Sfântul Cuvios Iosif din Optina

Sfântul Cuvios Iosif din Optina s-a născut pe 2 noiembrie 1837, în satul Gorodişca (Orăşelul) din Provincia Harkov. Numele său în lume era Ioan Litovkin, iar al părinţilor săi Eftimie şi Maria, fiind oameni simpli, dar evlavioşi. Erau milostivi faţă de săraci şi împrumutau adesea bani celor care aveau nevoie, chiar şi atunci când vedeau puţine şanse să mai fie primiţi înapoi.

Totodată, lui Eftimie îi plăcea să primească monahi care veneau la uşa lui cerând ajutor pentru mănăstirile lor. De fiecare dată, el dădea fiecăruia cinci ruble, pentru nevoile mănăstirii.

Litovkinii aveau şase copii şi le citeau adesea din cărţi duhovniceşti, în special din Vieţile Sfinţilor. Al doilea dintre cei trei fii ai lor (viitorul Sfânt Iosif) a fost botezat cu numele Ioan, în cinstea Sfântului Ioan cel Milostiv (12 noiembrie). În loc să le ofere bogăţie pământească, cuplul şi-a înzestrat copiii cu comori cereşti, crescându-i în evlavie, ascultare şi în frica de Dumnezeu.

Ioan a învăţat să citească chiar înainte de a începe şcoala, predându-i sora sa mai mare Alexandra, acasă. Era un copil bolnăvicios, miop şi auzind greu cu o ureche. A avut parte de tot felul de accidente. Odată, a fost doborât de un alt copil şi şi-a muşcat vârful limbii. Altă dată a fost opărit cu apă clocotită. Cu toate acestea, era un copil fericit şi afectuos. Tatăl său ştia că are ceva special Ioan, iar alţii credeau, de asemenea, că băiatul era un iubit al lui Dumnezeu.

Când avea doar patru ani, iubitul tată al lui Ioan s-a mutat la Domnul, iar mama sa a trebuit să crească copiii singură. La vârsta de opt ani, Ioan se juca cu nişte prieteni şi brusc a înmărmurit. Ridicând braţele şi capul către cer, a căzut inconştient. L-au dus acasă şi l-au culcat. Când s-a trezit, l-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-a spus că a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, în aer.

„Ce te face să crezi că ai văzut-o pe Împărăteasă?”, au întrebat.

„Avea o coroană, cu o cruce”, a răspuns el.

Din acel moment, băiatul a devenit mai liniştit şi mai atent şi a început să evite jocurile copiilor. La scurt timp după aceea, familia s-a mutat într-o nouă casă. A fost un foc mare în sat, iar Ioan s-a rugat ca Maica Domnului să le apere casa de flăcări. Casa Livotkin a fost cruţată, chiar dacă tot ce era în jurul ei a ars.

În 1848, mama lor s-a mutat la Domnul, în timpul unui focar de holeră. Ioan avea doar unsprezece ani pe atunci. Fratele său mai mare, Simeon, şi sora lui, Ana, erau amândoi căsătoriţi înainte ca mama lor să plece la Domnul, iar sora sa Alexandra plecase la Mânăstirea Borisovsk din provincia Kursk, pentru a deveni călugăriţă. Simeon a devenit capul familiei, deşi problema lui cu băutura îl făcea destul de nesigur. Simeon a avut grijă de Ioan, pentru o vreme, iar fratele lor mai mic, Petru, a plecat să locuiască cu Ana. Simeon a decis să plece de acasă, aşa că Ioan a ajuns în grija a diferite persoane, inclusiv a unui cârciumar şi a unui băcan.

Incapabil să suporte condiţiile din casele unor astfel de oameni, Ioan a plecat să locuiască cu un văr care era diacon în Novocerkask. Nu a mâncat nimic pe drum, pentru că îi era ruşine să cerşească, iar oamenii nu i-au oferit nimic de mâncare din proprie iniţiativă. Când a ajuns la biserica unde slujea verişorul său, Ioan s-a aşezat afară şi a aşteptat sfârşitul Sfintei Liturghii. Două femei cu covrigi au trecut pe lângă el şi l-au miluit. Una dintre ele i-a dat un covrig cald, pe care băiatul l-a considerat mană din cer.

Ioan a rămas cu vărul său, pentru o scurtă perioadă de timp, apoi s-a mutat în alte locuri, luând diverse slujbe pentru a se întreţine. Mai târziu, în viaţă, avea să fie întrebat dacă avusese vreodată vreo prietenă, când vieţuia în lume. El a clătinat din cap şi a spus: „Din moment ce eram miop, nu prea vedeam pe nimeni la distanţă şi eram prea timid pentru a mă apropia de cineva atât de mult”.

În timp ce trăia în lume, Ioan a fost adesea nefericit şi găsea mângâiere în rugăciune şi în slujbele bisericeşti. Într-o zi, a primit o scrisoare de la sora sa, Maica Leonida, sugerându-i să intre în Schit la Mânăstirea Optina, care fusese binecuvântată cu cuvioşi înţelepţi încercaţi. Apoi, dorinţa de a părăsi lumea şi de a îmbrăţişa viaţa monahală a început să crească în el.

Aflând că Ioan intenţiona să facă un pelerinaj la Peşterile din Kiev, bărbatul pentru care lucra i-a oferit-o pe fiica sa în căsătorie. Cu ani mai târziu, Părintele Iosif spunea: „Întotdeauna este aşa. De îndată ce cineva începe să se gândească să urmeze calea mântuirii, obstacolele şi ispitele încep să apară”.

Cu permisiunea angajatorului său, Ioan a plecat la Kiev. Pe drum, s-a oprit pentru a vizita mormintele părinţilor săi şi locul în care îşi petrecuse copilăria fericită. A rămas, pentru scurt timp, la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, din Munţii Sfinţi ai Harkovului, dar nu a vrut să rămână acolo. În cele din urmă, a mers la Schitul de maici Borisovsk, pentru a-şi vizita sora, pe Maica Leonida. Vorbise cu Sfântul Macarie din Optina (7 septembrie), despre îngrijorarea sa pentru Ioan. Îi răspunsese să nu-şi facă griji, pentru că Ioan va deveni călugăr.

Cuvioasa Maică Schimonahie Alipia a auzit o parte din conversaţia lor şi i-a spus lui Ioan: „Uită de Kiev. Mergi la Cuvioşii Înţelepţi din Optina”. Maica Leonida i-a aruncat o privire, sugerând că Ioan ar trebui să se supună.

A călătorit la Optina, cu câteva călugăriţe din Mânăstirea de maici de la Belev, conducând căruţa pentru ele. Sfântul Macarie plecase deja la Domnul, în 1860, şi a fost succedat de ucenicul său, Sfântul Ambrozie (10 octombrie). Cunoscând înclinaţiile monahale ale lui Ioan, călugăriţele l-au prezentat, în glumă, drept „Fratele Ioan”. Sfântul Ambrozie a răspuns solemn: „Acest frate Ioan ne va fi folositor şi nouă şi vouă”.

La 1 martie 1861, Ioan s-a trezit aflându-se înaintea Cuviosului Ambrozie, povestindu-i viaţa şi cerând binecuvântare pentru a merge la Kiev. Părintele Ambrozie i-a spus să rămână la Optina, văzând dinainte binecuvântările pe care le va aduce Optinei şi mănăstirilor de maici aflate sub îndrumarea Cuvioşilor de la Optina. Luând cuvintele Sfântului Ambrozie ca pe o indicaţie a voinţei lui Dumnezeu, Ioan a murmurat: „Fie binecuvântat!”.

Lui Ioan, ca şi celorlalţi nou intraţi în mânăstire, i s-a dat ascultare la bucătărie. El a fost însărcinat să-l ajute pe bucătar să gătească pentru schit. Încă de la început, Ioan a demonstrat ascultare şi smerenie perfectă. Viaţa în mănăstire era tot ceea ce spera, şi se bucura de lăsarea în urmă a zgomotului lumii.

În iunie, stareţul schitului, Părintele Pafnutie, l-a întrebat pe Ioan dacă doreşte să se mute alaturi de Cuviosul Ambrozie, ca însoţitor de chilie. A doua zi, s-a mutat în chilia Cuviosului, unde a rămas în următorii cincizeci de ani. Pe cât de fericit era să stea lângă Cuviosul Înţelept, pe atât era de deranjat de fluxul constant de vizitatori. Simţea că nu are timp să se roage sau să meargă la biserică şi începuse să aibă îndoieli. Fusese ispitit de gândul că poate ar fi mai bine la Kiev sau pe Muntele Athos, şi nici nu a observat că Părintele Ambrozie intrase în chilie. Deodată, a simţit o mână pe umăr şi l-a auzit pe Cuvios spunând: „Frate Ioane, este mai bine aici decât pe Athos. Stai cu noi”. Ioan şi-a dat seama că gândurile sale veniseră de la duşmanul mântuirii noastre şi a căzut la picioarele Părintelui Ambrozie, în pocăinţă.

La 15 aprilie 1872, a fost tuns rasofor (purtător de rasă), apoi la 16 iunie 1872 a fost tuns călugăr, primind numele Iosif, în cinstea Sfântului Iosif Imnograful (4 aprilie). A fost hirotonit în mod neaşteptat diacon, în 1877, într-un mod care a demonstrat că Dumnezeu a condus cursul vieţii sale.

La 7 decembrie (ziua de nume a Părintelui Ambrozie), egumenul Isaac slujea Sfânta  Liturghie în biserica schitului. Mai târziu, îl vizita pe Părintele Ambrozie, pentru a-l felicita, iar însoţitorii de chilie, Părintele Iosif şi Părintele Mihail, i-au servit ceai. Egumenul l-a întrebat pe Părintele Ambrozie despre un călugăr pe care îl propusese pentru hirotonirea în treapta diaconiei. Cuviosul a spus că nu era momentul potrivit pentru acel călugăr, recomandând în schimb pe altcineva. Remarcându-l pe Părintele Iosif, care stătea în apropiere cu o tavă, Părintele Isaac a zâmbit şi a spus: „Ei bine, Părinte, tu nu vrei candidatul meu şi eu nu-l vreau pe al tău. Să-l hirotonim pe Părintele Iosif”.

Aşadar, Părintele Iosif a fost trimis la Kaluga, unde a fost hirotonit de Episcopul Grigorie, pe 9 decembrie. La Optina, se obişnuia ca un diacon sau un preot nou hirotonit să slujească în fiecare zi timp de patruzeci de zile. Cu toate acestea, sănătatea Părintelui Iosif nu i-a permis să îndeplinească întreaga rânduială.

Viaţa Părintelui Iosif a continuat aşa cum fusese înainte, dar cu mai multe responsabilităţi. Nu avea nicio chilie a sa, a continuat să doarmă în sala de primire, pe care Cuviosul o folosea în fiecare zi până la aproape 11 noaptea. Părintele Ambrozie şi-a încercat frecvent însoţitorul de chilie, pentru a-l ajuta în dobândirea răbdării şi smereniei, urmând învăţăturile Sfântului Ioan Scărarul (Cartea 4, paragrafele 27 şi 28).

Părintele Ambrozie a construit Mânăstirea Şamordino, la aproximativ 15 km de Optina, iar la 1 octombrie 1884 a venit Episcopul Vladimir de Kaluga pentru târnosirea acesteia. La Sfânta Liturghie din acea zi, Părintele Iosif a fost hirotonit preot şi, din acea zi, călugăriţele l-au considerat preotul lor, devenind responsabil duhovnicesc al mânăstirii, după mutarea la Domnul a Părintelui Ambrozie.

Părintele Iosif devenise, acum, însoţitor de chilie al bătrânului şi încerca să-l protejeze şi, totodată, să-i calmeze pe vizitatorii care comentau că se trezeau obligaţi să aştepte atât de mult pentru a-l vedea pe Părintele Ambrozie. În ciuda îndatoririlor sale, Părintele Iosif găsea timp de citit cărţi duhovniceşti. El a iubit în mod deosebit Filocalia şi scrierile Părinţilor. În aceste cărţi descoperea înţelepciunea duhovnicească, pe care a împărtăşit-o celor care veneau la el pentru sfaturi.

Viaţa interioară a Sfântului Iosif a fost cunoscută numai de Dumnezeu, dar sfaturile sale date celorlalţi indică faptul că a practicat rugăciunea neîncetată a inimii. Văzând că Părintele Iosif va sluji ca duhovnic după el, Părintele Ambrozie i-a binecuvântat pe unii oameni să înceapă să meargă la Părintele Iosif pentru nevoia lor duhovnicească.

Părintele Iosif l-a ajutat pe Sfântul Ambrozie timp de treizeci de ani, până la moartea Bătrânului, la 10 octombrie 1891. Părintele Ambrozie l-a pregătit pe Părintele Iosif pentru posteritate, învăţându-l prin cuvânt şi prin exemplu. De asemenea, el i-a îndrumat pe unii vizitatori către Părintele Iosif, pentru sfaturi. Între ei exista o asemenea unitate în minte, încât atunci când oamenii îl întrebau pe Părintele Iosif despre ceva şi apoi îl întrebau pe Părintele Ambrozie despre acelaşi lucru, primeau un acelaşi răspuns.

Sănătatea Părintelui Iosif nu era bună şi era sensibil la răcelile iernii. În februarie 1888, s-a îmbolnăvit foarte tare şi a căzut la pat, primind Sfânta Împărtăşanie şi i s-a făcut Taina Sfântului Maslu. Medicul a recomandat să fie mutat la infirmerie, pentru tratament, dar Părintele Iosif a refuzat să-l părăsească pe Părintele Ambrozie. Cu toate acestea, stareţul schitului a insistat asupra mutării. Mersul la mănăstire într-o sanie, pe vreme rece, a făcut doar ca boala să se agraveze.

Părintele Iosif a fost tuns în Schimă (cea mai înaltă treaptă în monahism), în timpul Sfintei Liturghii din 14 februarie. Nimeni nu mai credea că scapă. Un ucenic, aflat în spatele unui paravan, l-a auzit pe Părintele Iosif rugându-se cu voce tare. Privind printr-o fantă a paravanului, l-a văzut pe Părintele Iosif îndreptat către o icoană a lui Hristos şi ridicându-şi mâinile. Acest ucenic, mai târziu, mergând la infirmerie, a auzit pe cineva din spatele paravanului spunând: „Fii răbdător, dragul meu, mai este doar puţin”. S-a uitat după paravan, dar nu a văzut pe nimeni acolo, în afară de Părintele Iosif. Ulterior, Părintele Ambrozie le-a zis oamenilor că Părintele Iosif o văzuse pe Maica Domnului pe când fusese bolnav. Deşi aproape de moarte, s-a vindecat.

După refacerea sa, Părintele Iosif a început să spovedească regulat, deoarece acest lucru devenea prea dificil pentru Părintele Ambrozie, care îi binecuvântase pe oameni să meargă la Părintele Iosif „nu doar o dată, ci întotdeauna”.

În vara anului 1888, Părintele Ambrozie l-a binecuvântat pe Părintele Iosif să meargă în pelerinaj la Kiev. După aproape treizeci de ani, reuşea să-şi împlinească dorinţa de a vizita locurile sfinte din Kiev. La întoarcerea la Optina, s-a oprit să o viziteze pe sora sa, Maica Leonida, la Borisovsk.

Părintele Ambrozie petrecea de obicei trei săptămâni, pe timpul verii, în Mânăstirea Şamordino, însoţit de Părintele Iosif. În iunie 1890, Părintele Iosif a început să se pregătească de călătorie, dar Părintele Ambrozie i-a zis: „Nu te iau de data asta, este nevoie de tine aici”. El i-a poruncit Părintelui Iosif să se mute în chilia sa şi să mute o icoană mare „Chezăşia celor păcătoşi” (7 martie şi 29 mai), în sala de primire. Părintele Iosif a prezis că Părintele Ambrozie nu se va mai întoarce niciodată.

Deşi îi era dor de Bătrân, Părintele Iosif s-a resemnat. Cu toate acestea, mergea la Şamordino o dată pe lună pentru a-l vizita pe Părintele Ambrozie. În lipsa Părintelui Ambrozie, mulţi călugări care se spovedeau la el au început să meargă la Părintele Iosif. 

În septembrie 1891, Părintele Ambrozie s-a îmbolnăvit, dar nimănui nu i se păruse grav. Pe 8 octombrie, el se afla într-o asemenea stare încât au trimis după Părintele Iosif. Sfântul Ambrozie s-a mutat la Domnul în dimineaţa zilei de 10 octombrie şi nimeni nu s-a întristat mai mult decât Părintele Iosif. Chiar şi în mâhnirea sa, el îi mângâia, însă, şi îi consola pe alţii.

Fără nicio influenţă sau presiune din afară, călugării din Optina au început să vină la Părintele Iosif, la fel cum veniseră la Părintele Ambrozie. Când călugăriţele din Şamordino au întrebat la cine ar trebui să meargă cu problemele duhovniceşti proprii, Părintele Isaac le-a spus: „La Optina, toţi avem pe Părintele Iosif ca Bătrân al nostru comun şi el trebuie să fie şi al vostru”.

În următorii douăzeci de ani, Sfântul Iosif a primit vizitatori, a dat sfaturi duhovniceşti celor care i le cereau şi chiar a făcut minuni de vindecare a celor necăjiţi. Din smerenie, Părintele Iosif nu a spus niciodată nimic ca de la sine, ci a citat cuvintele Părintelui Ambrozie sau oferea exemple din viaţa acestuia. Vorbea foarte puţin şi doar pentru a răspunde la o întrebare care îi era pusă. Unii laici şi chiar unii călugări erau deranjaţi de el, pentru că nu spunea mai multe.

Un călugăr a crezut că, din moment ce Părintele Iosif era plin de înţelepciune duhovnicească şi atât de familiarizat cu scrierile Părinţilor, ar fi putut spune multe lucruri de folos oamenilor. Bătrânul i-a explicat acest lucru, citându-l pe Sfântul Petru din Damasc, care zicea că nu ar trebui să spui nimic folositor decât dacă ţi se cere, pentru că atunci câştigul rezultat vine din liberă alegere. Chiar şi despre ceva ce ar fi putut fi util pentru mântuire, Părinţii din vechime nu au vorbit fără să fie întrebaţi, considerând sfaturile nesolicitate ca pe vorbe fără efect (Vol. 3 din engleză, Filocalia, p. 186).

Cea mai mare grijă o avea pentru Mănăstirea Şamordino, care rămăsese neterminată, şi pentru bunăstarea duhovnicească a maicilor sale. Stareţa mănăstirii s-a îndreptat de acum către Părintele Iosif, pentru a-l consulta cu privire la tot ce ţine de viaţa mănăstirii şi nu făcea nimic fără binecuvântarea sa. El mergea acolo de două ori pe an, în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi în Postul Adormirii Maicii Domnului, pentru a asculta mărturisirile surorilor. Iarna, îl vizitau la Optina pentru Spovedanie. Curând a fost obligat să renunţe la călătoria la Şamordino, din cauza sănătăţii sale.

Părintele Iosif a fost numit oficial duhovnic pentru obştea de la Optina, aproape de sfârşitul anului 1893, când Părintele Anatolie s-a îmbolnăvit şi nu a putut îndeplini această chemare. Mulţi dintre călugări se mărturisiseră deja Părintelui Iosif, dar acum toţi au venit la el.

La 25 ianuarie 1894 Sfântul Anatolie, aflat la conducerea schitului, a adormit în Domnul. Arhimandritul Isaac şi fraţii l-au ales în unanimitate pe Părintele Iosif pentru a-l urma pe Părintele Anatolie ca stareţ al schitului. Deşi nu a căutat niciodată această onoare, Părintele Iosif a acceptat cu toată smerenia. El şi-a îndeplinit îndatoririle, nu dând ordine, ci cu dragoste paternă şi smerenie.

Ca stareţ, ar fi putut alege să slujească doar în zilele sărbătorilor importante şi l-ar fi desemnat pe unul dintre preoţii schitului să slujească în alte zile. Însă, a slujit adesea ca simplu călugăr, cu un diacon care să-l ajute.

În ultimii ani ai vieţii sale, Părintele Iosif a devenit mai slab şi era adesea bolnav. În mai 1905, el a simţit că nu mai este în putere să-şi îndeplinească atribuţiile şi a cerut să se retragă de la stăreţia schitului. De asemenea, a trebuit să renunţe la spovedanii pentru vizitatori, deoarece acest lucru era epuizant. Fiii săi duhovniceşti au fost întristaţi de decizia sa, dar călugării şi călugăriţele au continuat să vină la el, cu rănile şi suferinţele lor sufleteşti.

În 1911, Părintele Iosif era slab şi bolnav, dar a început să se simtă ceva mai bine în timpul Postului Mare. El a fost neobişnuit de bucuros în Săptămâna Mare, ceea ce i-a determinat pe unii să creadă că avusese un fel de viziune. Boala a continuat, iar în data de 9 mai, cu faţa strălucind cu o lumină nepământească, s-a mutat la Domnul, cu zâmbetul pe buze.

Sfântul s-a arătat unora dintre fraţi, în vis, atât în noaptea aceea, cât şi în zilele următoare. Mai multe minuni au avut loc în ziua în care Sfântul Iosif a fost aşezat spre odihnă la picioarele Părintelui Ambrozie. Chiar şi astăzi, continuă să facă minuni pentru cei care i se roagă cu credinţă.

Sfântul Iosif a devenit un mare Bătrân, pentru că mai întâi fusese un mare ucenic. El a fost ascultător de Bătrânul său Părinte Ambrozie în toate lucrurile şi nu l-a contrazis niciodată. Pentru că a renunţat la propria voinţă, s-a abţinut de la judecarea altora reproşându-şi propriile păcate, Părintele Iosif a dobândit smerenia şi harul lui Dumnezeu. De asemenea, a primit de la Domnul cunoaşterea duhurilor şi tratarea suferinţelor duhovniceşti.

Patriarhia Moscovei a autorizat venerarea locală a Bătrânilor de la Optina, în 13 iunie 1996. Lucrarea de descoperire a Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie I, Varsanufie şi Anatolie al II-lea a început în ziua de 7 iulie 1998 şi a fost încheiată a doua zi. Cu toate acestea, din cauza asocierii unor sărbători importante bisericeşti cu datele efective ale descoperirii Sfintelor Moaşte, Patriarhul Alexei al II-lea a desemnat 27 iunie (10 iulie dupa calendarul Iulian) drept data comemorării acestui eveniment. Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Bătrâni se odihnesc acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Bătrânii de la Optina au fost canonizaţi de Patriarhia Moscovei pentru venerare universală, pe 7 august 2000. Sfântul Cuvios Iosif de la Optina este cinstit în mod aparte pe 9 mai, anual.

(Cu ajutorul lui Dumnezeu, traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe)