Sfântul Cuvios Anastasie, egumenul Muntelui Sinai

În ce fel de evlavie a fost crescut, din tinereţe, de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Anastasie, ne încredinţăm din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grăit aşa:

“Cei ce au văzut pe Hristos în trup, Prooroc Îl socoteau că este, iar noi, deşi nu L-am văzut pe El cu ochii cei trupeşti, însă din inimi tinere, copii şi prunci fiind noi, L-am cunoscut îndată pe El că este Dumnezeu şi Stăpân Atotputernic şi Făcător al Veacurilor, şi ne-am învăţat a-L mărturisi, ca lumină a slavei Tatălui. Iar Sfânta Lui Evanghelie, cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos Însuşi L-am auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgaritarul cel fără prihană, al Preacuratului Său Trup, primindu-L, credem că pe Hristos Însuşi Îl primim. Iar, când vedem pe icoană, numai, Chipul Lui Cel dumnezeiesc, îl cinstim ca pe Însuşi Cela Ce, din cer, spre noi priveşte şi I ne închinăm şi către Dânsul cădem”.

Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinereţea sa, a învăţat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în El, să se teamă cu frică curată, să-L iubească din toată inima şi să-L cinstească în Sfintele icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume şi, luând crucea, după porunca Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos şi, intrând într-o mânăstire, s-a făcut monah.

Deci, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe, şi bărbaţilor celor desăvârşiţi să le urmeze în faptă bună, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se cinstitelor şi Sfintelor Locuri, a mers la Muntele Sinai. Şi, aflând acolo mulţi bărbaţi sfinţi, sporiţi în faptele bune, cele monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se lor şi slujindu-le cu râvnă. Egumenia Muntelui Sinai o ţinea, în acea vreme, Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul.

Şi a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoştinţei celei duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari, şi a alcătuit cuvinte mult folositoare de suflet şi a scris vieţile unor Sfinţi Părinţi, apoi, şi de darul preoţiei s-a învrednicit. Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul şi dupa Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie a fost egumen al Muntelui Sinai. Şi se nevoia împotriva ereticilor, scriind mult împotriva lor, că certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia, şi-i ruşina. Şi se începuse în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al Patrulea a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi de la Calcedon.

Şi, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mosog. La această erezie, s-a unit şi Sever, care se numea “fără de cap”, din pricina ereziei, şi care a răpit Scaunul Patriarhal al Antiohiei.

Deci, pe aceşti eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale, biruindu-i cu dumnezeieştile cărţi, se lupta cu ei, nu numai în Muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de alta, străbătând el însuşi pretutindeni şi dezrădăcinând acea erezie, alungând-o şi întărind dreapta credinţă în Biserica lui Hristos. Şi aşa, plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alţi părinţi, la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul. Iar sfârsitul lui a fost pe vremea împărăţiei lui Heraclius (610-641).