Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina – 10 octombrie

Alexandru Mihailovici Grenkov s-a născut pe 23 noiembrie 1812, în provincia rusă Tambov. Părinţii lui l-au crescut cu stricteţe şi evlavie arzătoare. Făcând parte dintr-o familie de preot, nu a fost o surpriză intrarea sa la Seminarul Teologic Tambov, din 1830. Studia bine şi s-a numărat între studenţii de frunte.

Cu aproximativ un an înainte de absolvire, Alexandru s-a îmbolnăvit grav. El a promis că, dacă Dumnezeu îl va vindeca, va deveni călugăr. Deşi rugăciunea sa primise răspuns, Alexandru părea să-şi uite promisiunea.

După absolvirea Seminarului, a devenit tutore al copiilor unui oarecare proprietar de teren şi a rămas cu această familie timp de un an şi jumătate. După aceasta, devenea profesor la o şcoală parohială locală.

Într-o zi, în 1839, Alexandru şi un prieten l-au vizitat pe faimosul părinte pustnic Ilarion, pentru a-l întreba ce ar trebui să facă cu viaţa lor. Alexandru a fost surprins când i s-a spus să meargă la Mânăstirea pustiei Optinei, unde era mare nevoie de el. Cu toate acestea, în septembrie, în acelaşi an, părea încă hotărât să-şi continue cariera în predare.

Într-o noapte, a fost invitat să petreacă o seară plăcută, cu nişte prieteni. Era spiritual în discurs şî strălucitor, iar toate glumele sale erau apreciate. Deşi gazdele erau amuzate şi impresionate de el, Alexandru a devenit dezgustat de propria sa neseriozitate. Poate că promisiunea lui de a deveni călugăr cântărea în conştiinţa sa.

În dimineaţa următoare şi-a părăsit slujba şi a ajuns la Optina, fiind octombrie 1839. După o perioadă de probă, a decis să rămână în mânăstire şi să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. A primit tunsura monahală în 1842 şi numele de Ambrozie, în cinstea Sfântului Ambrozie al Mediolanului (cinstit pe 7 decembrie). Ambrozie îi cunoştea pe vestiţii duhovnici bătrâni Leonid şi Macarie. El a fost însoţitor de chilie al bătrânului Macarie, care, fără îndoială, a influenţat sporirea duhovnicească a tânărului călugăr.

Hirotonit preot în 1845, reverenţa şi evlavia Părintelui Ambrozie în oficierea slujbelor dumnezeieşti au devenit remarcate de ceilalţi călugări. Sănătatea lui a început însă să scadă, la scurt timp după aceea, şi a trebuit să ceară să fie scutit de toate îndatoririle. El şi-a purtat boala fără plângere şi şi-a recâştigat încet puterea. Până în 1848, reuşise să meargă cu ajutorul unei trestii.

Părintele Ambrozie a început să-l ajute pe bătrânul Macarie, cu corespondenţa sa, şi să pregătească publicarea în limba rusă a “Scării” Sfântului Ioan Scărarul, care a fost publicată de mânăstire.

Când Părintele Macarie a trebuit să meargă la Moscova, în 1852, el l-a desemnat pe Părintele Ambrozie să-i ţină locul până la întoarcere. Părintele Ambrozie nu şi-a exprimat niciodată opiniile personale, atunci când i s-au cerut sfaturi, ci mereu îi trimitea pe oameni la scrierile Sfinţilor Părinţi. Dacă cineva nu înţelegea textul, când îi era dat să fie citit, Părintele Ambrozie i-l explica în termeni simpli.

Părintele Macarie a murit în 1860, fără a numi pe nimeni să-l urmeze ca stareţ. Prin rânduială dumnezeiască, toţi ceilalţi candidaţi posibili au murit sau au fost numiţi stareţi ai altor mânăstiri. Acest lucru l-a plasat pe Părintele Ambrozie ca duhovnic necontestat al mânăstirii. În rolul său de stareţ, Părintele Ambrozie a trebuit să primească mulţi oameni în fiecare zi pentru a le asculta spovedania şi a le da sfaturi. El obişnuia să spună: “Domnul a aranjat astfel încât să trebuiască să vorbesc cu oamenii întreaga mea viaţă. Acum aş fi fericit să fiu tăcut, dar nu pot”.

O zi obişnuită din viaţa Sfântului Ambrozie începea la ora 4 dimineaţa, când îşi făcea rugăciunile împlinind canonul de dimineaţă. După aceasta, se spăla şi îşi făcea un ceai, atunci dictând însoţitorului său de chilie răspunsurile la numeroasele scrisori pe care le primea în fiecare zi. Vizitatorii primeau sprijinul său chiar dacă trebuia să-şi ia atunci micul dejun. Uneori, lua o pauză după două ore, dar cel mai adesea continua să-i vadă pe oameni până la prânz.

După prânz, ieşea în camera de alături şi saluta mai mulţi vizitatori. Oamenii îi puneau întrebări şi le dădea răspunsul potrivit. Se odihnea puţin, la ora 3 a amiezii, apoi vorbea cu oamenii, până seara. La 8 seara lua cina şi primea mai mulţi vizitatori, până la ora 11. La acea oră, citea rânduiala rugăciunilor de seară, Părintele Ambrozie cerând iertare fraţilor pe care îi supărase cu gândul, cuvântul sau fapta. După trei sau patru ore de somn, totul începea de la capăt. Această rânduială ar obosi şi un om puternic. Cu toate acestea, Sfântul Ambrozie, care adesea avea o stare precară de sănătate, a reuşit să o respecte atâţia ani.

Din toată Rusia, oamenii se adunau la bătrânul cuvios. Scriitorul Tolstoi l-a vizitat în cel puţin trei ocazii, rămânând impresionat de înţelepciunea călugărului sfânt. Feodor Dostoevski a venit la Optina, în 1878, după moartea fiului său Alioşa, şi a fost profund marcat de întâlnirea cu Sfântul Ambrozie. Nuvelistul l-a folosit pe Părintele Ambrozie drept model pentru Stareţul Zosima, în Fraţii Karamazov.

Sfântul a întemeiat Mânăstirea Şamordino, în 1884. Această mânăstire, care era aproape de Optina, le deschidea porţile femeilor care erau sărace, bolnăvicioase sau nevăzătoare. Cele mai multe schituri erau foarte sărace şi a trebuit să se bazeze pe veniturile femeilor care aveau oarecare avere personală, pentru a rămâne deschise. Sfântul Ambrozie a făcut tot posibilul ca orice femeie care dorea să devină călugăriţă, să poată să urmeze această cale de mântuire.

Şamordino a început să scadă, după moartea primei stareţe, Maica Sofia. Sfântul Ambrozie a mers acolo, în iunie 1890, pentru a îndrepta situaţia mânăstirii. El nu a putut să mai revină în Optina, din cauza bolii, în acea iarnă fiindu-i imposibil să călătorească. Părintele Ambrozie a continuat să-i vadă pe vizitatori la Şamordino, chiar dacă starea lui de sănătate continua să se deterioreze.

S-a mutat la Domnul, în dimineaţa zilei de 10 octombrie 1891. Mulţimi de oameni au participat la înmormântarea lui şi, de asemenea, la îngroparea sa în Optina. Părinţii Iosif, Antonie, Benedict şi Anatolie au urmat bătrânului, până când mânăstirea a fost închisă după Revoluţia Rusă.

Patriarhia Moscovei a autorizat venerarea locală a Bătrânilor Optinei, pe 13 iunie 1996. Lucrarea de descoperire a Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie I, Varsanufie şi Anatolie al II-lea a început pe 7 iulie 1998 şi s-a încheiat în ziua următoare. Cu toate acestea, date fiind sărbătorile bisericeşti (Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi altele) asociate cu datele reale ale Aflării Sfintelor Moaşte, Patriarhul Alexei al II-lea a desemnat ziua de 27 iunie drept dată de cinstire a acestui eveniment. Sfintele Moaşte ale Bătrânilor odihnesc acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Bătrânii din Optina au fost canonizaţi de Patriarhia Moscovei, pentru venerare universală, pe 7 august 2000. Sfântul Ambrozie a fost canonizat în 1988, de către Patriarhia Moscovei, ca parte a celebrării unui Mileniu de la Botezul Rusiei.

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe /