Sfântul Cuvios Chiril, stareţul de la Lacul Alb

Sfântul Chiril, egumenul de la Lacul Alb (în lume, cu numele de Cosma), s-a născut la Moscova, din părinţi evlavioşi. Din tinereţe rămânând orfan, a trăit cu rudele sale, boierul (nobil) Timotei Vasilevici Veliaminov, în împrejurimile curţii Marelui Prinţ Dimitrie din Donsk (1363-1389). Viaţa seculară nu l-a atras pe tânăr. Ştiind că Timotei nu va accepta niciodată ca tânărul Cosma să devină călugăr, Sfântul Ştefan din Makra (14 iulie) l-a îmbrăcat în rasă monahală şi l-a numit Chiril, lăsând restul în voia lui Dumnezeu.

Sfântul Ştefan a mers să-l vadă pe Timotei, care a fost încântat de vizita aceluia. Şi-a întâmpinat în uşă oaspetele, cerând binecuvântarea lui. Sfântul a răspuns: “Chiril, care se roagă lui Dumnezeu pentru tine, te binecuvântează”. Boierul a întrebat cine era acest Chiril. Sfântul Ştefan a răspuns: “Cosma, fosta ta rudenie, iar acum călugăr care lucrează pentru Domnul şi se roagă pentru tine”.

La început, boierul s-a aratat foarte supărat şi a vorbit cu asprime Sfântului Ştefan, care a părăsit casa. Soţia lui Timotei i-a reproşat ofensa adusă cuviosului. Boierul a cedat, trimiţând pe cineva să-i ceară să se întoarcă. Ambii bărbaţi şi-au cerut iertare unul altuia, iar Timotei s-a arătat de acord să-l lase pe Cosma să-şi împlinească dorinţa inimii. Sfântul Ştefan s-a bucurat şi i-a dat lui Chiril vestea bună. El şi-a dăruit toate bunurile, celor săraci, fără a păstra nimic pentru sine.

Înainte de a se întoarce la Makra, egumenul Ştefan l-a dus pe noul călugăr la Mânăstirea Simonov, care fusese înfiinţată într-un loc nou de Arhimandritul Teodor (28 noiembrie), nepotul Sfântului Serghie. El l-a primit pe Chiril în mănăstire şi, apoi, l-au tuns monah.

Chiril şi-a îndeplinit ascultarea monahală sub supravegherea bătrânului Mihail, care a devenit mai târziu Episcop de Smolensk. Noaptea, bătrânul citea Psaltirea, iar Chiril se închina si făcea metanii, iar la primul sunet al clopotului, mergea la Biserică pentru Utrenie.

El a cerut permisiunea bătrânului să vină la masă la fiecare a doua sau a treia zi. Bătrânul, experimentat, nu i-a permis acest lucru, ci a binecuvântat să mănânce cu fraţii, numai că nu pe săturate. Chiril şi-a îndeplinit ascultarea, în brutărie: căra apă, tăia lemne de foc şi împărţea pâine. Când Sfântul Serghie de Radonej venea la Mânăstirea Simonov să-şi vadă nepotul, el îl căuta pe Chiril în brutărie şi purta cu el discuţii despre chestiuni duhovniceşti, înainte de a vedea pe oricine altcineva.

După un timp, Chiril a fost transferat de la brutărie, la bucătărie. El privea în focul arzând şi spunea: “Ai răbdare, Chiril, astfel ca prin acest foc să fi salvat de focul veşnic”. Chiril s-a aflat timp de nouă ani în bucătărie, iar Dumnezeu i-a dăruit paza inimii în aşa măsură încât nu era capabil să mănânce pâinea pe care o cocea, fără lacrimi, iar toţi fraţii îl priveau nu ca pe un bărbat, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu.

Fugind de slava omenească, a început să se comporte ca un nebun pentru Hristos. Drept pedeapsă pentru depăsirea proprietăţii, stareţul mânăstirii l-a ţinut doar cu pâine şi apă timp de patruzeci de zile. Chiril a răbdat cu bucurie această pedeapsă. Dar Sfântul nu-şi putea ascunde credinţa, iar experienţa stareţului a descoperit că Chiril nu se comporta ca un nebun din mândrie, ci din umilinţă. Împotriva voinţei sale, l-a obligat să accepte hirotonirea ca preot. Când nu mergea la biserică, Chiril se preocupa de munca grea. Când Teodor a ajuns Arhiepiscop de Rostov, fraţii l-au ales pe Chiril arhimandrit al mănăstirii, în 1388.

Oamenii bogaţi şi importanţi au început să-l viziteze pe călugăr, pentru a-i asculta sfaturile. Acest lucru l-a deranjat duhovniceşte pe Sfânt, care era umil. În ciuda insistenţei fraţilor, el nu a rămas egumen, ci s-a retras în fosta sa chiliee. Chiar şi aici a fost deranjat frecvent de vizitatori, şi a mers în vechea Mânăstire Simonov, a Naşterii Maicii Domnului.

Sufletul Sfântului Chiril tânjea permanent după singurătate, aşa încât îi cerea Maicii lui Dumnezeu să-i arate un loc potrivit pentru mântuire. Într-o seară, el citea un Acatist în chilia sa, înaintea Icoanei Hodighitria a Maicii lui Dumnezeu şi tocmai a ajuns la cel de-al optulea Condac, “văzând naştere minunată, să ne înstrăinâm de lume şi să ne ridicăm minţile la ceruri”. Apoi a auzit o voce spunând: “Mergi la Lacul Alb (Beloezersk), unde am pregătit un loc pentru tine”.

Acolo, la Lacul alb, pustiu şi slab populat, el a găsit locul pe care îl văzuse în viziune. Sfântul Chiril şi însoţitorul său, Sfântul Terapont de la Lacul Alb şi Mojaisk (27 mai), au ridicat o Troiţă şi au săpat o chilie în pământ, lângă Muntele Miaura, la Lacul Siversk.

Sfântul Terapont, curând s-a dus la alt loc, iar Sfântul Chiril a rămas unde era. Cu toate acestea, el nu a reuşit să trăiască în chilia sa subterană mai mult de un an.

Odată, Chiril fiind tulburat de un vis ciudat, s-a aşezat să doarmă sub un pin, dar imediat ce a închis ochii, a auzit un strigăt: “Fugi, Chiril!”. Chiril abia a reuşit să sară, când pinul s-a şi prăbuşit. Din acest pin, ascetul a cioplit o cruce.

Altădată, Chiril aproape ca a pierit de flăcări şi fum, când curăţa pădurea, dar Dumnezeu l-a păzit. Un oarecare ţăran a încercat să dea foc chiliei călugărului, dar încercând nu a reuşit. Apoi s-a pocăit cu lacrimi şi şi-a mărturisit păcatul, lui Chiril, care l-a tuns monah.

Doi călugări pe care Chiril îi iubea, Zebedeu şi Dionisie au venit la el, de la Mânăstirea Simonov, şi mai apoi Natanael, care după aceea a fost chelarul mânăstirii. Mulţi au început să vină la el, căutând să fie tunşi. Bătrânul Sfânt a înţeles că timpul său de tăcere se încheiase. În anul 1397, a construit un lăcaş în cinstea Maicii lui Dumnezeu.

Când numărul fraţilor s-a înmulţit, călugărul a rânduit mânăstirii o guvernare după viaţa de obşte, pe care a sfinţit-o prin exemplul vieţii sale. Astfel, nimeni nu putea să vorbească în biserică şi nimeni nu putea pleca înainte de sfârşitul slujbelor. La mese se aşezau pe locul lor, dar în tăcere. Din trapeză, fiecare mergea liniştit la propria sa chilie. Nimeni nu putea primi daruri fără să le fi arătat lui Chiril, nici să scrie vreo scrisoare, fără binecuvântare.

Banii erau păstraţi în trezoreria mănăstirii şi nimeni nu avea bunuri personale. Mergeau la trapeză chiar şi pentru a bea apă. Chiliile nu erau încuiate, şi nimic nu se păstra în ele, doar icoane şi cărţi. În ultimii ani ai vieţii Sfântului Chiril, boierul Roman a decis să dea mănăstirii un sat şi a trimis înştiinţare. Chiril ştia că, dacă mănăstirea apuca să deţină un sat, fraţii ar fi devenit preocupaţi de pământ şi aşezările ar perturba singurătatea monahală, aşa că a refuzat darul.

Domnul l-a recompensat pe Sfânt cu darul clar-vederii şi al vindecării. Un oarecare Teodor voia să intre în mănăstire, dar duşmanul omenirii a insuflat în el o astfel de ură pentru Chiril încât nu putea să îl privească, nici să asculte vocea lui. El s-a apropiat de chilia lui Chiril şi, văzând părul său albit, nu a reuşit să rostească, ruşinat, niciun cuvânt. Sfântul i-a zis: “Nu fii trist, fratele meu, pentru că toţi sunt smintiţi de mine. Doar cunoşti adevărul şi nevrednicia mea. Sunt de fapt un păcătos fără valoare. Apoi, Chiril l-a binecuvântat pe Teodor, promiţând că nu va mai fi tulburat de astfel de gânduri, în viitor. Din acel moment Teodor a vieţuit cu pace, în mănăstire.

Odată, nu mai era vin pentru Dumnezeiasca Liturghie, iar preotul i-a vorbit Sfântului despre asta. Chiril a poruncit unui călugăr să-i aducă vasul gol de vin şi, când l-a deschis, devenise plin. Pe timpul unei foamete, Chiril împărţise pâinea, tuturor celor nevoiaşi, şi nu a încetat nici măcar atunci când rezervele fireşti nu mai erau suficiente pentru fraţi. În ciuda acestui fapt, cu cât mai mult era împărţită pâinea, cu atât mai mult sporea. Călugării au realizat, apoi, că Dumnezeu se ocupa de ceea ce aveau nevoie, pentru rugăciunile Sfântului Chiril.

Sfântul a calmat o furtună pe lac, care ameninţa pescarii. El a prezis că niciunul dintre fraţi nu va muri, decât după moartea lui, în ciuda unei ciume care se întindea. Atunci mulţi aveau să-i urmeze.

Sfântul Chiril s-a mutat din această viaţă, pe 9 iunie 1427, în ziua de cinstire a Sfântului Chiril al Alexandriei. Pe parcursul unui an de la mutarea la Domnul a Sfântului, peste 33 dintre fraţi au trecut la veşnicie. El le apărea adesea supravieţuitorilor în vise, dându-le sfaturi şi îndrumări.

Sfântul Chiril a iubit iluminarea duhovnicească şi a inspirat această iubire în ucenicii Săi. În 1635 existau mai mult de două mii de cărţi în mănăstire, incluzând 16 “de la făcătorul de minuni Chiril”. Trei dintre scrisorile sale către prinţii ruşi au rămas până în vremea noastră. Ele sunt specimene remarcabile de îndrumare duhovnicească, iubire, pace şi mângâiere.

Cinstirea Sfântului ascet a început după 1447-1448. Viaţa Sfântului Chiril a fost ordonată spre a fi scrisă, de către Mitropolitul Teodosie şi de Marele Prinţ Vasile cel Întunecat. A fost scrisă de către călugărul atonit Pahomie Logofătul, care vieţuisela Mânăstirea lui Chiril în 1462 şi s-a întâlnit cu mulţi martori oculari şi ucenici ai Sfântului Chiril. El a notat cel mai mult de la Martinian (12 ianuarie), care a trăit cu sfântul din tinereţe.

În icoana Sfântului Chiril, apar următoarele cuvinte pe papirusul ţinut în mâini: “Să vă iubiţi unul pe altul”.

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe /