Sfântul Ioan Rusul, Mărturisitorul şi făcătorul de minuni (+ 1730)

În ziua de 27 mai, se face pomenirea Sfântului Ioan Rusul, Mărturisitorul şi făcătorul de minuni (+ 1730).

Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie, în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată, unde a fost simplu soldat al lui Petru I, şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk, în 1711, el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.

Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini, la credinţa musulmană, prin laude şi ameninţări, iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi chinuiţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sfântul Ioan nu s-a lăsat cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, răbdând cu curaj umilinţele şi bătăile.

Stăpânul său îl chinuia frecvent, în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sfântul Ioan a stat neînduplecat în hotărârea sa, spunînd stăpânului: “Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea, prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale, de bunăvoie, dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu, decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin”.

Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sfântului Ioan au îmblânzit, în cele din urmă, inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă, iar Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă, ca pat, ieslea, aşa cum S-a născut şi Mântuitorul.

De dimineaţa până seara, muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, Sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi râdeau de el, vâzându-l atât de râvnitor, dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe aceia, ci dimpotrivă, îi ajuta cum putea, uşurându-le neputinţele.

Blândeţea Sfântului şi bunătatea sa au înmuiat sufletele robilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui ajunseseră să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul pentru uscat fânul. Sfântul Ioan nu a primit, preferând să rămână în grajd, cu animalele. Acolo, se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel, grajdul devenise locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta Psalmi, umplând locul de bună mireasmă.

Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, Sfântul a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit, în scurt timp, unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. Era conştient de ce i se schimbase întratât soarta, şi nu se ferea să vorbească până şi altora despre asta. Uneori, Sfântul pleca seara la Biserica Sfântul Mucenic Gheorghe, unde priveghea în pronaos. La duminici şi sărbători, se împărtăşea cu Sfintele Taine.

În tot acest timp, a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până atunci şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină, cu aceştia.

Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet, după câteva zile, la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugându-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sfântul Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său, şi a aşezat-o pe masă. Soţia, amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului, i-a zis lui Ioan: “Ce bucuros ar fi stăpânul tău, dacă s-ar putea afla aici, să mînânce, cu noi, din acest pilaf”! Atunci, Sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf, spunînd că o va trimite stăpânului său, la Mecca. Musafirii au râs, la auzul acestor cuvinte, iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină, ca să o mănânce el, ori să o dea săracilor. Primind farfuria, s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat lui Dumnezeu, să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i împlinească rugăciunea. Numaidecât, farfuria a dispărut dinaintea sa şi, atunci, Ioan a intrat în casă zicând stăpânei că farfuria fusese trimisă.

După câtva timp, stăpânul s-a întors acasă, cu farfuria de cupru în care fusese pilaful, povestind tuturor cum, într-o zi (chiar în ziua când se ţinuse banchetul), întorcându-se de la moschee, la locul unde era găzduit, deşi nu se afla nimeni acasă, intrase şi găsise, pe masă, o farfurie aburindă, plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva, cu farfuria, cât timp uşa fusese încuiată, a privit mai atent la ea şi a zărit numele său gravat pe aceasta. Uimit, a mâncat, totuşi, mâncarea, cu mare plăcere.

Când familia şi servitorii au auzit istoria, s-au minunat foarte. Atunci, soţia i-a povestit cum Ioan fusese cel care îi trimisese mâncarea şi că toţi au râs de el când le zisese că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles, că ce le spusese Sfântul se adeverise (asemenea istoriei lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil, în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).

Spre sfârşitul vieţii sale grele, Sfântul Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul să-l împărtăşească, dar acesta s-a temut să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că a aşezat-O într-un măr şi, astfel, a adus-O lui Ioan. Sfântul Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi, apoi, a răposat, ducându-se la Domnul pe Care L-a iubit, în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că Ioan se mutase la Domnul, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit, pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecând trupul Sfântului până la cimitirul creştin.

După trei ani şi jumătate, acelui preot i s-a descoperit, în mod minunat, că rămăşiţele trupeşti ale Sfântului s-au transformat în Sfinte Moaşte. La scurt timp, Moaştele Sfântului au fost mutate în Biserica Sfântul Mucenic Gheorghe şi aşezate într-o raclă specială. Noul Sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit, pentru nenumăratele sale minuni, despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion, să se închine Sfintelor Moaşte ale Sfântului Ioan Rusul, primind tămăduire, prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini, veneau la el şi armeni şi turci, care se rugau Sfântului Ioan Rusul să nu-i dispreţuiască.

În anul 1881, o parte a Sfintelor Moaşte a fost mutată în Mânăstirea Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce fuseseră salvaţi de Sfânt, în vremea unei călătorii periculoase.

Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Rusul, s-a început ridicarea unei noi biserici, în anul 1886, cu ajutorul mânăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică, având hramul Sfântul Ioan Rusul, a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.

În 1924, a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia, iar mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutându-se şi ei pe Insula Euboia, au luat cu ei o parte din Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Rusul.

Timp de câteva zeci de ani, Sfintele Moaşte au rămas în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe Insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul Sfântului. Mii de pelerini se adunau acolo, din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.

Sfântul Ioan Rusul se află la mare cinste în Muntele Athos, mai ales în Mânăstirea Rusească Sfântul Pantelimon.

Călătorii caută ajutorul Sfântului Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor, şi pe transportatori.