Sfântul Cuvios Teodosie, stareţul Mânăstirii Peşterilor Îndepărtate ale Kievului şi întemeitor al monahismului de obşte în Rusia

Sfântul Teodosie al Peşterilor, a fost Părintele monahismului din Rusia. S-a născut la Vasilevo, nu departe de Kiev. Din tinereţe a simţit o atracţie irezistibilă faţă de viaţa ascetică şi vieţuia ca ascet încă de pe când se afla în casa părintească. Dispreţuise jocurile şi atracţiile copilăreşti şi mergea regulat la biserică. Le-a cerut părinţilor să-l lase să studieze cărţile sfinte şi, prin abilitatea şi râvna sa, rar întâlnite, a învăţat rapid să citească din cărţi, astfel încât toată lumea era uimită de priceperea sa.

Când avea paisprezece ani, şi-a pierdut tatăl şi a rămas sub supravegherea mamei sale, o femeie strictă şi dominatoare, care-şi iubea foarte mult fiul. De multe ori l-a pedepsit pentru viaţă lui de ascet, dar acesta a rămas ferm pe cale.

La vârsta de douăzeci şi patru de ani, a părăsit în secret casa părinţilor săi, iar Sfântul Antonie din Mânăstirea Peşterilor din Kiev avea să-l binecuvinteze, primind astfel haina monahală, cu numele de Teodosie. După patru ani, mama sa l-a găsit şi l-a rugat cu lacrimi să revină acasă, dar Sfântul a convins-o să rămână la Kiev şi să devină călugăriţă în Mânăstirea Sfântul Nicolae, de la Cimitirul Askold.

Sfântul Teodosie s-a nevoit în mănăstire, mai mult decât alţii, şi lua adesea asupra sa o parte din lucrarea celorlalţi fraţi. Căra apă, tăia lemne, măcina boabe şi ducea făină fiecărui călugăr. În nopţile reci, îşi dezvelea trupul şi îl lăsa să slujească drept hrană pentru ţânţari. Sfântul se ocupa cu lucrul mâinilor şi cânta Psalmi. Intra în biserică înaintea tuturor şi, rămânând într-un singur loc, nu ieşea până la sfârşitul slujbelor. De asemenea, asculta citirile, cu atenţie deosebită.

În 1054, Sfântul Teodosie a fost hirotonit ieromonah, iar în 1057 a fost ales stareţ. Faima faptelor sale a atras mai mulţi călugări la mănăstire, căreia i-a construit o nouă biserică şi chilii şi a introdus rânduiala de obşte a Mânăstirii Studion.

Ca stareţ, Sfântul Teodosie a continuat cu îndatoririle grele din mânăstire. De obicei mânca doar pâine uscată şi gătea verdeţuri fără ulei, petrecându-şi nopţile în rugăciune, fără somn. Fraţii au observat adesea acest lucru, deşi Sfântul încerca să-şi ascundă nevoinţele în faţa altora.

Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Sfântul Teodosie adormind vreun pic, de obicei odihnindu-se în timp ce doar stătea. În timpul Postului Mare, Sfântul se retrăgea într-o peşteră de lângă mănăstire, unde se nevoia departe de privirile altora. Îmbrăcămintea sa era o cămaşă aspră, lipită de corp. Arăta atât de mult precum un cerşetor, încât era imposibil să recunoşti în acest bătrân pe renumitul stareţ profund respectat de toţi cei care îl cunoşteau.

Odată, Sfântul Teodosie se întorcea dintr-o vizită la Marele Prinţ Iziaslav. Birjarul, fără să-l recunoască, a spus cu duritate: „Tu, călugăre, mereu eşti liber, iar eu lucrez fără întrerupere. Ia treci în locul meu şi lasă-mă pe mine să merg în trăsură”.

Sfântul cuvios s-a supus blând şi l-a lăsat pe birjar. Văzând cum nobilii, de-a lungul drumului, se închinau înaintea călugărului care conducea caii, slujitorul s-a temut, dar sfântul ascet l-a liniştit şi i-a dat o masă la mănăstire. Încrezându-se în ajutorul lui Dumnezeu, Sfântul nu păstra cantităţi mari de mâncare în mânăstire şi, prin urmare, fraţii erau câteodată lipsiţi de pâinea lor zilnică. Cu toate acestea, prin rugăciunile sale, binefăcători necunoscuţi apăreau la mănăstire şi le dădeau cele necesare.

Marilor Prinţi, în special lui Iziaslav, le plăceau să asculte cuvântările duhovniceşti ale Sfântului Teodosie. Sfântului nu îi era frică să-i certe pe mai marii acestei lumi.

Cei condamnaţi pe nedrept îşi găseau întotdeauna un apărător în el, iar judecătorii le studiau cazurile, la cererea stareţului egumenului. Era deosebit de grijului faţă de cei săraci. El le-a construit o curte specială, la mănăstire, unde oricine se afla în nevoie să poată primi mâncare şi băutură. Sfântul Teodosie s-a mutat cu pace la Domnul, în anul 1074. A fost îngropat într-o peşteră pe care şi-o săpase şi în care se retrăgea în perioadele de post.

Sfintele Moaşte ale Sfântului ascet au fost aflate neputrezite, iar el a fost proslăvit ca sfânt, în 1108. Dintre lucrările scrise ale Sfântului Teodosie au mai rămas şase discursuri, două scrisori către Marele Prinţ Iziaslav şi o rugăciune pentru toţi creştinii.

Viaţa Sfântului Teodosie a fost scrisă de Sfântul Nestor Cronicarul (27 octombrie) – ucenic al marelui Avvă – la doar treizeci de ani de la mutarea sa la Domnul, şi a fost întotdeauna una dintre lecturile preferate ale naţiunii ruse. Sfântul Teodosie este pomenit şi pe 2 şi 28 septembrie.