Sfântul Mitrofan

Sfântul Mitrofan şi Sfintele Marta şi Maria, serbate tot pe 4 iunie

În luna iunie, ziua a 4-a, se face pomenirea celui dintre Sfinţi Părintele nostru Mitrofan, cel ce a fost întâiul Patriarh al cetăţii lui Constantin.

Acest Părinte Mitrofan a fost de neam împărătesc, rudă cu împăratul roman Probus (276-282) şi dintre oamenii de frunte ai Romei şi a trăit pe vremea împărăţiei lui Constantin cel Mare.

Deci, cunoscând Mitrofan învăţătura Sfintelor Scripturi ale creştinătăţii şi luminându-şi mintea cu nestinsa lor lumină, a fost cuprins de o neînfrânată dorinţă de a-şi închina toată viaţa slujirii lui Hristos. Drept aceea, a părăsit casa părinţilor săi şi, mergând la Bizanţ s-a alăturat Episcopului Tit, care păstorea pe atunci Biserica creştinilor din acele părţi. Şi, Tit fiind un om plin de evlavie şi iubitor de Dumnezeu, a cunoscut, îndată, râvna tânărului Mitrofan pentru cele dumnezeieşti. Şi, luându-l pe lângă dânsul, l-a deprins cu înfrânarea şi rugăciunea. Iar, când a ajuns la vârsta cuvenită, a fost rânduit de învăţătorul şi părintele său, să slujească în Biserica Bizanţului, numărându-se în ceata clericilor.

Deci, văzând osârdia lui Mitrofan către cele sfinte, părinţii şi fratele său au lepădat şi ei toată grija cea lumească şi s-au făcut slujitori ai Domnului, nevoindu-se a duce o viaţă creştinească. Deci, venind vremea şi sfârşindu-şi, episcopul Tit, viaţa sa cea sfântă, s-a învrednicit bătânul, tatăl lui Mitrofan, a urca pe scaunul de arhipăstor al Bisericii din Bizanţ. Şi, cârmuind şi acesta cu credinţă şi înţelepciune, şi-a sfârşit şi el zilele, iar, în locul lui, a fost înălţat episcop fiul său Prov, fratele mai mare al lui Mitrofan, iar, când şi acesta s-a mutat din cele pământeşti, nu s-a aflat altul mai vrednic a fi acolo episcop, decât înţeleptul Mitrofan, care a şi fost înscăunat la cârma Bisericii din Bizanţ. Şi a strălucit, Mitrofan, în acest scaun, prin smerenie, blândeţe, prin mulţimea milosteniilor şi printr-o învăţătură sănătoasă şi curată. Că era cinstit şi iubit de toţi. Şi a venit la dânsul însuşi marele Constantin împăratul care, fiind în Bizanţ, l-a văzut pe acest arhiereu Mitrofan şi, vorbind cu dânsul, l-a cunoscut că este un mare plăcut lui Dumnezeu şi l-a iubit pe el, numindu-l părinte al său.

Şi, dorind să se îndulcească de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, l-a dus pe el la Roma, iar, în urmă, Constantin a mutat la Bizanţ scaunul împărăţiei, numindu-l cetatea lui Constantin, Constantinopol. Că a socotit împăratul că acel loc este foarte frumos şi i-a plăcut lui să fie, în acel loc, cetate împărătească, îndestulată în roade bogate, lângă Pontul Euxim (Marea Neagră), fiind între Europa şi Asia, unde, şi pe uscat şi pe mare, drumurile sunt bune. Deci, a întemeiat o cetate mare, cu ziduri prea frumoase, cinstind-o şi numind-o pe ea cu numire nouă Constantinopol, sau Noua Roma.

La anul 325, când s-a adunat la Niceea întâiul Sinod a toată lumea, pentru a îndrepta rătăcirile învăţături ale ereticului Arie, Mitrofan era atât de bătrân, încât n-a putut lua asupra lui osteneala drumului, ci a trimis pe cel mai vrednic dintre preoţii lui, pe Alexandru, care a şi fost, apoi, urmaşul său în scaun. A adormit în Domnul, la vârsta de 117 ani, şi a fost cel dintâi patriarh al Constantinopolului. Iar acum, în viaţa cea fără de sfârşit vieţuieşte, stând înaintea scaunului Marelui Arhiereu. Celui Ce a străbătut cerurile, înaintea Domnului Hristos, Mântuitorul nostru, a Căruia este slava în veci! Amin.