Sfântul Cuvios Teodor din Sanaxar

Sfântul Cuvios Teodor din Sanaxar s-a născut în oraşul Romanov din provincia Iaroslav, în 1719, ca fiu al Prinţului Ignatie Uşakov şi al Paraschevei (sau Irina). La botez, a fost numit Ioan.

În tinereţe, Ioan Uşakov s-a înrolat în Regimentul de Gardă Preobrajenschi din Petersburg şi a obţinut gradul de sergent. Viaţa în capitală era plină de mari primejdii duhovniceşti pentru un tânăr, dar Dumnezeu l-a păzit pe Ioan de calea cea greşită.

Când Ioan avea douăzeci de ani, la o petrecere cu prietenii săi, unul dintre aceştia s-a prăbușit brusc şi a murit. Toţi au trecut atunci prin spaimă şi tristeţe, dar acest lucru părea să-l afecteze pe Ioan mai mult decât pe ceilalţi. Incidentul s-a asemănat cu circumstanţele din jurul morţii Maiorului Andrei Petrov, soţul Fericitei Sfinte Xenia din Sankt Petersburg (24 ianuarie), dar poate pur întâmplător.

În orice caz, Ioan a decis să părăsească Sankt Petersburg-ul şi să vieţuiască în pustie, dăruindu-se lui Dumnezeu. În timp ce se plimba pe lângă oraşul Iaroslav, ascuns sub haine muncitorești, şi-a văzut unchiul cu servitorii lui. Unchiul său nu l-a recunoscut, din cauza hainelor sale sărăcăcioase, iar lui Ioan i-a revenit în minte fosta lui viaţă de lux şi uşoară. A izgonit rapid acest gând şi a decis să locuiască în pustie.

În timp ce se plimba prin pădurile de lângă Marea Albă, Ioan a dat peste o chilie părăsită, aşa încât a hotărât să rămână acolo, în singurătate, şi să se roage lui Dumnezeu. A vieţuit astfel trei ani, în mare greutate şi suferinţe. Regulamentele guvernamentale de atunci îi obligau pe cetăţeni să nu le permită călugărilor să trăiască în păduri. Când Ioan a ajuns în sat pentru provizii, a fost bătut, încât aproape era să-şi piardă viaţa, fiind forţat să fugă.

Ioan a ajuns, în cele din urmă, în regiunea din sudul Kievului, până în Mânăstirea Plosceansk. L-a implorat pe egumen să-l primească, spunând că este fiu de preot. Nu putea susţine că este sergent al Gărzii, întrucât obstacolele legale i-ar fi făcut foarte dificilă intrarea în viaţa monahală.

Egumenul nu l-a primit, o lungă perioadă de timp, deoarece nu avea documente de identificare corespunzătoare. În cele din urmă, l-a acceptat pe Ioan şi l-a încredinţat citeţ, la biserică. După ce l-a auzit citind, egumenul şi-a dat seama că Ioan nu provenea dintr-o familie de preot, ci că cel mai probabil aparţinea nobilimii. Temându-se de necazuri cu autorităţile, el i-a poruncit lui Ioan să vieţuiască în pădurea de lângă mânăstire, unde trăiau şi alţi asceţi.

Acesta a găsit o chilie goală şi a primit binecuvântarea acelor Părinţi, pentru a rămâne acolo. Când o echipă de anchetatori a ajuns în pădure, în căutarea călugărilor care vieţuiau acolo ilegal, Ioan a fost prins. Întrucât nu avea acte şi a recunoscut că este sergent în Gardă, a fost dus la Sankt Petersburg, la Împărăteasa Elisabeta. Ajungând la împărăteasă, ea l-a întrebat: „De ce ai părăsit regimentul meu?”. Ioan a explicat că făcuse acest lucru pentru a-şi salva sufletul. Elisabeta l-a iertat şi s-a arătat dispusă să-l readucă la fostul său rang, dar Ioan a spus că nu îşi doreşte viaţa sau rangul de dinainte.

Împărăteasa a întrebat, atunci, de ce se furişase în secret, în loc să ceară să fie depus din slujbă. Ioan a răspuns: „Dacă aş fi tulburat pe Majestatea Voastră cu o astfel de cerere, aţi fi considerat că un tânăr ca mine nu ar putea suporta o astfel de povară. Am fost încercat, acum, în viaţa duhovnicească şi cer Majestăţii Voastre să mă binecuvânteze să continui tot așa până la moartea mea”.

Elisabeta a fost de acord cu acest lucru, dar i-a pus condiţia să rămână în Lavra Sfântului Alexandru Nevski din Sankt Petersburg. Curând, la comanda ei expresă, Ioan a fost tuns în monahism, în august 1748, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani. Arhiepiscopul Teodosie, care atunci conducea mânăstirea, a hotărât să fie numit cu numele Teodor, în cinstea Sfântului Teodor din Iaroslav (19 septembrie).

Pe când Părintele Teodor se afla în Lavră, oamenii îl vizitau şi îl întrebau cum să facă să fie plăcuți lui Dumnezeu, odată ce trăiau în lume. El a încercat să le spună că există călugări mai în vârstă, mai înţelepţi, care ar putea să-i sfătuiască mai bine decât el. Totuşi insistau, aşa că a încercat să-i ajute. El a descoperit, însă, că nu era în stare să răspundă întotdeauna întrebărilor lor, ori să găsească soluţii pentru probleme, aşa încât a început să citească dintre cărţile patristice, în special lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, cerându-I lui Dumnezeu să-l lumineze pentru a putea înţelege Scripturile şi învăţăturile Părinţilor.

A învăţat multe lucruri din lecturile sale şi a reuşit să pregătească oamenii, pentru câştigul lor duhovnicesc. Acest lucru a provocat invidie în rândul unor călugări mai în vârstă, care s-au plâns Arhiepiscopului de faptul că tânărul atrăgea oamenii către sine şi tulbură liniştea mânăstirii. Ierarhul a hotărât ca niciun vizitator care solicită să-l vadă pe Părintele Teodor să nu mai fie primit.

Părintele Teodor a mers la stareţul mânăstirii, întrebându-l de ce oamenilor nu li se permite să-l întâlnească. I s-a răspuns că se întâmplase aceasta, pentru că se zicea că, sfătuind oamenii şi atrăgând mulţi vizitatori, rânduiala mânăstirii ar fi fost întreruptă.

“Dacă ceva din învăţătura mea părea necanonic Preasfinţiei Sale”, a răspuns Părintele Teodor, „atunci trebuia să mă întrebe. Oricum, este păcat să provoci tristeţe fără rost, celor care caută sporire duhovnicească”.

Arhiepiscopul s-a înfuriat, dar a poruncit ca oamenii să fie lăsaţi să-l vadă din nou pe Părintele Teodor. Invidia şi dificultăţile au continuat timp de zece ani, iar Părintele Teodor a răbdat, în încercările sale. În 1757, a vrut să se transfere în Mânăstirea Sarov, iar când fraţii din Lavră au aflat acest lucru, au insistat să depună cerere scrisă pentru transfer.

Fiind eliberat, Părintele Teodor a părăsit Sankt Petersburg-ul, cu mulţi dintre ucenicii săi, bărbaţi şi femei. Pe drum, s-au oprit la Mânăstirea Sfântul Nicolae, în Arzamas, unde le-a așezat pe femeile ucenice. Curând, ele s-au mutat la Mânăstirea părăsită a Sfântului Alexei. Ucenicii bărbaţi au mers cu el, la Sarov.

În 1759, după doi ani la Sarov, Părintele Teodor i-a cerut egumenului Efrem să-l lase să preia Mânăstirea Sanaxar, deoarece numărul ucenicilor săi crescuse. Sanaxar fusese întemeiată în 1659, dar fusese închisă de Ţarul Petru I, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, iar proprietatea era administrată de Mânăstirea Sarov.

După ce s-a mutat în Schitul Sanaxar, Părintele Teodor a început lucrările de construire a chiliilor şi depozitelor. Episcopul Pahomie de Tambov l-a numit, pe Părintele Teodor, stareţ. De asemenea, el l-a hirotonit pe şovăitorul Părinte Teodor, în Taina Sfintei Preoţii, pe 13 decembrie 1762. Părintele Teodor a început să pună lucrurile în ordine, stabilind un Tipic pentru săvârşirea cu cuvioşenie, neîntreruptă, a slujbelor. De asemenea, a stabilit reguli pe care călugării să le urmeze în chilie. Cu toţii participau la munci (cu excepţia celor care erau prea bătrâni sau prea bolnavi), inclusiv stareţul.

Numărul călugărilor din Sanaxar a continuat să crească, dar nu toţi fuseseră tunşi în monahism. Trebuia să se obţină permisiuni, ca cineva să fie tuns în monahism, deoarece numărul călugărilor cărora li se permitea să locuiască într-o mânăstire era reglementat prin lege. La 23 aprilie 1763, Împărăteasa Ecaterina a II-a a hotărât ca toţi călugării Părintelui Teodor să primeasca această Taină. În anul următor, ea a emis un decret care limita numărul mânăstirilor, iar cele care nu erau aprobate anume, trebuia să fie închise.

Schitul Sanaxar s-a numărat printre lăcaşurile mânăstireşti programate să fie închise, dar a rămas deschis prin eforturile Părintelui Teodor. Părintele Teodor a fost ridicat la rang de egumen, în octombrie 1764, iar Sanaxar a fost reconsiderat mânăstire, pe 7 martie 1765.

Dat fiind numărul fraţilor, a devenit obligatorie construirea unei biserici de piatră, mai mare, pentru a o înlocui pe cea mică din lemn. Şanţul pentru fundaţie fusese săpat şi o slujbă a fost oficiată pe locul respectiv. Deodată, un roi de albine a apărut şi s-a aşezat pe locul unde venea Altarul. Acest lucru a fost interpretat ca semn al creşterii numărului fraţilor şi al abundenţei harului în mânăstire.

Conform cărţii lui N. Subotin, din 1862, despre Arhimandritul Teofan al Mânăstirii Sfântul Chiril de la Lacul Nou (care era ucenic la Sanaxar, în acelaşi timp cu Sfântul Gherman), egumenul Teodor a poruncit unui călugăr pe nume Gherman, să conducă albinele într-un stup. Cel mai probabil, acesta urma să fie viitorul Sfânt Gherman de Alaska (13 decembrie). Într-o altă ediţie a cărţii, numele fratelui apare ca fiind Gherasim. După această relatare, Subotin menţionează, totuşi: „Părintele Gherman, care acum se află în America”. Nepotrivirea numelui poate fi explicată prin faptul că numele Sfântului Gherman, înainte de tunderea sa în monahism, fusese Gherasim. Sfântul Gherman, într-una din scrisorile sale către Părintele Nazarie, spune că a avut prieteni în Sarov şi Sanaxar, aşa încât Sfântul Teodor ar fi putut fi unul dintre primii învăţători ai Sfântului Gherman.

Sfântul Teodor l-a vizitat o dată pe Sfântul Tihon (13 august), în Mânăstirea Zadonsk. Nu se ştie de cât timp se cunoşteau cei doi, dar Episcopul retras l-a primit cu dragoste. Această vizită a fost providenţială, pentru că şi Sfântul Tihon cunoştea ce înseamnă să suferi ofense din partea mai marilor tăi, de la călugări cu gânduri lumeşti şi de la laici. Poate chiar l-a sfătuit pe Părintele Teodor, cu privire la modul în care să rabde încercările cu care se confrunta.

Când Părintele Teodor se întorcea la Sanaxar, un curier tocmai îi aducea un edict regal. Acesta ordona să fie trimis în exil, la Mănăstirea Solovki, ca un om care cauza probleme. El a fost privat de rangul de egumen şi de calitatea de ieromonah, iar stareţului Mânăstirii Solovki i s-a ordonat să-l urmărească îndeaproape. Părintele Teodor a rămas, acolo, nouă ani (1774-1783).

Eliberarea sa a putut avea loc datorită ucenicului său, Arhimandritul Teofan (Sokolov), care s-a trezit repartizat în aceeaşi chilie cu Mitropolitul Gavriil de Sankt Petersburg. Dorind să-l ajute pe Bătrânul său, Părintele Teofan a adus la cunoştinţa Mitropolitului situaţia Părintelui Teodor. Înaltpreasfinţia Sa a cerut Părintelui Teofan să pregătească un memoriu, care să expună detaliat cazul. Drept urmare, Mitropolitul Gavriil i-a cerut Împărătesei Ecaterina a II-a să-l elibereze pe Părintele Teodor şi să-i permită să revină la Sanaxar.

Pe 18 aprilie 1783, aceasta a emis un decret care autoriza eliberarea sa. Din cauza stării sale slăbite de frig şi de fumul de sobă, i-a luat mult timp să revină în Sanaxar. A ajuns în Mănăstirea Arzamas pe 9 octombrie 1783, unde a fost întâmpinat de surori şi de doi ieromonahi din Sanaxar. Și alţii s-au grăbit să-l întâlnească pe Bătrân: stareţi al altor mânăstiri, nobili respectaţi, negustori, bărbaţi şi femei, oameni obişnuiţi. A rămas acolo, aproape o săptămână, pregătind călugăriţele în fiecare zi. În cele din urmă, a pornit către Sanaxar. Întreaga obşte a mers să-l primească, la feribotul de pe Râul Mokşa. După ce a primit binecuvântarea lui, l-a însoţit în drumul către Sanaxar. Părintele Teodor le-a mulţumit fraţilor, pentru dragostea lor continuă şi pentru continuarea lucrului la biserică fără el.

La câteva zile după întoarcerea sa, Părintele Teodor a fost supus unor noi persecuţii. Ierodiaconul Ilarion l-a acuzat că este „eretic şi ateu” şi a depus aceste acuzaţii înaintea Sfântului Sinod. Sinodul a stabilit că Ierodiaconul Ilarion se făcea vinovat şi că trebuia pedepsit. Ulterior, acesta a cerut iertare Părintelui Teodor înaintea întregii comunităţi.

Stareţul Mânăstirii, Părintele Benedict, a devenit şi el invidios pe Părintele Teodor, din cauza mulţimii de vizitatori care venea să-l vadă. El s-a plâns Episcopului local, spunând că liniştea mânăstirii era tulburată de atât de mulţi oameni. Au fost trimişi anchetatori, dar nu au intervievat pe nimeni care să fi putut spune ceva favorabil despre Părintele Teodor. Drept urmare, Părintelui Teodor i s-a interzis să mai primească vizitatori.

Din nou, Părintele Teofan a dus în atenţia Mitropolitului Gavriil situaţia Bătrânului. Înaltpreasfinţitul a trimis o notă, spunând că îl agreează pe Părintele Teodor. Drept urmare, i s-a oferit ceva mai multă libertate, dar ucenicii săi nu-i puteau cere sfatul, decât scriindu-i scrisori.

Mai târziu, Părintele Benedict s-a îmbolnăvit, iar Părintele Teodor a mers la chilia sa, să-i ceară iertare. Părintele Benedict şi-a întors faţa către perete şi a refuzat să-i vorbească Bătrânului. După ce a suferit o vreme, Părintele Benedict a murit, pe 27 decembrie 1778.

După moartea stareţului, Părintelui Teodor i s-a permis din nou să viziteze pe călugăriţele Mânăstirii Alexeievschi, în Arzamas. După ce a rostit o omilie mişcătoare pe tema Psalmului 136 („Lângă Râurile Babilonului”), a părăsit Arzamas-ul şi s-a oprit la Mânăstirea Sarov. Acolo a cerut iertare tuturor, apoi s-a grăbit înapoi la Sanaxar. A ajuns miercurea din Săptămâna Brânzei şi a vorbit cu ucenicii săi, în chilia sa, în jurul prânzului. Apoi, i-a eliberat să se întoarcă la chiliile lor. Doi nobili ucenici ai Sfântului Teodor rămaseseră mai în urmă, să-i ceară sfatul. Deodată, dispoziţia i s-a schimbat şi a început să plângă, timp de aproximativ cincisprezece minute reclamând modul în care păcătuise în tinereţe. Apoi, le-a poruncit să meargă în chiliile lor, spunând că se simţea slăbit.

Nu era neobişnuit ca Bătrânul să fie bolnav, dar această slăbiciune părea ciudată. Cei doi ucenici ai săi au plecat şi s-au întors în chiliile lor. Curând după aceasta, însoţitorul său de chilie îi bătea la uşă, cu o rugăminte obişnuită, dar nu a mai primit niciun răspuns. A intrat în chilie şi l-a găsit pe Părintele Teodor întins pe patul său şi rugându-se, aşa că a plecat şi le-a vorbit fraţilor despre asta. Toţi au venit să-l vadă, dar el nu voia să le mai vorbească.

Aproximativ cinci ore mai târziu, în jurul orei nouă, în seara zilei de 19 februarie 1791, Sfântul Teodor şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Sfintele Moaşte ale Sfântului Teodor au fost scoase la lumină în ziua de 21 aprilie 1999 şi a fost canonizat pentru venerare locală, pe 28 iunie 1999. El a fost canonizat la nivelul întregii ţări, de către Biserica Ortodoxă din Rusia, abia în 2004.

Sfântul Teodor din Sanaxar, care este pomenit şi pe 19 februarie, nu trebuie confundat cu cunoscuta sa rudă Sfântul Teodor (Uşakov), Amiralul Flotei Ruseşti (2 octombrie).

Cu ajutorul lui Dumnezeu, o traducere Lăcaşuri Ortodoxe