Sfântul Marcelin, Sfinţit Mucenic şi Episcop al Romei

În ziua de 7 iunie, se face pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Marcelin, episcop al Romei (304)}

Episcopul Marcelin a luat scaunul Romei după Sfântul Gaie, pe vremea împărăției lui Dioclețian şi în zilele cumplitei prigoniri a creştinilor, când, în treizeci de zile, au fost ucişi în Roma, şaptesprezece mii de creştini, bărbați şi femei, cu felurite chinuri.

Fiind prins, deci, şi Episcopul Marcelin şi adus înaintea lui Dioclețian, s-a temut de chinuri şi a pus tămâie pe altarul păgânesc şi a adus jertfă în capiştea Vestei şi a lui Isis. Şi împăratul, dându-i cinste pentru aceasta, l-a îmbrăcat pe el într-o haină de mult preț, şi l-a numit prieten al său.

Deci, întorcându-se Marcelin la casa lui, plângea şi se tânguia cu amar, precum oarecând şi Sfântul Petru Apostolul, când s-a lepădat de Hristos. Şi se osândea pe sine şi singur se ruşina, ca unul care pe mulți alții îi întărise în credință şi i-a îndemnat la muceniceasca nevoință, iar el a căzut în cumplita lepădare şi i se zdrobea inima nespus.

Pe vremea aceea, în țara Campaniei şi în cetatea ce se numea Sinuesa, a fost un sobor duhovnicesc, la care se adunaseră 180 de episcopi şi preoți. Deci, la acest sobor a alergat şi Marcelin şi, îmbrăcându-se în sac de păr şi presărându-şi cenuşă pe sine, a intrat în sobor, la părinți, întru sfărâmarea inimii. Şi stând ca un osândit înaintea lor, îşi mărturisea deschis păcatul, înaintea tuturor, şi multe lacrimi vărsa, plângând şi tânguindu-se şi cerând hotărâre de judecată asupra sa.

Iar ei au grăit: “Singur, cu gura ta, judecă-te pe tine. Din gura ta să iasă şi judecata. Ştim că, încă şi Sfântul Petru, din frică, s-a lepădat de Hristos, dar, plângând cu amar, a câştigat cea dintâi milă de la Domnul său”.

Deci, Marcelin a hotărât asupra sa o judecată ca aceasta, zicând: “Străină de mine fac treapta arhieriei cea sfințită, de care nu sunt vrednic. Şi, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obişnuitei îngropări, ci să fie lepădat câinilor, spre mâncare, iar cel ce va îndrăzni să-l îngroape pe el, acela să fie blestemat”.

După soborul acela, Marcelin s-a întors la Roma şi, luând în mâini haina cea de mult preț pe care o primise de la Dioclețian, a alergat la împărat şi, aruncând-o înaintea lui, l-a mustrat pe el şi a blestemat pe zeii lui cei mincinoşi, iar, pe sine, se mărturisea, plângând, că greu a greşit.

Deci, umplându-se de mânie, împăratul l-a dat la chinuri, apoi l-a osândit la moarte. Şi a fost dus, astfel, fericitul Marcelin, afară din cetate, la tăiere, cu încă trei credincioşi, Claudiu, Chirin şi Antonin, iar după dânsul, venea preotul Marcel, care avea să ia, după Marcelin, scaunul de episcop al Romei.

Pe acesta, mucenicul lui Hristos, Marcelin, chemându-l, îl sfătuia să fie tare în credință. Şi a poruncit ca trupul său, nimeni să nu îndrăznească a-l îngropa în pământ, ci să fie aruncat spre mâncare la câini. ”Că nu sunt vrednic, zicea, de îngropare omenească, nu sunt vrednic să mă primească pământul, de vreme ce m-am lepădat de Domnul meu, Făcătorul cerului şi al pământului”.

Iar după ce a ajuns la locul cel de moarte, Sfântul Sfințit Mucenic Marcelin s-a rugat cu nădejde în Hristos Domnul, Care primeşte pe păcătoşii cei ce se pocăiesc. Şi, cu osârdie, şi-a întins grumazul său spre tăiere şi a murit pentru Hristos, de Care, de frica morții, se lepădase. Şi au fost tăiați, împreună cu el, şi acei trei bărbați: Claudiu, Chirin şi Antonin, şi au fost aruncate trupurile pe câmp, fără îngropare.

După câteva zile, însă, trupurile lui Claudiu, Chirin şi Antonin, luându-le credincioşii, noaptea, le-au îngropat. Iar trupul lui Marcelin, nimeni nu îndrăznea să-l ia şi să-l îngroape , de vreme ce el pusese blestem ca să nu fie dat trupul lui îngropării. Şi a zăcut pe câmp treizeci şi şase de zile. Şi s-a arătat Sfântul Apostol Petru, lui Marcel, noul Episcop, zicându-i: „Pentru ce n-ați îngropat, până acum, trupul lui Marcelin ?”. Grăit-a Marcel: „Mă tem de blestemul lui, pentru că pe toți i-a blestemat, ca nimeni să nu îndrăznească a-i îngropa trupul lui”. Grăit-a Apostolul: „Oare, nu-ți aduci aminte de acea Scriptură: ‘Cel ce se smereşte, pe sine se va înălța!’? Deci, ducându-te, îngroapă pe el, cu cinste”.

Iar Marcel, noul Episcop, sculându-se, a mers şi a luat cinstitele moaşte ale Mucenicului şi le-a îngropat în gropnița Priscilei, cea de lângă calea Salariei. Aşa s-a sfârşit Sfântul Mucenic Episcop Marcelin, lăsând chip de pocăință multora din cei ce, în acea vreme, cădeau într-un păcat ca acesta. Că mulți atunci, înfricoşându-se de chinuri, se lepădau de Hristos.

Iar noi slăvim negrăita milostivire a lui Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.