Sfântul Antim din Chios

Sfântul Antim (Arghirios K. Bagianos) s-a născut la 1 iulie 1869 în apropiere de Sfântul Luca în Livadion, Chios. Părinţii săi drepţi şi virtuoşi, Constantin şi Arghira, au avut grijă să le ofere copilului lor o educaţie creştină. Tânărul Arghirios a fost înzestrat de Duhul Sfânt cu duhul înţelepciunii; a fost chemat încă din început de Dumnezeu să strălucească asemenea unui vas ales şi să devină un mare îndrumător care să-i conducă pe alţii la Hristos. Întreaga sa sporire din copilărie s-a datorat aparent influenţei puternice şi profunde a mediului său familial creştin.

Duminica, Arghirios şi familia sa participau la slujbe în Mănăstirea Nea Moni*. Când avea opt ani, l-a întâlnit pe Sfântul Nectarie, care era diacon la acea vreme. După ce a discutat cu tânărul Arghirios, i-a spus egumenului Pahomie: “Cuvioase înţelepte, îl vezi pe acel copil? Într-o zi va deveni Sfânt”.

Arghirios avea oarecare educaţie de bază, oprindu-se la nivelul simplu al şcolii elementare. Deci, fără cunoştinţe teoretice lăudate de lume, dar cu bunăvoinţă, discernământ duhovnicesc şi cu o dorinţă deosebit de intensă pentru viaţa duhovnicească, el a sporit neclintit în viaţa virtuoasă, având darul de preţ al credinţei de neclintit.

Iubirea de Dumnezeu l-a determinat să renunţe la lume şi la tulburările ei zgomotoase şi să intre în rânduiala monahală în care străluceau virtuţile sale. Punctul de plecare pentru el în urmarea căii monahismului a fost vizita sa la Schitul Sfinţilor Părinţi din Chios, pentru a restaura propria sa icoană făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare “Ajutătoarea” (Παναγία Βοηθεία), pe care o primise de la mama sa. Din acel moment, această icoană a rămas parte integrantă a vieţii sale pentru totdeauna. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a devenit o sursă de forţă inepuizabilă pentru el în luptele dificile de mai târziu şi a fost, de asemenea, un izvor de revigorare şi de răgaz.

Îndrumătorul său în viaţa ascetică a fost cuviosul înţelept Pahomie din Sketis, de care a fost tuns în Schima Mică şi care l-a redenumit Antim.

El s-a supus vârstnicului Cuviosului Părinte Pahomie şi, prin rugăciune şi post neîncetate, şi prin luptele aspre pe care le-a întreprins cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a crescut în asceză şi în virtute. Caznele sale fizice şi duhovniceşti l-au lăsat epuizat şi bolnav. Aşadar, cu binecuvântarea Părintelui Pahomie, s-a întors acasă pentru a-şi reveni. Cu toate acestea, Sfântul Antim nu şi-a abandonat lupta. Odată ce sănătatea i-a fost restabilită parţial, s-a retras într-o mică chilie izolată de pe moşiile tatălui său din Livadia, Chios, şi a continuat luptele duhovniceşti. Totodată, lucra ca cizmar pentru a-şi ajuta bieţii părinţi şi pentru a arăta milă faţă de cei suferinzi.

În chilia sa, prin rugăciune neîncetată şi prin studierea vieţii marilor asceţi, a fost întărit şi a făcut progrese în formaţia sa duhovnicească, dar a provocat şi furia întunecată a celui rău. S-a luptat cu râvnă învingând în luptă prin rugăciunea înflăcărată, în fiecare zi urcând pe binecuvântata Scară a virtuţilor şi a sfinţeniei. În 1909, la vârsta de patruzeci de ani, a fost tuns în Marea Schimă, de către Ieromonahul Andronic, succesorul Părintelui Pahomie.

Ascetul virtuos Antim a fost un vas ales şi era pregătit pentru slujirea de preot, dar Episcopul local a refuzat să-l hirotonească din cauza lipsei sale de educaţie. În 1910, a fost invitat la Adramyttium, în Asia Mică, de naşul său de botez, Ştefan Diomataris, în acest scop. Hirotonia sfântului, de către Episcopul Smirnei, nu a fost un eveniment obişnuit.

În cazul său, au existat semne ale binecuvântării divine la hirotonire. Cutremur, fulgere, tunete şi precipitaţii cataclismice aveau loc în acea oră sfântă. Candelele de priveghere se legănau, iar una dintre ele a şi căzut. După hirotonire, totul a devenit calm, liniştit şi cu bucurie de la Dumnezeu. Aceste fenomene fizice au dezvăluit şi au mărturisit faptul că lui Dumnezeu Îi plăcea hirotonirea sa.

Atâta timp cât a rămas în Adramyttium, a strălucit într-un mod orbitor datorită virtuţii şi sfinţeniei sale, prin care i-a vindecat pe cei din regiune care erau posedaţi de duhuri rele, lucru pe care colegii săi preoţi nu reuşeau să le facă. Strălucirea lui duhovnicească a stârnit patima geloziei în coslujitorii săi. Dorind să-i scutească de această patimă, Sfântul a părăsit Adramyttium în 1911 şi a mers la Muntele Athos, unde călugării i-au acordat multă cinste.

Întorcându-se la Chios, a fost repartizat ca preot pentru casa leproşilor, care a devenit un nou cadru pentru virtuţile şi lucrările sale de milostenie. Icoana Panagia Ypapanti (Întâmpinarea Domnului), ocrotitoarea locaşului doftoricesc pentru leproşi, reuşea în toate modurile să arate roadele bunătăţii ei.

Preasfâmnta Născătoare de Dumnezeu, prin rugăciunile Sfântului Antim, a făcut nenumărate minuni de vindecare a neputinţelor credincioşilor, atât ale celor cu nume cunoscute, cât şi cu cei care vor rămâne mereu necunoscuţi. Această instituţie pentru leproşii nefericiţi a devenit un centru duhovnicesc de sănătate fizică şi mentală. Întreaga sa slujire la casa pentru leproşi demonstrează cea mai profundă credinţă şi contribuţiile sale extrem de valoroase.

În aceasta se descoperă măreţia Sfântului. În calitate de preot al acelei biserici, Sfântul Antim era întotdeauna găsit împreună cu leproşii: mânca împreună cu ei, stătea cu ei de vorbă şi îi împărtăşea cu Preacuratele Taine. După Sfânta Liturghie Dumnezeiască se odihnea.

În acea atmosferă sfinţită, el a imaginat înfiinţarea unei mănăstiri pentru adăpostirea călugăriţelor care fugiseră acolo din Asia Mică în urma schimbului de populaţii (1922-1924)**. În 1927, după ce a avut o viziune despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a primit permisiunea de a construi o astfel de mănăstire. De asemenea, a construit lăcaşul magnific închinat Icoanei Maicii Domnului “Ajutătoarea”(Παναγία Βοηθεία), în 1930. Din acel moment s-a stabilit în Mănăstire, plin de dăruire către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar acolo a avansat în viaţa sa de asceză, umplându-se de multe virtuţi şi de sfinţenie, prin mijlocirea şi ajutorul Maicii Domnului, şi şi-a păstorit turma cu mare afecţiune şi dragoste, întărind-o şi mângâind-o cu graiul său dulce şi simplu, vindecând bolile şi suferinţele celor care veneau la el.

După slujirea de-a lungul vieţii sale, ajuns deja la vârsta de 90 de ani, pe deplin înţelept şî împovărat de zile, cu o demnitate care amintea de marii asceţi ai deşertului, a săvârşit ultima sa Liturghie Dumnezeiască pe 27 ianuarie 1960. Cu câteva zile mai târziu s-a mutat cu pace la Domnul.

Sfântul Antim a fost canonizat de Biserica din Constantinopol, la 13 august 1992.

____________________________

* Mănăstirea a fost închinată Sfinţilor Nichita, Ioan şi Iosif.

** La acea dată, mulţi greci din Asia Mică au fost trimişi în Grecia, iar mulţi turci din Grecia au plecat în Turcia.