publicat în: Vieţi de Sfinţi

Sfântul Eftimie cel Nou, întemeietorul Mânăstirii Iviron, şi tovarăşii săi georgieni din Muntele Athos

Sfântul Părinte Eftimie cel Nou era din oraşul Tao, din Georgia. El a fost fiu al unor părinţi credincioşi, nobili şi bogaţi. Când tatăl său a renunţat la frumuseţea şi slava trecătoare şi stricăcioase ale acestei lumi, preferând sărăcia în Hristos, cea care duce la câştigarea bogăţiilor cereşti, el s-a călugărit, luând numele de Ioan şi s-a mutat în Constantinopol. Eftimie, care era încă destul de mic, a rămas cu bunicul său, un bărbat renumit în slavă şi virtute, care l-a crescut pe prunc în cunoaştere şi credinţă faţă de Dumnezeu. După puţin timp, acesta l-a luat pe Eftimie şi au mers la Constantinopol. pentru a-l căuta pe Ioan. Când l-au găsit, l-au îndemnat cu multe cuvinte şi lacrimi să se întoarcă în ţară. Însă, nu doar că Ioan nu s-a lăsat convins de acest lucru, ci a încercat în orice chip să-l ţină cu el şi pe fiul său, provocând mare tristeţe, astfel, bunicului băiatului.

Certându-se foarte mult pe marginea acestui lucru, şi pentru că Ioan a încercat să-şi ia fiul fără ca tatăl sau să-i permită asta, împăratul Nichifor Foca (r. 963-969) a aflat şi a poruncit ca ambii să-i fie aduşi înainte, dar să-l ia cu ei şi pe Eftimie. După ce s-au prezentat toţi trei înaintea împăratului, acesta din urmă ascultând argumentele pe care le aveau, legate de tânăr, a hotărât ca niciunul dintre ei să nu-l poată lua cu forţa: trebuia ca ei să-l lase pe Dumnezeu să decidă ce va face cu el. De asemenea, le-a spus să lase tânărul să meargă la oricare ar fi ales în mod liber. Acesta a alergat imediat în braţele tatălui său, deşi nu-l văzuse şi nu-l cunoscuse niciodată până în acel moment. Aşa s-a arătat minunea, provocând lacrimi tuturor celor aflaţi de faţă.

Binecuvântatul Ioan l-a primit pe fiul său Sfânt Eftimie, ca şi cum ar fi fost dăruit din mâinile lui Dumnezeu, iar curând l-a îmbrăcat în schima monahală, dându-l mai apoi în grija profesorilor, pentru a fi educat. Bunul Eftimie, având o minte ascuţită, multă râvnă şi pricepere, a deprins curând înţelepciunea lumească şi, totodată, cunoaşterea interioară a lui Dumnezeu, de la învăţătorii săi. Mai târziu, a căzut grav bolnav, dar s-a refăcut prin ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. A excelat în virtute, înţelepciune şi har.

Sfântul dispreţuia slava oamenilor, ca pe ceva care se opunea slăvirii lui Dumnezeu, aşa încât a plecat în Muntele Athos, cu tatăl său Ioan. După întâlnirea cu Sfântul Atanasie (5 iulie), şi-au dorit să vieţuiască împreună cu acesta, în Sfânta Lavra. Dumnezeiescul Atanasie, văzând cu ochii sufletului său harul Duhului Sfânt care sălăşluia în Eftimie, l-a îndemnat să primească Taina Preoţiei. La început, nu a dorit să facă acest lucru, spunând că nu se simţea vrednic. În cele din urmă, a ascultat cuvintele Sfântului Atanasie şi a fost hirotonit. Din acel moment, el a început să adauge o nevoinţă alteia, postirea ajutând la sporirea tuturor virtuţilor pe care le avea.

Ca urmare, a devenit vas al Duhului Sfânt, traducând în întregime Sfintele Scripturi în limba georgiană. El a scris, de asemenea, multe cărţi pline de învăţăturile sale, despre moralitate şi virtute. Sfântul Gheorghe din Muntele Athos (13 mai şi 27 iunie), autorul Vieţii Sfântului Eftimie, spune că Sfântul a tradus Sfintele Scripturi şi alte peste cincizeci de lucrări, în limba georgiană. El a reconstruit, de asemenea, multe biserici şi spitale şi a împodobit Sfântul Munte, cu schituri.

Paisprezece ani s-a îngrijit de marele Atanasie şi de tatăl său care era bolnav, iar odată ce aceştia doi s-au mutat la Domnul, Sfântul Eftimie a preluat în grijă Sfânta Lavră, şi nu doar lavra, ci întregul Munte Sfânt. Era dispus şi pornit în vindecarea atât a sufletelor, cât şi a trupurilor fraţilor. Gura sa dumnezeiescă a izvorât permanent râuri de înţelepciune şi sfaturi întru slava lui Dumnezeu. Imediat ce a fost cucerit de dragostea de linişte, el l-a numit pe vărul său, Gheorghe, egumen al Lavrei. Eftimie a preferat singurătatea, plăcând lui Dumnezeu, zi şi noapte. Nimeni nu ştia despre nevoinţele sale duhovniceşti şi despre roadele acestora, pentru că se străduia să le împlinească în ascuns, astfel încât să nu se ştie despre ele, ci doar Dumnezeu, Care a vrut să scoată la lumină numeroasele reuşite prin care robul Său strălucea.

Odată, când pe Muntele Sfânt era vreme de secetă şi toţi Părinţii erau cuprinşi de o tristeţe nespusă din cauza lipsei de apă, aceştia i-au cerut Sfântului să se roage lui Dumnezeu. Sfântul abia a fost convins, cu mare dificultate. S-a urcat în Paraclisul Profetului Ilie, care era aproape de mănăstirea sfântă a Ivironului, rugându-se cu lacrimi Dumnezeului Cel Milostiv. Imediat, atât de multă ploaie a căzut, încât pământul devenise mult prea noroios. Cu toţii au slăvit pe Dumnezeu, care slăveşte pe cei care Îi aduc slavă.

Se obişnuia, între călugării de pe Sfântul Munte, să urce în vârful Muntelui la Sărbătoarea Schimbării la Faţă (6 august), pentru a sluji la Privegherea de Noapte. A doua zi, oficiau Sfânta şi Dumnezeiească Liturghie şi, apoi, se întorceau. Odată când a sosit această mare sărbătoare, Eftimie a urcat pe munte cu mulţi alţii, la momentul în care Dumnezeiasca Liturghie urma să fie oficiată. Într-un singur glas, toţi i-au cerut să sâvârşească slujba, iar el a ascultat cererea cu mare umilinţă. Ajungând el la cuvintele: “Cântare de biruinţă, cântând, strigând, glas înălţând şi grăind…”, dintr-o dată o lumină orbitoare a strălucit peste toţi, încât toată lumea a căzut cu faţa la pământ. Doar Sfântul Eftimie a mai rămas în picioare, nemişcat, înaintea Altarului, asemenea unui stâlp de foc. Acest eveniment minunat l-a făcut şi mai cunoscut peste tot.

Atunci când Arhiepiscopul Ciprului a plecat la Domnul, împăratul Vasile al II-lea (976-1025) a trimis soli, cu scrisori, prin care îl ruga pe Eftimie să accepte poziţia aceluia. Sfântul nu a acceptat nici măcar să asculte întregul mesaj, spunând că nu era vrednic de numire. Aşa încât, Eftimie, plăcut lui Dumnezeu, a rămas singur în linişte, zi şi noapte. În inima lui se înrădăcinase umilinţa, maica tuturor virtuţilor.

Între timp, cel rău, care întotdeauna lucrează împotriva tuturor lucrărilor bune şi plăcute lui Dumnezeu, nu a putut răbda să vadă virtuţile Sfântului. El sporise cu fiecare zi şi plăcea foarte lui Dumnezeu, tot ceea ce făcea fiind spre slava lui Hristos. Cel rău, întristat prin invidie şi răutate, a găsit un om, care după veşmânt părea a fi călugăr, dar după inimă necurat. Cel rău a intrat în el şi l-a convins să-l ucidă pe Sfânt. Răul îi şoptise în ureche, după cum şoptise Evei: “Dacă-l ucizi pe acest Eftimie, ai cuvântul meu că îţi voi împlini o mare dorinţă”.

Nenorocitul, fiind dispus să comită acest act de crimă, şi-a pregătit cuţitul şi s-a urcat în turnul în care Sfântul avea chilia. Văzând că omul era complet condus de cel rău şi că ţinea în mână un cuţit, ucenicul Sfântului a închis uşa chiliei şi nu l-a lăsat înăuntru. Ucigaşul, neputând să-şi descarce furia, l-a rănit pe ucenic şi a părăsit locul, însoţit de strigăte sălbatice. A întâlnit, mai apoi, un alt ucenic al Sfântului şi l-a atacat în acelaşi mod. Mergând ceva mai departe, a căzut cu faţa la pământ. După ce şi-a mărturisit păcatul şi a dezvăluit toate cuvintele pe care le vorbise cu cel rău, el şi-a dat sufletul. Prin harul Duhului Sfânt, Sfântul a realizat că întâmplarea prin care trecuseră ucenicii Lui a putut avea loc doar ca urmare tot a răului. S-a coborât pe dată din turn, grăbindu-se să-şi întărească ucenicii cu marea schimă monahală. La scurt timp după tunderea lor, amândoi au plecat la Domnul.

Cel rău nu putea răbda reuşitele Sfântului, de care a avut parte spre slava lui Dumnezeu. Prin urmare, el l-a întărâtat, apoi, pe un grădinar, să-l ucidă pe Sfânt. Omul avea cuţitul pregătit şi s-a apropiat de Sfântul Eftimie cel Nou, înjunghiindu-l în abdomen, dar Sfântul Eftimie a rămas nevătămat. Lama cuţitului s-a înmuiat precum ceara, iar mâna care l-a lovit pe Sfânt s-a uscat şi a rămas nemişcată.

Căzând la picioarele Sfântului Eftimie cel Nou, grădinarul a mărturisit planul celui rău şi s-a rugat lui Eftimie pentru iertare şi vindecare. Fiind plin de milă, Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu pentru acela, aşa încât grădinarul a primit atât sănătate duhovnicească, cât şi trupească.

Ce cuvinte ar putea cuprinde virtuţile Sfântului, dragostea sa pentru toţi, mila sa, bucuria sa, lipsa de mânie, liniştea sa, privegherile sale de noaptea, rugăciunea neîncetată şi smerenia lui, mâncarea săracă şi îmbrăcămintea asemenea, cu care şi-a muncit trupul, supunându-l nevoinţelor? Purta, în plus, lanţuri grele de fier, pe trup. A fost cu adevărat un înger în trup omenesc, un far neclintit pentru lume, reflectând în propria sa persoană Cuvântul Vieţii.

Şi, pentru că discordie există peste tot, unele necazuri au apărut şi pe Sfântul Munte. Din acest motiv, Părinţii s-au rugat de Sfânt, să meargă la Constantinopol pentru a cere o hotărâre împărătească spre a pune capăt neinţelegerilor şi a restabili pacea pe Muntele Athos. Luând seama la cuvintele lor, Sfântul Eftimie cel Nou a mers la Constantinopol. Întregul Senat şi nobilimea l-au primit cu mare cinste şi bună cuviinţă. Cererea sa a fost aprobată.

Într-o  altă zi, Sfântul a putut fi văzut călărind pe un catâr, prin Constantinopol. El şi un alt călugăr mergeau în zona numită Platia, cu unele treburi. Un cerşetor stătea în drum, cerând milă. Văzându-l, Sfântul Eftimie se pregatea să-i întindă ceva. Catârul, însă, pe care mergea, când a văzut cerşetorul, a devenit dintr-o dată sălbatic. Mergând agitat cu Sfântul, catârul a luat-o la galop şi nu s-a oprit până nu l-a azvârlit la pământ pe Sfântul Eftimie, rânindu-l. Câţiva creştini au alergat şi l-au luat, ducându-l acolo unde locuia. Câteva zile mai târziu, pe 13 mai 1028, după ce a primit Sfintele Taine, şi-a dat sufletul sfânt în mâinile lui Dumnezeu.

La îngroparea sa, au avut loc multe vindecări şi minuni. Acestea au fost interpretate ca dovadă a sfinţeniei şi îndrăznirii în faţa lui Dumnezeu, spre slava Domnului. Mai târziu, Sfintele sale Moaşte au fost mutate în Sfântul Munte şi îngropate în mănăstirea cinstitului Profet Înainte Mergător şi Botezător Ioan. Ulterior, mănăstirea a fost redenumită Iviron (Georgiană), fiind reconstruită de binecuvântatul Eftimie, spre slava Tatălui, Fiul şi Duhului Sfânt – O Dumnezeire, Căreia se cuvin slava, cinstea şi închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lacaşuri Ortodoxe /