Sfântul Iov, Proorocul şi Dreptul, cel Mult-Pătimitor

Acesta a fost din pământul Hus, din hotarele Idumeei şi Arabiei, pogorând din fiii lui Esau, şi era al cincilea neam de la Avraam. Şi Iov era om fără prihană, drept şi credincios, despărţindu-se de tot lucrul rău.

Avea şapte feciori şi trei fete. Avea dobitoace şi slugi nenumărate. Şi el era preotul casei, aducând jertfe în fiecare zi, cerând mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor.

Numele lui era cunoscut şi era cinstit în patria sa. Era cel mai mare în poporul său şi se bucura în pace de fericirea sa.

Dar diavolul, care cunoştea dreptatea lui Iov, a cerut lui Dumnezeu voie, ca Iov să fie pus la încercare. Şi Dumnezeu a îngăduit lui satan să lovească pe Iov în averea sa şi in copiii lui. Numai asupra lui să nu-şi întindă mâna. Şi Iov a primit fără cuvânt de hulă, ca Dumnezeu să-i ia ceea ce i s-a dat, şi a zis: “Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Dar satan a cerut voie şi suferinţa lui Iov a mers mai departe; a fost lovit în tot trupul lui, cu lepră, din tălpi şi până în creştet şi zăcea pe gunoi, scărpinandu-şi bubele cu un ciob. Iar Iov n-a cârtit şi se împotrivea femeii lui, care-l sfătuia să blesteme pe Dumnezeu şi să moară şi îi zicea ei: “Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune. Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi, oare, şi pe cele rele?” (Iov 2, 10). Şi, atunci, au venit trei prieteni ca să-l plângă. Şi se întrebau ce rost are suferinţa lui Iov. Toţi trei socoteau, după învăţătura veche, că omul suferă pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu, ziceau ei, niciun om nu este drept, iar suferinţele lui Iov sunt o pedeapsă pentru păcatele lui. Iar Iov se frământa, apărându-se că este drept şi nu înţelegea de ce este nedrept.

Un al patrulea prieten, Elihu, a venit spunând că, la Iov, suferinţa este şi o pedeapsă pentru trufia lui de a se crede drept. Că suferinţa este o încercare îngăduită de Dumnezeu pentru binecuvântate pricini necunoscute nouă. Iar, la rândul său, omul n-are dreptul să ceară socoteală lui Dumnezeu Cel Înţelept şi Atotputernic.

Într-un cuvânt, învăţătura Cărţii Iov este că omul trebuie, necontenit, să se supună lui Dumnezeu, chiar când mintea lui nu rămâne deplin împăcată. Tainele lui Dumnezeu sunt prea mari ca să le putem cuprinde, cum zice Proorocul: “Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre” (Isaia 55, 8).

Iov a înţeles acest lucru şi s-a smerit, cunoscându-şi îndrăzneala sa: “Am vorbit fără să înţeleg, zice el, de lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam” (Iov 42, 3). Abia Noul Testament avea să ne dea răspunsul cel mai adânc despre rostul suferinţei în lume, şi anume că suferinţa unui drept avea să mântuiască lumea de păcate, odată pentru totdeauna; adică suferinţa mântuitoare a Domnului Hristos şi a celor ce cred în El.

Şi Dumnezeu l-a iertat pe Iov şi i-a intors toate câte i s-au luat. Iar el a trăit, după aceea, încă o sută patruzeci de ani, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminţie, şi s-a sfârşit la adânci bătrâneţi, încărcat de zile.