sălaş al Duhului Sfânt. De asemenea, s-a învrednicit de primirea harului preoţiei şi a slujit la Altar cu mare respect.

La 14 septembrie 1425, barbarii turci au lansat o invazie pe mare, distrugând mănăstirea şi jefuind zona înconjurătoare. Sfântul Efrem a fost unul dintre cei căzuţi victimă urii lor turbate. Mulţi dintre călugări ai fost chinuiţi şi decapitaţi, iar Sfântul Efrem rămânea liniştit. Acest lucru i-a înfuriat pe turci, aşa că l-au întemniţat pentru a-l tortura şi a-l forţa să-l nege pe Hristos.

L-au închis într-o chilie mică, fără mâncare sau apă, şi l-au bătut zilnic, sperând să-l convingă să devină musulman. Timp de câteva luni, a îndurat chinuri cumplite. Când turcii şi-au dat seama că Sfântul rămâne credincios lui Hristos, au decis să-l ucidă. Marţi, 5 mai 1426, l-au dus din chilia sa. L-au legat cu capul în jos, de un dud, apoi l-au bătut şi l-au batjocorit. „Unde este Dumnezeul tău”, au întrebat ei, „şi de ce nu te ajută?”. Sfântul nu şi-a pierdut curajul, dar se ruga: „O, Doamne, nu asculta cuvintele acestor oameni, ci să se facă voia Ta aşa cum ai rânduit”.

Barbarii îl trăgeau de barbă şi l-au chinuit până când puterea lui a scăzut. Sângele îi curgea, iar hainele îi erau sfâşiate. Trupul lui era aproape gol şi acoperit de multe răni. Cu toate acestea, agarenii nu erau mulţumiţi, ci doreau să-l tortureze şi mai mult. Unul dintre ei a luat un băţ în flăcări şi l-a înfipt violent în stomacul sfântului. Ţipetele sale erau sfâşietoare, atât de mari erau durerile. Sângele continua să se scurgă, dar turcii nu se opreau. Au repetat aceleaşi chinuri dureroase, de multe ori. Trupul i se zvârcolea, iar curând, sfântul a devenit prea slab pentru a mai putea vorbi, aşa că s-a rugat în tăcere cerându-i lui Dumnezeu să-i ierte păcatele. Apoi, a căzut în inconştienţă.

Crezând că a murit, turcii au tăiat frânghiile cu care îl legaseră de copac, iar trupul sfântului a căzut la pământ. Furia lor încă nu se micşorase, aşa că au continuat să-l lovească şi să-l bată. După o vreme, Sfântul a deschis ochii şi s-a rugat: „Doamne, îmi dau duhul Ţie”. Pe la ora nouă dimineaţa, Mucenicul îşi dădea sufletul său.

Aceste lucruri au rămas uitate timp de aproape 500 de ani, ascunse în adâncul tăcerii şi al uitării, până la 3 ianuarie 1950. Între timp se înălţase o mănăstire pentru femei, pe locul vechii mănăstiri. Stareţa Macaria (+ 23 aprilie 1999) rătăcea printre ruinele mănăstirii, gândindu-se la mucenicii ale căror oase fuseseră împrăştiate pe acel pământ şi al căror sânge udase arborele Ortodoxiei. Ea şi-a dat seama că acesta era un loc sfânt şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i permită să vadă pe unul dintre Părinţii care vieţuiseră acolo.

După ceva timp, i s-a părut ca aude o voce interioară care îi spunea să sape într-un anumit loc. Ea a indicat locul unui muncitor pe care îl angajase să facă reparaţii la vechea mănăstire. Omul nu a vrut să sape acolo, intenţionând să facă asta în altă parte. Pentru că bărbatul era atât de insistent, Maica Macaria l-a lăsat să meargă unde îşi dorea. S-a rugat ca bărbatul să nu poată săpa acolo şi aşa a lovit în stâncă. Deşi a încercat să sape în trei sau patru locuri, a avut parte de acelaşi rezultat. În cele din urmă, s-a arătat de acord să sape acolo unde îi indicase mai întâi stareţa.

Dintre ruinele unei vechi chilii, a îndepărtat dărâmăturile şi a început să sape într-un mod violent. Stareţa i-a spus să încetinească, pentru că nu dorea ca el să strice trupul pe care se aştepta să-l descopere acolo. Acesta, însă, o lua în batjocură când vedea că se aştepta să găsească sfinte moaşte ale vreunui sfânt. Cu toate acestea, când a ajuns la adâncimea de 1,8 metri, a dezgropat capul omului lui Dumnezeu. În acel moment, o mireasmă puternică frumoasă a umplut aerul. Muncitorul a devenit palid şi nu a mai putut vorbi. Maica Macaria i-a spus să meargă şi să o lase singură acolo. Ea a îngenuncheat şi a sărutat cu veneraţie trupul. Cu cât îl curăţa mai mult de pământ, a observat mânecile veşmântului sfântului. Pânza era groasă şi părea ţesută pe un război din trecut. Ea a descoperit restul corpului şi a început să ridice sfintele moaşte, care păreau a fi cele ale unui mucenic.

Maica Macaria se afla încă în acel loc sfânt când se lăsa seara, aşa încât a început să citească Slujba Vecerniei. Deodată a auzit paşi venind dinspre mormânt, trecând prin curte, spre uşa bisericii. Paşii erau puternici şi regulaţi, asemenea unui om hotărât Monahiei i-a fost frică să se întoarcă şi să se uite, dar apoi a auzit o voce care spunea: „Cât timp o să mă mai laşi aici?”.

A văzut un călugăr înalt, cu ochi mici şi rotunzi, a cărui barbă îi ajungea până la piept. În mâna stângă avea o lumină puternică şi a binecuvântat cu mâna dreaptă. Maica Macaria s-a umplut de bucurie, uar frica i-a dispărut. „Iartă-mă”, a spus ea, „voi avea grijă de tine mâine de îndată ce Dumnezeu va face ca zorii să răsară”. Sfântul a dispărut, iar stareţa a continuat să citească Vecernia.

Dimineaţa, după Utrenie, Maica Macaria a curăţat sfintele moaşte şi le-a aşezat într-o nişă din zona Altarului bisericii, aprinzând o lumânare înaintea lor. În noaptea aceea, Sfântul Efrem i s-a arătat în vis. El i-a mulţumit pentru că a avut grijă de sfintele sale moaşte, apoi a zis: „Numele meu este Sfântul Efrem”. De pe propriile sale buze, ea a auzit istoria vieţii şi martiriului său.

De vreme ce Sfântul Efrem L-a proslăvit pe Dumnezeu în viaţa sa şi prin moartea sa, Domnul i-a dat harul de a face minuni. Cei care venerează sfintele sale moaşte cu credinţă şi dragoste sunt vindecaţi de tot felul de boli şi neputinţe, iar el răspunde grabnic la rugăciunile celor care îl cheamă.

Sfântul Efrem este pomenit şi pe 3 ianuarie.

(Cu ajutorul lui Dumnezeu, traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe)