Sfântul Iacob Neţvetov, luminătorul popoarelor din Alaska

Tuesday 14 june 2022

Părintele Iacob (Neţvetov) din Alaska s-a născut din părinţi evlavioşi, în 1802, pe Insula Atka, Alaska. Tatăl său, Igor Vasilievici Neţvetov, era un rus din Tobolsk. Mama lui, Maria Alexeevna, era o aleutină din Insula Atka. Igor şi Maria au avut patru copii care au supravieţuit copilăriei; Iacob a fost întâiul născut, urmat de Osip (Iosif), Elena şi Antonie. Igor şi Maria au fost dedicaţi copiilor lor şi, deşi în sărăcie, au făcut tot ce s-a putut încât să le ofere educaţia ce i-ar fi putut ajuta în această viaţă, precum şi în viaţa ce va veni. Osip şi Antonie au reuşit, în cele din urmă, să studieze la Academia Navală Sankt Petersburg din Rusia, devenind ofiţer naval şi, respectiv, constructor de nave. Sora lor, Elena, s-a căsătorit cu un funcţionar respectat, dintr-o companie ruso-americană. Dar Iacob a urmărit un altfel de succes – un succes pe care lumea îl poate considera eşec, pentru că: “drepţii trăiesc pentru totdeauna, răsplata lor este la Domnul”. Şi aşa, când familia s-a mutat în Irkuţk în 1823, Iacov s-a înscris la Seminarul Teologic Irkuţk şi şi-a pus toată speranţa în Hristos, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.

Iacob a fost tuns ipodiacon, pe 1 octombrie 1825. El s-a căsătorit cu o femeie rusoaică (posibil creolă) numită Ana Simeonovna, iar în 1826 a absolvit Seminarul, cu specializare în istorie şi teologie. La 31 octombrie 1826, el a fost hirotonit la treapta diaconiei şi rânduit să slujească la Altarul Bisericii Preasfintei Treimi – Sfântul Petru, în Irkuţk. Doi ani mai târziu, pe 4 martie 1828, Arhiepiscopul Mihail, care îl hirotonise anterior pe Părintele Ioan Veniaminov (Sfântul Inochentie), l-a ridicat pe Diaconul Iacob la treapta sfintei preoţii. Aceasta, totuşi, nu a fost o hirotonire obişnuită. Auzind chemarea mistică a turmei îndepărtate, Părintele Iacob şi-a dorit să se întoarcă în Alaska natală. Iar Dumnezeu Cel Bun, Care a “săturat sufletul însetat şi sufletul flămând l-a umplut de bunătăţi” (Psalm 106: 9), a auzit rugăciunea robului său.

Arhiepiscopul Mihail i-a dăruit Părintelui Iacob două Antimise: unul pentru noua biserică ce urma să fie închinată Slavei lui Dumnezeu, în cinstea Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, din Atka, şi altul care urma să fie folosit pentru activitatea misionară. Pe 1 mai 1828, i s-a săvârşit o slujbă a Paraclisului, pentru călătorie, iar Părintele Iacob, tatăl său, Igor (acum tuns citeţ, pentru Biserica din Atka) şi matuşca, Anna, au pornit către Alaska.

Cine poate vorbi despre pericolele şi încercările care însoţeau o astfel de călătorie? Călătoria în acele zile nu era deloc ceva uşor. Cu toate acestea, ajutată de rugăciune şi de credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, familia Neţvetov a ajuns în siguranţă în Atka, la un an mai târziu, pe 15 iunie 1829. Noua misiune pentru noul Părinte Iacob s-a dovedit, de asemenea, a fi o provocare destul de mare. “Parohia” din Atka includea un teritoriu care se întindea pe mai mult de 3 000 de km, incluzând Amcitka, Attu, Copper, Bering şi Insulele Kurile. Dar acest lucru nu l-a descurajat pe tânărul preot, căci, atunci când fusese îmbrăcat în haina preoţiei, el s-a aflat “înfăşurat în râvna Sa. ca şi într-o mantie” (Isaia 59:17), aşa încât s-a dedicat în întregime slujirii lui sfinte. Iubirea lui profundă pentru Dumnezeu şi pentru turma Lui era evidentă în tot ceea ce făcea. Atât în Atka, cât şi în satele îndepărtate şi aşezările pe care le vizita, Părintele Iacob s-a dăruit ca o “jertfă vie” (Romani 12: 1). Fără să-şi “facă griji pentru viaţa sa” (conform Matei 6:25), Sfântul a îndurat chinul gerului, umezelii, vântului, bolii, foametei şi epuizării, pentru că viaţa îi era Hristos (conform Filipeni 1:21). Arătându-se pe sine ca pe o rânduială a credinţei, exemplul său a adus poporul la un angajament profund faţă de mântuirea proprie. Fiind bilingv şi bicultural, Părintele Iacob a fost binecuvântat în mod unic de Dumnezeu, să aibă grijă de sufletele apropiaţilor săi din Alaska.

Când a ajuns în Atka, Biserica Sfântului Nicolae nu era încă construită. Deci, cu mâinile sale, Părintele Iacob a construit un cort mare (Fapte 18: 3) în care a săvârşit slujbele. Pentru Părintele Iacob, slujbele Bisericii au însemnat viaţă: viaţă pentru poporul său şi viaţă pentru el însuşi. În închinarea la Dumnezeu, şi-a găsit atât puterea, cât şi bucuria. Mai târziu, el avea să transporte acel cort cu el, în călătoriile sale misionare şi, ca şi Moise în pustie, harul lui Dumnezeu s-a aflat oriunde era purtat acest cort.

Când primele şase luni s-au încheiat (la sfârşitul anului 1829), Părintele Iacob avea înregistrate 16 botezuri, unsese cu Marele Mir 542, unise 53 de cupluri şi înmormântase 8 persoane.

Odată biserica construită, Părintele Iacob şi-a îndreptat atenţia spre construirea unei şcoli în care copiii să înveţe să citească şi să scrie atât ruseşte cât şi în aleutină. Compania americano-rusă i-a oferit o parte din sprijinul iniţial, studenţii participând cu restul. Aceasta a continuat până în 1841, când a fost reorganizată ca şcoală parohială, iar legăturile cu compania se întrerupseseră. Părintele Iacob s-a dovedit a fi un educator şi traducător talentat, al cărui elevi au devenit distinşi şi lideri aleşi ai următoarei generaţii.

Părintele Neţvetov a dus o viaţă fizică şi intelectuală activă, vânând şi recoltând pentru propriile sale nevoi, pregătind specimene de peşte şi animale marine pentru Muzeele de Istorie Naturală din Moscova şi Sankt Petersburg, corespondând cu Sfântul Inochentie (Veniaminov) pe chestiuni de lingvistică şi traduceri. El a lucrat pentru crearea unui alfabet potrivit pentru limba aleutină şi pentru traducerea Sfintelor Scripturi şi a altor lucrări literare adecvate, în acea limbă. Sfântul Inochentie l-a lăudat pe tânărul păstor pentru sfinţenia vieţii, învăţătura lui şi pentru continuarea acestei lucrări de traducere, pe care el însuşi o începuse anterior printre popoarele native. După cincisprezece ani de slujire, Părintele Iacob a primit Bedelniţă, Camilavcă şi Crucea de Aur. Mai târziu, el a fost făcut Arhipăstor şi a primit Ordinul Sfânta Ana.

Aceste recunoaşteri ecleziastice nu vorbesc nimic, însă, despre suferinţele personale ale acestui luptător pentru Hristos. În martie 1836, soţia sa preţioasă, Ana, s-a mutat la Domnul; casa lui a ars din temelii în iulie 1836; iar dragul lui tată, Igor, s-a mutat la Domnul, în 1837. Cine poate rosti profunzimea suferinţei simţită de acest plăcut al lui Dumnezeu? Cu toate acestea, el şi-a întărit vocea, strigând: “Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?”. Şi, în toate acestea, n-a păcătuit deloc cu buzele sale (Iov 2:10). În jurnalul său, Părintele Iacob a atribuit, toate, “Voinţei Lui, a Cărui Providenţă şi Voinţă sunt de neînţeles oamenilor”. El a îndurat cu răbdare greutăţile şi chinurile, asemenea Sfântului Apostol Pavel. A văzut, în aceste nenorociri, nu o biruinţă a răului, ci o chemare a lui Dumnezeu la lupte duhovniceşti şi mai mari. Având în vedere acest lucru, Părintele Iacob a cerut Episcopului său să se întoarcă la Irkuţk, pentru a intra în viaţa monahală. Un an mai târziu, ajungea la el vestea că permisiunea îi fusese acordată, dar numai odată cu sosirea unui înlocuitor. Niciunul, însă, nu avea să vină vreodată.

În schimb, Episcopul Inochentie a mers curând la Atka şi i-a cerut lui Iacob să-l însoţească într-o călătorie cu nava, în Kamceatka. Cine poate şti discuţiile cereşti de care s-au bucurat aceşti doi iubiţi ai lui Hristos, când au călătorit peste valuri? Un lucru, totuşi, este clar, Sfântul Arhipăstor a reuşit să împlinească trei lucruri în Părintele Neţvetov. În primul rând, el i-a dăruit vindecare mântuitoare sufletească, prin cuvinte de mângâiere; în al doilea rând, l-a descurajat pe Părintele Iacob să mai intre în mânăstire; iar în al treilea rând, a dezvăluit, preotului evlavios, adevăratul plan al Mântuitorului pentru viaţa sa: ca el “să-L binevestească (pe Hristos) la neamuri” (conform Galateni 1: 16), adânc în interiorul Alaskăi.

Părintele Iacob a continuat să slujească turma Lui, din Parohia Atka, până pe 30 decembrie 1844. Într-un nou avânt, Sfântul Inochentie l-a chemat să conducă noua misiune Kvikhpak, prin care să ducă lumina lui Hristos poporului Yukon-ului. Ajutat de doi asistenţi tineri creoli, Inochentie Şaiaşnicov şi Constantin Luchin, împreună cu tânărul său nepot, Vasile Neţvetov, Părintele Iacob “s-a stabilit” în pustia Alaskăi.

El a învăţat limbi noi, a îmbrăţişat noi popoare şi culturi, a elaborat un alt alfabet, a construit o altă biserică şi p altă comunitate ortodoxă, iar în următorii douăzeci de ani, până când sănătatea şi vederea i-au permis, a continuat să fie un far evanghelic al Harului lui Dumnezeu, în sud-vestul Alaskăi.

Stabilindu-şi sediul în satul Yupik Eskimo din Ikogmiute (“Misiunea Rusească” de astăzi), a călătorit în aşezările nativilor, sute de km, în susul şi în josul râului cel mai lung din Alaska (Yukon), precum şi în regiunea Râului Kuskokwim. La insistenţa liderilor indieni, a călătorit până la mijlocul Râului Innoko, botezând sute de indieni din diverse şi, adesea, ostile triburi. “Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! ” (Psalmul 132: 1). El a construit primul lăcaş creştin în această regiune şi l-a închinat Sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci. Aici, Părintele Iacob, în pofida sănătăţii precare, a oficiat cu bucurie rânduiala de slujbe a Bisericii, incluzând toate slujbele prescrise pentru Săptămâna Sfântă şi pentru Paşti.

În cele din urmă, în 1863, cel rău a căutat pentru ultima oară să-l câştige pe cel drept. Deci, părintele minciunii l-a împins pe un asistent al Părintelui Iacob, să lanseze acuze false şi calomnioase la adresa mai marelui său. Acestea s-au concretizat într-o citaţie la Sitka, emisă de Episcopul Petru. Bunul păstor a fost rapid absolvit de toate acuzaţiile, dar din cauza sănătăţii sale înrăutăţite, el a rămas în Sitka pentru ultimul său an, slujind într-un paraclis din Tlingit. S-a mutat la Domnul pe 26 iulie 1864, la vârsta de 60 de ani, şi a fost îngropat în cea de-a treia zi, la intrarea în paraclis. În timpul ultimelor sale călătorii misionare în regiunea de deltă Kuskokwim/Yukon, el a botezat 1 320 de oameni – ca evanghelizator al popoarelor indiene Yup’ik şi Athabascan.

Această scurtă istorisire a relatat cronologia de bază a vieţii şi lucrării Sfântului, dar nu trebuie să neglijăm amintirea celorlalte fapte, încât lumina să nu fie ascunsă sub obroc (conform Matei 5: 15). În 1841, Părintele Iacob a întâlnit un grup de femei din turma sa, în Amlia, care căzuse victimă anumitor influenţe şi învăţături demonice. Învinovăţindu-se de seducerea şi căderea fiilor săi duhovniceşti de către cel rău, el l-a informat pe un lider al lor că le va face o vizită.

La sosire, a găsit-o pe una dintre femei paralizată, semi-conştientă şi incapabilă să mai vorbească. A poruncit ca ea să fie dusă într-o altă casă, iar în ziua următoare, când s-a împlinit aceasta, el a aprins candela înaintea icoanelor, şi-a pus pe el epitrahilul preoţesc, a stropit cu apă sfinţită întreaga încăpere şi a început prima rugăciune de alungare a duhurilor rele. Apoi, a plecat.

În timpul nopţii, a fost informat că femeia începuse să vorbească, dar incoerent. S-a dus imediat la ea şi a săvârşit o a doua slujbă de alungare a răului. De data aceasta, ea s-a ridicat din pat şi a stat lângă Sfânt, s-a alăturat rugăciunii şi făcea închinăciuni. Când rugăciunile s-au terminat, Părintele Iacob a stropit din nou cu apă sfinţită şi i-a dat Sfânta Cruce, spre sărutare. Ea şi-a recăpătat conştiinţa complet, însănătoşindu-se cu adevărat – adică, chiar şi învăţăturile false ale duhurilor rele nu îşi mai aveau locul în ea.

Odată, în noiembrie 1845, Părintele Iacob a predicat în Satul Kalskag, unde şeful local era şi şaman-ul (vrăjitorul) şef. El le-a vorbit tuturor sătenilor, care se împotriveau Cuvântului lui Dumnezeu, cu toată forţa. Calm şi plin de Duh Sfânt, a continuat să semene seminţele credinţei şi dreapta evlavie. După multe ore, şeful a cedat tăcut şi, în cele din urmă, a venit la credinţă. Sătenii, solidari cu liderul lor, şi-au exprimat bucuros credinţa în Dumnezeul Cel în Treime Slăvit şi au cerut Botezul Sfânt.

Părintele Iacob a fost un vindecător al trupurilor, precum şi al sufletelor. El îi îngrijea adesea pe cei bolnavi din turma lui, chiar şi în detrimentul său. În timpul iernii din 1850-1851, Sfântul era el însuşi răvăşit de boală. Cu toate acestea, se îngrijea de bolnavi zilnic, împărţindu-le leacuri. Predicarea lui Iacob a adus, adesea, împreună în Sfânta Credinţă, triburi care se duşmăneau tradiţional. Un exemplu din jurnal, remarcă:
“Începând de dimineaţă, la invitaţia mea, toţi kol’chanii şi ingaliţii din Yukon şi localnicii s-au adunat la mine şi am predicat cuvântul lui Dumnezeu, încheind la prânz. Toată lumea a ascultat predica mea, cu atenţie şi fără discuţii sau opoziţie, iar în cele din urmă toţi şi-au exprimat convingerea şi dorinţa lor de a primi Sfântul Botez, atât kol’chanii, cât şi ingatiţii (vrăjmaşi tradiţionali). Am rânduit un număr de familii şi grupuri, iar apoi, după-amiază, a început Slujba Botezului. Mai întâi am botezat 50 de bărbaţi kol’chani şi ingaliţi, aceştia din urmă din Yukon şi Innoko. Era deja seară când am terminat slujba. 21 martie 1853”.

Deci, acest om apostolic, acest nou Iov, s-a manifestat pe parcursul său pământesc. Există multe alte fapte şi minuni pe care le-a făcut, multe cunoscute şi unele mai puţin cunoscute, dar cunoscute lui Dumnezeu. Puţini misionari din istorie a trebuit să suporte greutăţile cu care Părintele Iacob s-a confruntat, dar cu toate acestea el a făcut-o cu răbdare şi umilinţă. Viaţa sa în credinţă şi evlavie sunt moştenirea pe care a lăsat-o fiilor săi duhovniceşti din America şi, cu adevărat, tuturor creştinilor din întreaga lume.

*********
/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe /