Sfântul Mare Prinţ Vladimir (Vasile, din botez), Întocmai cu Apostolii, Luminătorul Rusiei

Sfântul Întocmai cu Apostolii şi mare Prinţ Vladimir, cel mai tânăr fiu al Prinţului Sviatoslav al Kievului, s-a născut în 963. Avea doar şase ani când bunica sa, Sfânta Prinţesă Olga (11 iulie), care l-a crescut, se muta la Domnul, iar tatăl său l-a trimis să domnească în Novgorod, sub tutela voievodului Dobrin, fratele mamei sale Prinţesa Maluşa, care încă purta numele scandinav Malhrid, fiind însă creştină. După ce Sfântul Vladimir s-a convertit la creştinism şi a întemeiat Biserica Desiacii (Zeciuielii) la Kiev, ea i-a dăruit moşia sa.

Fiul Sfintei Olga, Prinţul Sviatoslav, a fost ucis în lupta cu pecinegii, la trei ani de la mutarea la Domnul a mamei sale. Apoi, tutorii fiilor săi s-au luptat între ei. Creştinul Kiev şi păgânul Novgorod s-au luptat pentru supremaţie. După moartea tatălui său Sviatoslav în 972, Prinţul Vladimir de Novgorod a fost obligat să fugă în Scandinavia în 976, fratele lui Vladimir, Iaropolk, ucigând pe celălalt frate, Oleg din Drelinia, şi cucerind pe ruşi. Pentru tot restul vieţii, Prinţul Vladimir i-a plâns moartea.

La vârsta de şaptesprezece ani a început să conducă singur. Şi-a petrecut primii şase ani din domnie în campanii militare, conducându-şi armata personal, recucerind Novgorod-ul, de la Iaropolk. Până în 980, Vladimir a consolidat teritoriul Rusiei kievene – din ceea ce sunt acum Belarusia, Rusia şi Ucraina – până la Marea Baltică. În plus, el a întărit frontierele, în faţa incursiunii bulgarilor, triburilor baltice şi nomazilor din răsărit.

Toate triburile slave de la Carpaţi şi Neman, şi din oraşul Gorodion (Grodno) spre Beloozero, Anca şi Volga s-au unit pentru a forma un singur întreg – Ţinutul Rusesc (Ruskaia Zemlia), toţi numindu-se ruşi. Drept recunoştinţă pentru victoria sa în Kiev, el a ridicat idoli zeilor păgâni – Perun şi Beles – şi le-a adus jertfe umane. În cele mai vechi timpuri, slavii nu avuseseră idoli şi sacrificii, ci le-au adoptat mult mai târziu, din alte ţări păgâne.

În secolul al VI-lea, grecii ziceau despre aceştia: „Ei recunoşteau un Dumnezeu, drept Conducătorul întregii lumi”. Acesta era numit Svarog, ceea ce însemna „Cer Albastru”. Perun, Veles şi alte zeităţi mai mici erau considerate a fi copiii lui. Slavii credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa de apoi, lucru care i-a pregătit pentru creştinism.

În anul 860, ruşii au atacat Constantinopolul, de pe mare, dar grecii aveau să cufunde în apă Veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Marea a devenit agitată, iar navele ruseşti au fost împinse şi s-au retras. După aceea, au trimis un mesager la Constantinopol, pentru a cere Botezul. Acesta era cel mai de seamă, întâiul, Botez al Rusiei.

De asemenea, în 860 Sfântul Chiril, Luminătorul Slavilor, boteza 200 de familii în stepele din sudul rusesc. A realizat propria traducere a Sfintei Evanghelii şi a Psaltirii. Mitropolitul Mihail a fost trimis să aibă grijă de cei botezaţi, iar Prinţul a adunat oamenii şi le-a cerut să se boteze. Cei bătrâni au fost de acord, dar au cerut o minune. Au dorit ca o carte a Sfintei Evanghelii să fie aruncată în foc, iar ea să nu ardă. Minunea a avut loc, iar oamenii au fost botezaţi. Acesta a însemnat Botezul secund (Al Doilea) al Rusiei.

În al treilea rând, sub Prinţesa Olga, a fost cel de-Al Treilea Botez. Până atunci, existau deja mulţi creştini în Kiev şi exista o Biserică închinată profetului Ilie. După mutarea la Domnul a Sfintei Olga, răspândirea creştinismului s-a oprit temporar, dar nu pentru mult timp. Venise timpul Prinţului Vladimir.

La acea dată, Kievul era un mare oraş comercial. Comercianţii veneau din întreaga lume, precum şi predicatori ai diferitelor religii. Sfântul Vladimir a vrut să-şi unească poporul, nu doar sub o singură guvernare, ci şi sub o singură credinţă. Prinţul a trimis emisari în diferite ţări, pentru a vedea ce religie poate fi mai potrivită pentru poporul său. Când emisarii lui Vladimir s-au întors din Constantinopol, i-au spus că atunci când au stat în Biserica Hagia Sofia (Sfânta Înţelepciune), nu au mai ştiut „dacă sunt pe pământ, sau în Ceruri”.

Kievul era situat pe o mare rută navigabilă, de la regiunea varangiană până la Constantinopol; adică din Scandinavia, până în Imperiul Bizantin. Proximitatea Constantinopolului ortodox ar fi însemnat o posibilă influenţă asupra Sfântului Vladimir, iar memoria creştinismului, distrusă recent de Sviatoslav, a reînviat. Potrivit scriitorului din secolul al XI-lea, Iacob Mnih, tânărul Prinţ Vladimir şi-a amintit exemplul bunicii sale, Prinţesa Olga cea înţeleaptă. Mai mult, el nu putea să nu fie influenţat de exemplul mamei sale, Prinţesa creştină Maluşa. Moartea eroică a Sfinţilor Mucenici Teodor şi fiul său Ioan (12 iulie), din anul 983, a lăsat o impresie de durată asupra sa.

Într-o istorie islandeză se spune că, în tinereţe, Regele Olaf al Norvegiei a trăit mult timp la curtea „Regelui gardarichian Voldemar (Vladimir)” (Gardarika, adică ţinutul oraşelor. Scandinavii au numit astfel partea nord-vestică a Rusiei). Când a ajuns la maturitate, a plecat acolo în campanii militare, potrivit obiceiului scandinavilor din acea vreme. În timp ce se afla pe mare, a auzit o voce cerească chemându-l la Constantinopol, unde avea să cunoască pe Singurul Dumnezeu Adevărat. Acolo a fost botezat şi, la întoarcere, s-a oprit să-l vadă pe Regele Voldemar, îndemnându-l să se convertească la creştinism. Când s-a întors din campania sa ca creştin, Regele Olaf a încurajat poporul său să fie botezat.

Prinţul Vladimir era încă păgân, iar el aderase la obiceiurile păgâne. De asemenea, avea cinci soţii. Cum a fost adus la Hristos şi cum a avut loc convertirea lui – acestea rămân un mister.

Mitropolitul Ilarion (†1053), în lucrarea „Cuvânt, Lege şi Har”, se adresa marelui Prinţ Vladimir, spunând: „Cum ai crezut? Cum de mintea te-a făcut să iubeşti ceea ce este de nevăzut şi să te străduieşti pentru lucrurile Cereşti? Tu n-ai văzut niciun Apostol care, după ce să fi venit în ţinutul tău, să fi aplecat inima ta spre smerenie. Îndrumat doar de inima ta bună şi de mintea ascuţită, ai realizat că există Un Singur Dumnezeu”.

Acesta continuă: „Pe el l-a vizitat Cel Preaînalt, iar ochiul Atot-Milostivului Dumnezeu privea asupra lui; şi un gând a strălucit în inima sa – şi-a dat seama de zădărnicia închinării la idoli şi L-a căutat pe Creatorul tuturor lucrurilor, atât văzute, cât şi nevăzute. Auzise despre Ortodoxie şi despre credinţa puternică iubitoare de Hristos a Imperiului Bizantin, care cinsteşte Un Singur Dumnezeu în Treime şi se închină Lui. Când a auzit toate acestea, El s-a aprins în duh şi, din toată inima, şi-a dorit să fie creştin şi să-şi convertească întreaga ţară la creştinism”.

În ceea ce priveşte motivul convertirii Sfântului Vladimir la Hristos, un alt scriitor al secolului al XI-lea, Sfântul Nestor Cronicarul (27 octombrie) afirmă, în viaţa Sfinţilor Boris şi Gleb: „În acei ani, a existat un Prinţ pe nume Vladimir, care conducea ţinutul rusesc. Era drept şi milostiv cu cei săraci, cu orfanii şi văduvele, dar era păgân. Dumnezeu a intervenit şi l-a făcut creştin, la fel ca pe Sfântul Eustatie Plachida (20 septembrie). Deci Prinţul Vladimir a devenit creştin, primind numele de Vasile, la botezul său”.

Deşi cuviosul Nestor Cronicarul sublinia că experienţa Sfântului Prinţ Vladimir a fost similară cu cea a Sfântului Eustatie, detaliile exacte nu se cunosc. Oricum, prin voia lui Dumnezeu, evenimente din afară l-au condus pe Sfântul Vladimir la împlinirea dorinţei sale. Împăraţii bizantini Constantin şi Vasile i-au cerut lui Vladimir să-i ajute să înfrângă revolta lui Foca. Vladimir a fost de acord, dar a cerut mâna Prinţesei Ana Porfirogenita în schimb. Împăraţii au fost de acord şi au trimis clerici şi cele sfinte necesare Botezului ruşilor.

Dar când Vladimir l-a învins pe Foca, nu şi-au ţinut făgăduinţele. Apoi, Vladimir a cucerit Corsunul, forţându-i pe împăraţi să-şi ţină promisiunea. A redat Corsun-ul (Kerson) grecilor, ca răscumpărare pentru mireasa lui. Armata sa a fost botezată şi, potrivit lucrării „Istoria Botezului Rusiei”, el însuşi a fost botezat. Aceasta se întâmpla în 988, iar Cronica spune că înainte de botez orbise, dar şi-a reprimit vederea când a ieşit din apă. Cu toate acestea, Iacob Mnih (secolul al XI-lea) scrie că Vladimir a capturat Korsun-ul când era deja creştin şi că a fost botezat în 987 la moşia sa Vasiliev (acum Vasilkov).

Când Prinţul Vladimir s-a întors la Kiev, preoţii ortodocşi care veniseră la el erau evident bulgari (Bulgaria era atunci supusă Imperiului Bizantin). Au botezat oamenii din Kiev, la confluenţa Râului numit mai apoi Creşciatic, cu Nipru. Au adus cu ei cărţi liturgice traduse în slavonă de Sfinţii Chiril şi Metodie (11 mai), luminătorii slavilor. Cu ei se afla Mitropolitul Mihail al Kievului (15 iunie, 30 septembrie). La Kiev, unde oamenii auziseră despre creştinism, credinţa şi-a făcut loc rapid. În nord, la Novgorod, Rostov şi Murom, păgânismul a durat mai mult şi a fost nevoie de mult efort pentru ca prinţii şi predicatorii să-l dezrădăcineze.

Prinţul Vladimir avea douăzeci şi cinci de ani, la Botezul ruşilor. Cu toată ardoarea tinereţii, el a început să împlinbească învăţăturile lui Hristos, în special pe cele de a-i ajuta pe săraci, bolnavi şi necăjiţi. Acest ajutor a fost oferit multora, pretutindeni. De-a lungul Rusiei, săracii erau căutaţi şi li se dădea tot ce aveau nevoie, iar bolnavii erau trataţi. În timpul domniei Sfântului Vladimir, statul slujea oamenilor, ceea ce era foarte neobişnuit în acele zile. Niciodată, în vechime, nu a existat vreo pedeapsă cu moartea în Rusia. În schimb, exista totuşi o „pedeapsă” – adică amenda monetară. Sfântul Vladimir a confirmat acest obicei, cu spusele: „Mă tem de păcat”. Acest obicei a devenit lege şi a introdus codul de legi compilat sub fiul său, marele Prinţ Iaroslav, numit „Ruskaya Pravda”.

Oamenii şi-au iubit Prinţul, lăudându-l în cântece şi scrieri, numindu-l Soarele Roşu. Sfântul Vladimir îi chema pe bătrânii din toată Rusia la întâlniri şi le organiza sărbători. Memoria acestor sărbători este păstrată şi în scrieri. El a construit noi oraşe, cum ar fi Vladimir-Volnsky (unde s-a aflat odată palatul său), Vladimir din ţinurul Suzdal şi altele. El a întărit graniţele sale, ca apărare împotriva triburilor păgâne vecine. Pentru a uni Rusia, şi-a trimis fiii să conducă în diferite oraşe: Rostov, Murom, Novgorod, Poloţk şi alte locuri. Curând influenţa varangienilor a început să se estompeze, iar importanţa slavilor a crescut. În Kiev, pe locul în care Mucenicii ruşi Teodor şi Ioan au fost ucişi, el a construit Biserica Desiaci (A Zeciuielii) şi a închinat-o Adormirii Maicii Domnului, donând o zecime din câştigul său, pentru întreţinerea ei.

Sfântul Prinţ Vladimir s-a mutat la Domnul pe 15 iulie 1015, în satul său iubit Berestov, şi a fost înmormântat în Biserica Zeciuielii. O parte din sfintele sale moaşte a fost păstrată în Catedrala Sfânta Înţelepciune, întemeiată de fiul său, marele Prinţ Iaroslav cel Înţelept.

Ziua de sărbătoare a Sfântului Vladimir a fost instituită de Sfântul Alexandru Nevsky (23 noiembrie), după 15 mai 1240, pentru ajutorul şi mijlocirea Sfântului Vladimir în renumita victorie a Sfântului Alexandru, asupra cruciaţilor, de la Râul Neva. În Rusia, însă, venerarea de către Biserică a Sfântului Prinţ începuse mult mai devreme. În lucrarea „Cuvânt, Lege şi Har”, a Sfântului Ilarion, Sfântul Prinţ este numit „Suveran Apostolic”, similar cu Sfântul Împărat Constantin (20 mai); iar evanghelizarea ţinutului rusesc, înfăptuită de el, este asemănătoare cu predicarea Evangheliei de către Sfinţii Apostoli.

Sfântul Vladimir este cinstit pe 15 iulie (ziua mutării sale la Domnul), dar şi în A Doua Duminică a Postului Mare, împreună cu Soborul Cuvioşilor Părinţi ai Peşterilor din Kiev şi al Tuturor Sfinţilor care au strălucit în Mica Rusie.

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022/