Sfântul Ilarion cel Nou, georgianul

Sfântul Ieroschimonah Ilarion cel Nou Georgianul (Ise Qanchaveli, în lume) s-a născut în 1776 în satul Losiantkhevi, în regiunea Shorapani din Kutaisi. Părinţii săi, Khakhuli şi Mariam Qanchaveli, erau nobili credincioşi şi temători de Dumnezeu.

Potrivit voinţei lui Dumnezeu, unchiul lui Ise, Ierodiaconul pustnic Ştefan, l-a luat în grijă pe nepotul său de şase ani. Când Ştefan a trecut la cele veşnice, Ise s-a mutat în Mănăstirea Tabakini, dar aflând că s-a deschis un Seminar în Tbilisi, a pornit spre el. Pe drum, a vizitat un anume Episcop Atanasie din Nikozi, pentru a primi binecuvântarea sa, dar Episcopul, încântat de rugăciunile fierbinţi ale tânărului, l-a sfătuit să se întoarcă acasă la familia sa: „Fiul meu, vei învăţa mult mai mult în pustie decât vei putea vreodată în clasă. Întoarce-te acasă, iar Domnul, învăţându-te tainele rugăciuni, te va conduce pe o cale care vei sluji poporul tău şi Biserica”.

Ise a revenit în sânul familiei, iar tatăl său l-a dus la Kutaisi pentru a creşte la curtea Regelui Imeretian. Regele Solomon al II-lea (1789-1815) a recunoscut curând că tânărul Ise depăşea pe toţi ceilalţi curteni în evlavie şi l-a numit sfetnicul şi îndrumătorul său duhovnicesc personal. La sugestia regelui, Ise s-a căsătorit cu Prinţesa Mariam. La scurt timp după căsătorie, umilul nobil a fost hirotonit preot şi numit duhovnic al bisericii de la curte. La doar doi ani mai târziu, Prinţesa Mariam s-a mutat la Domnul, lăsându-l văduv pe Părintele Ise.

După anexarea la ţinutul rusesc a Kartli-Kakheti, curtea imperială a ţarului a sporit corespondenţa diplomatică cu curtea regelui Solomon al II-lea. Regele a fost îndemnat, de asemenea, să unească Regatul Imeretian cu Rusia. Solomon a convocat un consiliu de nobili şi s-a decis că Imereti va rămâne independent, menţinând în acelaşi timp relaţii de prietenie cu Rusia, până la moartea regelui. Cu toate acestea, s-a convenit că, din moment ce Regele Solomon nu avea moştenitori, după moartea sa, curtea ţarului imperial va dobândi jurisdicţie asupra regiunii.

Dar climatul politic din Georgia a devenit din ce în ce mai tensionat, iar capacitatea curţii imeretiene de a guverna a fost sever subminată.

Curtea a fost brusc lovită de situaţii de invidie şi trădare şi s-a ajuns ca regele să fugă în Turcia. Părintele Ise Qanchaveli l-a însoţit pe regele Solomon al II-lea la locul său de exil şi a rămas cu el până la sfârşitul vieţii acestuia din urmă.

După moartea regelui în 1815, Părintele Ise a primit o amnistie de la ţarul Alexandru I (1801-1825) în numele regelui şi al curţii sale. Ise însuşi plănuia să pustnicească în satul în care s-a născut, dar văduva regelui Solomon, regina Mariam, l-a chemat la Moscova, unde era ţinută în „captivitate onorabilă”. Părintele Ise i-a dus o părticică din Crucea Dătătoare de Viaţă a Domnului nostru, care aparţinuse Regelui Solomon, iar regina a păstrat comoara soţului ei în biserica curţii.

Dar viaţa de la curtea imperială era obositoare pentru Părintele Ise, aşa că şi-a schimbat hainele cu zdrenţele cerşetorilor şi a plecat spre Muntele Athos, în anul 1819.

Părintele Ise a apărut înaintea Sfinţilor Părinţi ai Muntelui Athos ca un pelerin necunoscut, care venise să venereze locurile sfinte. El a vizitat mai întâi Mănăstirea Iviron şi, de acolo, a traversat peninsula, până la Mănăstirea Dionisiu.

În 1821, Ise a primit chipul monahal, cu numele de Ilarion. I s-au dat veşminte călugăreşti noi, însă el a cerut permisiunea să rămână îmbrăcat în propriile sale zdrenţe.

Părintele Ilarion a împlinit fiecare ascultare cu dragoste. N-a fost descurajat decât de necunoaşterea limbii greceşti, care l-a împiedicat să asculte şi să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu în timpul dumnezeieştilor slujbe. În cele din urmă, a primit permisiunea, de la stareţul Mânăstirii Dionisiu, de a împrumuta unele dintre cărţile georgiene din marea colecţie de manuscrise sacre din Mânăstirea Iviron.

Când a ajuns la Mânăstire, Părintele Ilarion a mers să se închine la Icoana Iviron a Maicii Domnului. În timp ce se ruga în genunchi în faţa icoanei, un arhimandrit grec pe care îl ştia de la Moscova l-a văzut şi l-a recunoscut. S-a închinat în faţa lui, i-a sărutat mâinile şi a strigat: „Părinte Ise. Sfânt Păstor! Duhovnic al regelui!”.

În curând vestea s-a răspândit prin toate mănăstirile din Muntele Athos, că Părintele Duhovnicesc al regelui se ascunsese ca un cerşetor.

Peste tot, călugării l-au întâmpinat cu mare respect. Dar Părintele Ilarion, ruşinat de atenţie, s-a retras în pustie, nu departe de mănăstire.

În acea perioadă, ca răzbunare pentru insurecţia greacă din 1821, turcii jefuiau Grecia şi măcelăreau creştinii. În 1822, un anume Abdul Robut-Paşa a înconjurat Sfântul Munte cu o armată enormă şi a poruncit stareţilor tuturor mănăstirilor să se supună autorităţii sale. Reprezentanţi ai tuturor mănăstirilor, inclusiv Părintele Ilarion şi alţi doi din Dionisiu au fost trimişi la Chromitsa pentru a-i adresa o petiţie Paşei. Părintele Ilarion stătea cu îndrăznure înaintea Paşei arzând cu dorinţa de a fi martirizat de mâinile unui necredincios.

Aflând că Părintele Ilarion era georgian, Robut-Paşa s-a arătat bucuros: el însuşi era, de asemenea, georgian prin descendenţă, dar fusese răpit de turci în adolescenţa timpurie.

Paşa a propus ca Sfântul Ilarion să părăsească mănăstirea şi să se mute în palatul său din Tesalonic, promiţându-i orice fel de bogăţie materială. Dar Părintele Ilarion a refuzat şi a condamnat necredinţa mai marelui. Paşa furios a început să-i blesteme pe credincioşii ortodocşi şi pe toţi sfinţii creştini, între care şi pe Preasfqnta Născătoare de Dumnezeu. Sfântului Părinte nu i s-a permis nicio ocazie să răspundă la remarcile hulitoare ale Paşei; în schimb l-au eliberat şi i-au luat captivi pe ceilalţi călugări.

Revenit la mănăstire, Părintele Ilarion a regretat că nu a respins pe măsură blasfemiile Paşei. Suferinţa lui a crescut atunci când necredinciosul a continuat să martirizeze şi să masacreze alţi creştini. În cele din urmă, a cerut stareţului binecuvântare şi a plecat spre curtea turcească din Tesalonic. Acolo, a stat în faţa Paşei şi a atacat fără teamă învăţăturile lui false: „Ai căutat să negi fecioria Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, a acuzat el. „Chiar şi profetul tău Mahomed recunoaşte că Iisus S-a născut fără sămânţă bărbătească dintr-O Fecioară şi că Taina Naşterii lui Dumnezeu este dincolo de înţelegerea omenească. El este Adevăratul Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea omenirii, pentru a-l salva pe omul căzut în blestemul păcatului şi al morţii!”.

Paşa a început să se certe, dar Sfântul Ilarion i-a spus: „Tu, fiu de părinţi creştini, te afli într-o decădere atât de cumplită încât ţi-ai înăbuşit mustrările conştiinţei care te cheamă înapoi la adevărata credinţă!”.

Paşa a râs şi a răspuns că se bucură că a scăpat de credinţa creştină „ridicolă”. „Îi sunt îndatorat omului care m-a răpit de la părinţi şi m-a vândut turcilor”, a spus el, „şi de atunci l-am răsplătit cu generozitate pentru fapta sa. Dacă credinţa ta este într-adevăr adevărată, de ce ai căzut în mâinile invadatorilor? De ce te-a pedepsit Iubitul tău Dumnezeu? ”

“Înţelegi totul greşit, Paşă”, răspunse Sfântul Ilarion.

„Oare un tată iubitor nu ia toiagul când fiul său iubit fuge? Cu adevărat, el nu face asta din ură, ci din dragoste, dorind să salveze, pe cel care nu ia seama, de o nenorocire gravă. Când tatăl vede că fiul său şi-a corectat comportamentul, el aruncă toiagul în foc. Domnul a permis ca aceste dureri să ne lovească, din cauza păcatelor noastre. Eşti un toiag în mâinile Domnului: când va vedea că ne-am îndreptat căile, El te va arunca în foc!”.

Timp de trei zile consecutive, Sfântul Ilarion s-a confruntat cu Paşa în palatul său, dorind să-l înfurie până la punctul în care să comande executarea lui. În cea de-a patra zi, Sfântul Ilarion a ajuns la palat şi a început să vorbească despre falsitatea lui Mahomed şi despre credinţa islamică.

Apoi Paşa l-a provocat şi mai mult, întrebându-l: „Ce crezi – unde vom merge după moarte?”.

Stând în mijlocul credincioşilor de diverse credinţe, Sfântul Ilarion a răspuns cu îndrăzneală că numai cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, care se găsesc în sânul credinţei ortodoxe a lui Hristos, vor fi mântuiţi. Cei de faţă, înfuriaţi, au cerut executarea călugărului nerespectuos, iar Abdul Robut-Paşa a ordonat în cele din urmă uciderea acestuia. Sfântul Ilarion s-a pregătit să întâmpine moartea cu bucurie, dar o pereche de servitori ai paşei, georgieni de neam, i-au cerut Paşei să anuleze sentinţa la moarte, căci ar fi ruşinos să-şi ucidă semenul.

Au intenţionat să-l trimită în secret la Muntele Athos, dar, în schimb, Sfântul Ilarion a început să slujească prizonierilor bolnavi reţinuţi în Tesalonic şi s-a dedicat cu milă slujirii lor timp de şase luni. Apoi, conform voinţei lui Dumnezeu, a pornit din nou spre Muntele Athos. După ce s-a întors la mănăstirea sa, Părintele Ilarion s-a muncit timp de trei ani ca sihastru şi apoi s-a retras în turnul Noului Schit (o dependinţă a Mănăstirii Sfântul Pavel) pentru a duce o viaţă ascetică aspră.

Vinerea ţinea post aspru, iar în alte zile mânca doar mici bucăţi de pâine uscată. Pe acestea le aşeza într-un borcan cu gură îngustă şi mânca doar ceea ce era capabil să scoată cu mâna. Bea doar un pahar de apă pe zi. Pe tot parcursul închiderii sale în turn, duhurile rele l-au ispitit pe Sfântul Ilarion cu viziuni cumplite.

Odată, un grup de creştini credincioşi a dorit să-l viziteze pe pustnic. Întrucât cuviosul nu primea pe nimeni, nu au fost lăsaţi. Prin urmare, pelerinii au decis să formeze o scară umană, stând unul peste celalalt pentru a ajunge la fereastra mică a chiliei sale. Temându-se pentru viaţa lor, dar nevrând să-şi încalce jurământul de a sta retras, Sfântul Ilarion şi-a abandonat temporar chilia şi a fugit în pădure.

După ceva timp, Sfântul Ilarion a slăbit trupeşte din cauza asprelor sale nevoinţe ascetice şi s-a văzut nevoit să lase în urmă viaţa de sihăstrie. Cu ajutorul credinciosului său prieten Benedict Georgianul, el şi-a recăpătat treptat o parte din puteri şi s-a mutat la Mănăstirea Iviron.

La Mănăstirea Iviron a preluat conducerea bibliotecii georgiene, a organizat un catalog şi a compilat douăsprezece volume din Vieţile sfinţilor, pe care le-a intitulat Grădina de Flori. El a prezentat cele douăsprezece volume stareţului Mânăstirii Zografu înainte ca acesta să plece în Rusia. În Rusia, stareţul a publicat cele douăsprezece volume în limba georgiană – fără a menţiona numele compilatorului lor.

Sfântul Ilarion s-a aşezat la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, cunoscută sub numele de Russikon, într-o chilie numită după Marele Mucenic Gheorghe, la 14 februarie 1864. Deşi era bolnav grav, Sfântul Ilarion a continuat să mulţumească Domnului sincer până în ultima sa zi.
„Slavă lui Dumnezeu!”, a zics. „Am dorit martiriul, dar Dumnezeu nu m-a învrednicit. În schimb, El mi-a trimis o boală care să fie întocmai în merit cu martiriul dacă voi reuşi să o suport!”.

Înainte de mutarea sa la Domnul, i-a cerut ucenicului său, Părintele Sava, să-i îngroape trupul în secret, dar circumstanţele au impus ulterior ca locul de înmormântare să fie dezvăluit. În 1867, în timpul privegherii la Sărbătoarea Înălţării Domnului nostru, un grup de călugări a deschis mormântul Sfântului Ilarion şi au simţit imediat un miros dulce care ieşea din trupul său. În acel moment, unul dintre pustnici a văzut un glob strălucitor de lumină, lucind ca soarele peste chilia Părintelui Ilarion.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Apostolice Georgiene l-a canonizat pe Ieroschimonahul Ilarion (Qanchaveli), pe 17 octombrie 2002, şi pentru a-l diferenţia de Sfântul Ilarion Georgianul (cinstit pe 19 noiembrie), l-a numit „Ilarion Kartveli, Akhali” sau „Ilarion cel nou, georgianul”.