Sfântul Cuvios Iosif, stareţ de Volokolamsk, din Voloţk

Sfântul Iosif de Volokolamsk, în lume Ioan Sanin, s-a născut pe 14 noiembrie 1440 (1439, potrivit unei alte surse) în satul Iasvici-Pokrov, nu departe de oraşul Volokolamsk. A venit pe lume într-o familie evlavioasă, tatăl său numindu-se Ioan (în călugărie Ioanichie) şi mama sa Marina (în schimă Maria). Băiatul de şapte ani, Ioan, a fost trimis la evlaviosul şi luminatul stareţ Arsenie din Volokolamsk, în Mânăstirea Înălţarea Sfintei Cruci, unde urma să fie educat.

Distins prin calităţi rare şi deprinderi extraordinare în slujirea bisericească, timp de un an tânărul talentat a studiat Psaltirea şi, în anul următor întreaga Sfântă Scriptură. A devenit citeţ şi cântăreţ în biserica mânăstirii. Contemporanii erau uimiţi de memoria sa excepţională. Adesea, fără a avea vreo carte în chilia sa, împlinea rânduiala monahală, recitând din memorie din Psaltire, Evanghelia, Epistolele şi tot ceea ce trebuiau. Chiar şi înainte de a deveni călugăr, Ioan avea un stil de viaţă monahal. Datorită citirii şi studierii Sfintei Scripturi şi a lucrărilor Sfinţilor Părinţi, el Îl contempla regulat pe Dumnezeu.

La vârsta de douăzeci de ani, Ioan a ales calea luptei monahale, lăsând casa părinţilor săi, plecând în pustie, aproape de Mânăstirea Tver Savin, la renumitul stareţ şi ascet strict Varsanufie. Dar rânduiala monahală părea insuficient de austeră, tânărului ascet. Primind binecuvântarea stareţului Varsanufie, el a pornit spre Borov, la Sfântul Pafnutie din Borov (1 mai), care fusese ucenic al stareţului Nichita din Mânăstirea Visoţk, care la rândul său fusese ucenic al Sfinţilor Serghie de Radonej şi Atanasie de Visoţk.

Viaţa simplă a Sfântului stareţ, sarcinile pe care le împărtăşea cu fraţii, şi împlinirea strictă a rânduielii monahale se potriveau stării duhovniceşti a lui Ioan. Sfântul Pafnutie l-a primit cu iubire pe tânărul ascet, iar pe 13 februarie 1460 l-a tuns în monahism, cu numele Iosif, împlinind astfel cea mai mare dorinţă a lui Ioan. Cu dragoste şi cu sărguinţa călugărului tânăr, ascultarea impusă lui era grea: în bucătărie, brutărie, infirmerie. Sfântul Iosif a împlinit această din urmă ascultare, cu o grijă specială, “dând mâncare şi apă bolnavilor, luându-le şi aranjându-le aşternutul, atât de liniştit şi de preocupat lucrând, ca şi cum I-ar fi făcut totul lui Hristos Însuşi”.

Marile calităţi duhovniceşti ale tânărului călugăr erau evidenţiate în citirile din biserică şi în cântări. Era talentat din punct de vedere muzical şi dăruit cu o voce care era, “în biserică, cântând şi citind, ca o armonie a unei rândunele minunate, încântătoare la auz pentru cei ce îl ascultau, mai mult decât oricare altul de pretutindenea”. Sfântul Pafnutie l-a făcut pe Iosif eclesiarh al bisericii, astfel încât să ia aminte la împlinirea rânduielii bisericeşti.

Iosif a petrecut aproximativ 17 ani în Mânăstirea Sfântului Pafnutie. Nevoinţele stricte ale ascultării monahale, sub îndrumarea directă a experimentatului stareţ, au fost pentru el o excelentă şcoală duhovnicească, făcând din acesta, pentru viitor, un instructor şi ghid învăţat al vieţii monahale. Spre sfârşitul vieţii Sfântului Pafnutie, Iosif a fost hirotonit ieromonah şi, conform dorinţei finale a Sfântului Pafnutie, a fost numit egumen al Mânăstirii Borov.

Sfântul Iosif a decis să transforme viaţa monahală, după rânduielile stricte ale vieţii de obşte, urmând exemplul Peşterilor din Kiev “Preasfânta Treime – Sfântul Serghie” şi modelul Sfântului Chiril de la Lacul Alb. Dar acest lucru a întâmpinat o opoziţie puternică din partea majorităţii fraţilor. Doar şapte călugări evlavioşi s-au arătat a fi într-un gând cu stareţul. Sfântul Iosif a decis, atunci, să viziteze mânăstirile de obşte ruseşti, să cerceteze cea mai bună rânduială pentru viaţa monahală. El a mers alături de stareţul Gherasim de la Mânăstirea Lacul Alb, care demonstra el însuşi un model de ascetism aspru în ceea ce priveşte rânduielile mânăstirilor de obşte.

Familiarizarea sa cu viaţa acestor mânăstiri a întărit ideile Sfântului Iosif. Însă, după ce s-a întors la Mânăstirea Borov la dorinţa Prinţului, Sfântul Iosif a întâmpinat din nou rezistenţa foştilor fraţi, în a renunţa la rânduiala lor obişnuită. Prin urmare, a hotărât să găsească o nouă mânăstire cu o rânduială aspră de obşte, aşa că i-a luat cu el pe cei şapte călugări care gândeau asemenea, la Volokolamsk, în regiunea sa natală, într-o pădure cunoscută încă din copilărie.

În Volokolamsk, Prinţ era Boris Vasilievici, fratele evlavios al marelui Prinţ Ivan al III-lea. Auzind despre viaţa virtuoasă a marelui ascet Iosif, el l-a primit cu bucurie şi i-a permis să se stabilească la marginea principatului său, la confluenţa râurilor Struga şi Sestra. Alegerea acestui loc a fost însoţită de o apariţie remarcabilă: o furtună a culcat copacii înaintea ochilor pelerinilor uimiţi, ca şi cum ar fi curăţat locul pentru viitoarea mânăstire. Aici, asceţii au lucrat o cruce şi au construit o biserică din lemn, în cinstea Adormirii Maicii lui Dumnezeu, în iunie 1479, care a fost târnosită pe 15 august 1479. Această zi şi acest an reprezintă, în istorie, data înfiinţării Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, cunoscută ca “volok” lamsk “[Peninsula Lupilor (Sfărâmată, Despărţită)”], mai târziu numită după întemeietorul ei.

Mânăstirea a fost ridicată destul de rapid. O mare parte din lucrarea de construire a mânăstirii a fost realizată de întemeietorul însuşi. “Era priceput în orice meserie omenească: tăia copaci, căra buşteni, cioplea şi tăia în lemn”. În timpul zilei, lucra cu toţi ceilalţi la construirea mânăstirii, dar îşi petrecea nopţile în rugăciune, singur în chilie, amintindu-şi întotdeauna că “Pofta celui leneş îl omoară, căci mâinile nu voiesc să lucreze” (Pildele lui Solomon 21:25).

Veştile bune despre noii ucenici au atras asceţi la el. Numărul călugărilor a crescut curând, la 100 de bărbaţi, iar Cuviosul Iosif se străduia să fie un bun exemplu călugărilor săi, în toate. Predicând cumpătarea şi sobrietatea duhovnicească în toate lucrurile, aspectul său exterior nu era diferit de al celorlalţi. Cârpele simple, pentru vreme rece, erau îmbrăcămintea lui constantă, iar pantofii făcuţi din scoarţă îi serveau drept încălţăminte.

Era primul care intra în biserică. Citea şi cânta în cor, lângă ceilalţi, îndruma şi era ultimul care părăsea biserica. Pe timpul nopţii, Sfântul stareţ mergea în jurul mănăstirii şi al chiliilor, îngrijindu-se de liniştea şi seriozitatea rugăciunii fraţilor încredinţaţi de Dumnezeu. Dacă se întâmpla să audă vreo discuţie neînsemnată, el lovea în uşă şi se retrăgea liniştit.

Sfântul Iosif acorda o atenţie deosebită ordinii interioare a vieţii călugărilor. El însuşi ducea o viaţă aspră de obşte, în acord cu rânduiala pe care o pregătise, căreia se supuneau toate slujbele şi ascultările călugărilor, şi care guverna întreaga viaţă, “fie prin modul lor de a umbla, prin cuvintele sau faptele lor”. În centrul rânduielii, se aflau lipsa desăvârşită de lăcomie, detaşarea de propria voinţă şi munca constantă. Fraţii aveau totul în comun: îmbrăcămintea, încălţămintea, mâncarea şi alte lucruri.

Niciunul dintre fraţi nu putea lua nimic, în chilia sa, fără binecuvântarea stareţului, nici măcar o carte sau o icoană. O parte din mesele de la trapeza călugărilor, prin consimţământ general, era dăruită celor săraci. Munca, rugăciunea, nevoinţele duhovniceşti umpleau viaţa fraţilor. Rugăciunea lui Iisus nu dispărea niciodată după buzele lor. Postirea era privită, de Sfântul Iosif, ca armă principală împotriva ispitei demonice. Sfântul Iosif impunea, invariabil, ascultări destul de împovărătoare. Mânăstirea se ocupa cu copierea şi transcrierea cărţilor de slujbă şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, astfel încât colecţia de cărţi de la Volokolamsk a devenit, curând, una dintre cele mai bune biblioteci monahale ruseşti.

Cu fiecare an ce trecea, Mânăstirea Sfântului Iosif înflorea tot mai mult. În anii 1484-1485 a fost construită o biserică din piatră, a Adormirii Maicii lui Dumnezeu, în locul celei din lemn. În vara anului 1485, “maeştrii artişti ai ţinutului rusesc” au pictat-o: Dionisie iconarul, cu fiii săi Vladimir şi Teodosie. Nepoţii Sfântului Iosif, Dositei şi Vasian Toporkov, au participat la împodobirea noii biserici. În 1504, a fost temeluită o biserică încălzită, în onoarea Sfântului Teofanie, urmată de ridicarea unui turn de clopot şi, lângă clopotniţă, o biserică în cinstea Icoanei Hodighitria a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Iosif a pregătit o întreagă şcoală de călugări renumiţi, dintre care unii şi-au câştigat renumele, în istoria Bisericii, de “buni-păstori”, în timp ce alţii şi-au câştigat faima prin lucrări de iluminare. Unii au fost amintiţi ca exemple vrednice de nevoinţă monahală evlavioasă. Istoria a păstrat, pentru noi, numele multor ucenici şi asceţi ai Sfântului stareţ de Volokolamsk, care au continuat să-i dezvolte ideile. Printre ucenicii şi urmaşii Sfântului Iosif, au fost: Mitropoliţii Moscovei şi ai Întregii Rusii Daniel (+ 1539) şi Macarie (+1563); Arhiepiscopul Vasian de Rostov (+1515); Episcopii de Suzdal: Simeon (+1515), Dositei de Krutiţa (+1544) şi Sava de Krutiţa (numit cel-Negru).

Activitatea şi influenţa Sfântului Iosif nu s-au limitat, însă, doar la mânăstire. Mulţi laici mergeau la el, pentru a primi sfaturi. Cu o înţelegere duhovnicească pură, el pătrundea secretele profunde ale sufletelor cercetate şi le dezvăluia clar voinţa lui Dumnezeu. Toată lumea care trăia în jurul mănăstirii, îl considera părinte şi apărător duhovnicesc. Renumiţi nobili şi prinţi i-au cerut să fie naş al copiilor lor. Ei şi-au dezvăluit sufletele, în spovedanie, i-au cerut scrisori de îndrumare, pentru a-şi putea îndeplini datoria.

Lumea obişnuită afla în mânăstire mijloacele de susţinere a existenţei, în cazuri şi neajunsuri extreme. Numărul celor hrăniţi din resursele mânăstirii, uneori, ajungea la 700 de persoane. “Toţi din ţinutul Voloţk sunt înclinaţi spre bine, bucurându-se de pace şi de linişte. Iar numele Iosif, precum ceva sacru, se află pe buzele tuturor”.

Mânăstirea era renumită, nu doar pentru evlavie şi ajutorarea celor aflaţi în suferinţă, ci şi pentru manifestările harului lui Dumnezeu. În timpul Utreniei din Sâmbăta Mare, dreptul călugăr Visarion a văzut, odată, Duhul Sfânt, sub forma unui porumbel alb aşezat pe Giulgiul Domnului, care era purtat de Sfântul Iosif. Stareţul, cerându-i călugărului să păstreze tăcerea vizavi de această vedere, s-a bucurat el însuşi în duh, în speranţa că Dumnezeu nu va părăsi mânăstirea. Acelaşi călugăr văzuse sufletele fraţilor care muriseră, albe ca zăpada, ieşind din gura lor. Sfântului Iosif însuşi i-a fost dezvăluită ziua sfârşitului său, şi a adormit în Domnul, cu bucurie, după ce a primit Sfânta Împărtăşănie.

Viaţa sfântă a Sfântului Iosif nu a fost nici uşoară, nici plăcută. În acele vremuri dificile pentru Biserica din Rusia, Domnul l-a ridicat ca apărător zelos al Ortodoxiei, în lupta cu ereziile şi disputele bisericeşti. Sfântul Iosif a întreprins un efort destul de mare în mustrarea iudaizatorilor, care încercau să otrăvească şi să strice temeliile vieţii duhovniceşti ruseşti. Aşa cum Sfinţii Părinţi şi învăţătorii Sinoadelor a Toată Lumea elaboraseră învăţăturile Ortodoxiei, răspunzând la vechile erezii (care erau împotriva Duhului, a lui Hristos sau a icoanelor), Sfântul Iosif a fost chemat de Dumnezeu să se opună falsei învăţături iudaizatoare şi să compileze primul manual de teologie ortodoxă rusesc – marea sa carte “Luminătorul”.

Chiar înainte de aceasta, predicatori dintre khozari merseseră la Sfântul Vladimir (15 iulie), încercând să-l convertească la iudaism. Însă, marele botezător al Rusiei a respins pretenţiile rabinilor. După aceasta, Sfântul Iosif scria: “Marele ţinut rusesc a vieţuit timp de cinci secole în credinţa ortodoxă, înainte ca duşmanul mântuirii, diavolul, să vrea să aducă evreul viclean în oraşul Novgorod”.

Suita domnitorului lituanian Mihail Olelkovici, care venise la Novgorod în 1470, a fost însoţită de predicatorul evreiesc Şaria (Zaharia). Mizând pe deficienţele în credinţă şi învăţare ale anumitor clerici, Şaria şi complicii săi au semănat neîncredere în ierarhia Bisericii, împingând spre revoltă împotriva autorităţii duhovniceşti, ispitind cu ideea “autorităţii de sine”, adică o autodeterminare capricioasă a fiecărui individ, pe chestiuni de credinţă şi mântuire. Cei care s-au lăsat ispitiţi erau, treptat, împinşi spre o ruptură completă de Biserică: necinstind icoanele sfinte şi respingând venerarea sfinţilor, elemente de bază ale moralităţii populare ortodoxe.

În cele din urmă, au dus spre orbire religioasă şi înşelare, prin negarea Tainelor Mântuitoare şi a învăţăturilor fundamentale ale Ortodoxiei, în afara cărora nu există cunoaşterea lui Dumnezeu: învăţătura despre Preasfânta Treime şi învăţătura despre Întruparea lui Dumnezeu – Omul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Dacă nu ar fi fost luate măsuri decisive, “tot creştinismul ortodox ar fi fost condamnat de învăţăturile eretice”. Deci, problema a fost una istorică. Marele domnitor Ivan al III-lea, ademenit de iudaizatori, i-a invitat la Moscova. Avea doi dintre cei mai proeminenţi eretici, făcuţi arhiepiscopi: unul la Adormirea Maicii Domnului, celălalt la Catedrala Arhanghelului Mihail, din Kremlin, pe care i-a convocat la Moscova, alături de Şaria însuşi.

Toţi cei apropiaţi prinţului au fost rătăciţi de erezie, începând cu secretarul de la conducere, Teodor Kuriţin, al cărui frate a devenit şef al ereticilor. Chiar şi apropiata marelui prinţ, Elena Voloşanka, a acceptat iudaizarea. În cele din urmă, mitropolitul eretic Zosima a fost instalat pe tronul marilor Episcopi şi ierarhi ai Moscovei: Petru, Alexie şi Iona.

Sfântul Iosif şi Sfântul Ghenadie, Episcop de Novgorod (4 decembrie), au chemat la luptă împotriva răspândirii ereziei. Sfântul Iosif a scris prima sa epistolă “Despre Taina Preasfintei Treimi”, pe când era încă simplu călugăr în Mânăstirea lui Pafnutie din Borov, în anul 1477. De la început, Mânăstirea Volokolamsk a devenit bastion al Ortodoxiei, în lupta împotriva ereziei. Aici, Sfântul Iosif scria principala sa lucrare “Luminătorul”, zămislind epistolele sale anti-eretice aprinse. Lucrările Sfântului Iosif şi Arhiepiscopului Ghenadie au fost încununate de succes. În 1494, ereticul Zosima a fost dat jos din tronul episcopal şi, în anii 1502-1504, iudaizatorii rău intenţionaţi şi neruşinaţi, care îşi ridicaseră cuvântul împotriva Preasfintei Treimi, a Mântuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Bisericii, au fost condamnaţi de un Consiliu al Bisericii.

Sfântul Iosif a avut multe alte încercări şi necazuri, dar de fiecare dată Domnul l-a încercat după măsura şi puterea lui duhovnicească. Sfântul l-a înfuriat pe marele Prinţ Ivan al III-lea, care abia spre sfârşitul vieţii sale s-a împăcat cu acesta şi s-a pocăit de fosta lui slăbiciune faţă de iudaizatori. Sfântul, de asemenea, l-a supărat pe Prinţul Teodor de Voloţk, pe al cărui teren se afla Mânăstirea lui Iosif. În 1508, Sfântul a răbdat o interdicţie nedreaptă din partea Sfântului Serapion, Arhiepiscop de Novgorod (16 martie), cu care, cu toate acestea, s-a împăcat degrabă.

În 1503, un Consiliu din Moscova, sub auspiciile Sfântul Iosif şi ucenicilor săi, a adoptat un „Răspuns Sinodal”, privind indisolubilitatea proprietăţilor bisericeşti, “prin urmare, toate bunurile dobândite de Biserică sunt în esenţă proprietatea dobândită a lui Dumnezeu, promisă, încredinţată şi dată lui Dumnezeu“. Moştenirea lucrărilor canonice ale stareţului Iosif rezidă, în special, în „Nomocanonul Codex“, un codex vast de reguli canonice ale Bisericii Ortodoxe, început de Sfântul Iosif şi completat de Mitropolitul Macarie.

Există unele opinii privind aşa-zise diferenţe de perspectivă şi neînţelegeri între cei doi mari pedagogi ai monahismului rusesc de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea: Sfântul Iosif de Voloţk şi Sfântul Nil de Sora (07 mai). În literatura istorică, aceste puncte de vedere sunt prezentate, de obicei, ca proclamând două curente „contrare“, pentru viaţa duhovnicească rusească: acţiunea din afară şi contemplarea interioară. Acest lucru este profund incorect. Sfântul Iosif, în “Rânduiala” sa, sintetiza aceste două aspecte ale tradiţiei monahale ruseşti, acţionând neîntrerupt, de la binecuvântarea atonită acordată Sfântului Antonie al Peşterilor Kievului, prin Sfântul Serghie, şi până în zilele noastre.

“Rânduiala” manifesta necesitatea unei regenerări interioare depline a omului, aşezând întreaga viaţă, în sarcina mântuirii şi îndumnezeirii [theosis] nu doar pentru fiecare călugăr în parte, ci şi pentru mântuirea colectivă a rasei umane în întregime. Un mare accent în “Rânduiala” este pus pe chemarea monahilor la muncă neîntreruptă, în legătură cu rugăciunea interioară şi bisericească, „călugărul netrebuind să aibă vacanţă“. Munca, fiind „un act colectiv“, cuprinde, pentru Iosif, în ea însăşi, esenţa vieţii bisericeşti: credinţa, concretizată în fapte bune, fiind împlinirea rugăciunii.

Pe de altă parte, Sfântul Nil din Sora a dus o viaţă ascetică, un număr de ani pe Muntele Athos, şi a adus de acolo învăţătura despre viaţa contemplativă şi „Rugăciunea lui Iisus“, ca mijloc de slujire isihastă a călugărilor în lume, ca activitate duhovnicească neîntreruptă, legată de activitatea fizică necesară susţinerii vieţii. Dar nevoinţa duhovnicească şi nevoinţa fizică sunt doar două aspecte ale aceleiaşi vocaţii creştine: o continuare vitală a activităţii creatoare a lui Dumnezeu în lume, care cuprinde la fel de mult idealul cât şi sferele materiale. În acest sens, Sfinţii Iosif şi Nil sunt fraţi duhovniceşti, moştenitori ai preceptelor Sfântului Serghie de Radonej. Sfântul Iosif a apreciat foarte mult experienţa duhovnicească a Sfântului Nil şi a trimis proprii săi ucenici la el, pentru a studia rugăciunea interioară.

Sfântul Iosif a fost, de asemenea, susţinător activ al unui puternic tărâm moscovit centralizat. El a fost unul dintre iniţiatorii învăţăturii despre Biserica Rusă ca destinatară şi purtătoare a evlaviei Imperiului Bizantin, „pământul rusesc depăşind acum totul în evlavie“. Ideile Sfântului Iosif, care deţin o semnificaţie istorică extraordinară, au fost dezvoltate în continuare, de către ucenicii săi. Dintre ei, a apărut Stareţul Filoteu al Mânăstirii Pskov Spaso-Eleazar, cu învăţătura sa despre Moscova ca fiind “A Treia Romă”. El a declarat: „au căzut două Rome, Moscova este a treia, iar o a patra nu va mai exista“.

Aceste puncte de vedere ale lui Iosif, privind importanţa proprietăţilor mânăstireşti în construirea de biserici şi participarea Bisericii la viaţa socială, au fost stabilite în cadrul luptei pentru putere centralizată a Prinţului Moscovei. Adversarii săi erau separatişti care încercau să discrediteze aceste puncte de vedere, pentru propriile lor scopuri politice, pe furiş, folosind învăţătura Sfântului Nil din Sora despre „ne-adunarea de bunuri“, ţinându-i departe pe monahi de problemele lumeşti şi de posesiuni.

Această presupusă opoziţie a generat o imagine falsă asupra aşa-zisei ostilităţi dintre tendinţele Sfinţilor Iosif şi Nil. În realitate, ambele tendinţe coexistau în mod legitim în tradiţia monahală rusească, completându-se reciproc. După cum reiese din “Rânduiala” Sfântului Iosif, la baza acesteia stăteau complet ne-agonisirea de bunuri şi renunţarea la înseşi noţiunile de „al meu, al tău“.

Anii au trecut. Mânăstirea a înflorit, prin lucrările de construcţie şi eforturile Sfântului Iosif, el însuşi îmbătrânind şi fiind pregătit pentru viaţa cea veşnică. Înainte de sfârşitul său, a primit Sfânta Împărtăşanie, apoi i-a chemat pe toţi fraţii. El i-a binecuvântat cu pace şi a adormit cu pace în Domnul, pe data de 9 septembrie 1515.

Predica la înmormântarea Sfântul Iosif a fost compusă de nepotul şi ucenicul său, monahul Dositeu Topkov.

Prima “Viaţă” a Sfântului a fost scrisă în anii 1540, de către un ucenic al Sfântului Iosif, Episcopul Sava cel Negru de Krutiţa, cu binecuvântarea Mitropolitului Macarie al Moscovei şi al Întregii Rusii (+1564). A fost introdus în Citirile Marelui Minei, compilate de Macarie. O a doua redactare a Vieţii aparţine scriitorului bulgar rusificat Lev-Filologul, cu ajutorul Sfântului Zenovie de Oensk (30 octombrie).

Sărbătoarea locală a Sfântului Iosif a fost înfiinţată la Mânăstirea Volokolamsk, în decembrie 1578, la aniversarea a 100 de ani de la întemeierea mânăstirii. Pe 1 iunie 1591, celebrarea la nivelul întregii Biserici, a amintirii sale, a fost înfiinţată sub Patriarhul Iov. Sfântul Iov, un ucenic al Sfântului din Volokolamsk, l-a tuns călugăr pe Sfântul Gherman de Kazan şi a fost mare admirator al Sfântului Iosif, autor al slujbei lui, care a fost inclusă în Minei. Un alt ucenic al Sfinţilor Gherman şi Varsanufie a fost, de asemenea, însoţitorul şi succesorul Patriarhului Iov, Sfântul Sfinţit Mucenic Patriarh Ermoghen (17 februarie), un lider duhovnicesc al poporului rus în lupta pentru eliberare de sub incursiunea poloneză.

Lucrările teologice ale Sfântului Iosif reprezintă o contribuţie incontestabilă în cadrul trezoreriei tradiţiei ortodoxe. Ca şi în cazul tuturor scrierilor bisericeşti inspirate de harul Duhului Sfânt, ele continuă să fie o sursă de viaţă şi de cunoaştere duhovnicească, având propria semnificaţie şi pertinenţă.

Cartea principală a Sfântului Iosif a fost scrisă pe secţiuni. Forma sa originală, finalizată la momentul Consiliilor din 1503-1504, includea unsprezece secţiuni. În redactarea sa finală, compilată după mutarea la Domnul a Sfântului şi implicând un număr extraordinar de pergamente, “Cartea împotriva ereticilor” sau “Luminătorul” include şaisprezece secţiuni, prefaţate de o evidenţă a ereziilor nou-apărute. Prima secţiune explică învăţăturile Bisericii, despre Preasfânta Treime; a doua, vorbeşte despre Iisus Hristos, adevăratul Mesia; a treia, despre semnificaţia, în cadrul Bisericii, a Profeţiilor Vechiului Testament; a patra, despre Întruparea lui Dumnezeu; cea de-a cincea, până la a şaptea, despre venerarea icoanelor. În cea de-a opta secţiune şi până la a zecea, Sfântul Iosif expune fundamentele eshatologiei creştine. Secţiunea a unsprezecea este dedicată monahismului. În a douăsprezecea, este demonstrată ineficienţa anatemelor şi a sancţiunilor impuse de eretici. Cele patru secţiuni finale iau în considerare metodele luptei Bisericii cu ereticii şi mijloacele de îndreptare şi de pocăinţă ale acestora.

Sfântul Iosif este cinstit, în mod aparte, pe 9 septembrie şi 13 februarie.

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe /