publicat în: Alte Vieţi de Sfinţi

Sfântul Cuvios Ioanichie din Devici

Sfântul Ioanichie a fost un sârb din Zeta, lângă Marea Adriatică. El era fiu al unor părinţi evlavioşi şi temători de Dumnezeu şi a trăit în timpul domniei ultimului conducător sârb medieval: Prinţul Gheorghe Brancovici (1427-1458). Din tinereţe, Sfântul Ioanichie a iubit singurătatea şi, pe când era adolescent, şi-a părăsit părinţii şi şi-a croit drum spre estul Serbiei, unde s-a stabilit într-o zonă împădurită numită Cerna Reka (Râul Negru), la câţiva kilometri de Râul Ibar. A aflat, acolo, o peşteră îngustă, în care Sfântul Petru de Korişa (5 iunie) se nevoise în secolul al XIII-lea.

Sfântul Ioanichie şi-a construit o chilie şi a vieţuit în acel loc mulţi ani, în singurătate, post şi rugăciune neîncetată. Cu timpul, oamenii au început să vină la el, din toată Serbia, pentru a-i asculta cuvintele şi a primi binecuvântarea sa. Alţii au fost atraşi de el, pentru că voiau ca el să-i îndrume în viaţa monahală. O comunitate a luat naştere în jurul lui şi a construit o biserică lângă chilia sa. Cu toate acestea, când oamenii au descoperit sfinţenia vieţii sale, el a fugit la Drnica şi s-a ascuns în pădurea deasă din Devici. Iarăşi, Sfântul a vieţuit în singurătate, în umilinţă, post, luptându-se cu demonii şi dedicându-se rugăciunii neîncetate a inimii.

Într -o zi, Prinţul Gheorghe şi-a adus fiica bolnavă, aceasta fiind pe moarte, iar Sfântul a vindecat-o. Prinţul a vrut să ştie ce poate face pentru a-şi exprima recunoştinţa. Sfântul Ioanichie i-a cerut, prin urmare, să construiască o Mânăstire la Devici şi să o închine Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie). După o viaţă sfântă şi plină de Dumnezeu, Sfântul Ioanichie s-a mutat la Domnul, pe 2 decembrie 1430, când avea aproape o sută de ani. Sfintele sale moaşte pline de har şi făcătoare de minuni sunt păstrate în mânăstire. După trecerea sa la cele veşnice, au avut loc multe minuni acolo, iar cei care i se roagă cu credinţă sunt vindecaţi de bolile şi suferinţele lor.

În această mânăstire a trăit, odată, o călugăriţă renumită şi evlavioasă, sora Eufimia, care ajunsese cunoscută în regiunea Kosovo drept “Fericita Stoina”. Ea a construit o “ispostniţă” (lăcaş al tăcerii – un loc de retragere, o chilie izolată, în care un călugăr se poate retrage din obşte, în post aspru şi tăcere) în cinstea Sfântului Ioanichie. Călugăriţa a adormit în Domnul, în anul 1895.

Sfântul Ioanichie face şi astăzi minuni, la fel cum a făcut în timpul vieţii sale în urmă cu cinci sute de ani. Un oarecare bărbat din Herţegovina, al cărui nume era Miloş, voia să facă un pelerinaj la Ierusalim pentru a se închina la locurile sfinte. Fiind gata să pornească în călătoria sa, Sfântul Ioanichie i-a apărut în vis şi l-a sfătuit să nu meargă la Ierusalim. „Ar fi mai bine”, a explicat Sfântul, „dacă ai merge la Devici şi ai curăţa biserica mea şi ai face acolo ordine, în loc să mergi la Ierusalim”.

Miloş a urmat sfaturile Sfântului şi a mers la Mânăstirea Devici, care era neglijată, a curăţat-o, a restaurat-o şi a readus-o la viaţă. S-a călugărit şi a rămas acolo până la sfârşitul vieţii sale.

În timpul Primului Război Mondial şi al ocupaţiei austriece, un ofiţer maghiar ajungea la Devici, cu câţiva soldaţi. El i-a cerut egumenului Damaschin să-l ducă la mormântul Sfântului Ioanichie şi l-a întrebat ce se află sub placă. „Este un loc sfânt”, a răspuns egumenul. “Ce fel de loc sfânt?”, a întrebat ofiţerul. “Aveţi obiecte de valoare ascunse acolo, nu-i aşa?”.

Ofiţerul le-a ordonat soldaţilor să spargă placa folosindu-se de târnocoape. În timp ce loveau placa, ofiţerul simţea lovituri dureroase în tot trupul său. Întins pe un pat, a murit înainte de a se însera. Soldaţii, îngroziţi, şi-au abandonat lucrul şi au fugit din mânăstire.

Sfântul Ioanichie mai este cinstit şi pe 26 aprilie, pomenindu-se atunci descoperirea sfintelor sale moaşte.

*********
/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022/