Sfânta şi Dreapta Muceniţă Maria (Skobţova)

Elisabeta Pilenko, viitoarea Maică Maria, s-a născut în 1891 la Riga, în Letonia – mai apoi parte a Imperiului Rus – şi a crescut în sudul Rusiei, pe malul Mării Negre. Tatăl ei era primar al oraşului Anapa, în timp ce din partea mamei sale era descendentă a ultimului guvernator al Bastiliei, închisoarea pariziană distrusă în timpul Revoluţiei Franceze.

Părinţii ei erau creştini ortodocşi evlavioşi, a căror credinţă a ajutat la modelarea valorilor, simţirilor şi idealurilor fiicei lor. În copilărie, ea avea să-şi golească, odată, puşculiţa proprie, pentru a contribui la pictarea unei icoane a noii biserici din Anapa. La vârsta şapte ani, o întreba pe mama ei dacă era suficient de mare pentru a deveni călugăriţă, iar cu un an mai târziu cerea permisiunea de a deveni pelerină care să îşi petreacă viaţa mergând de la un Altar la altul.

La 14 ani, tatăl ei a murit, un eveniment care i s-a părut atât de lipsit de sens şi nedrept, încât a determinat-o să îmbrăţişeze ateismul. „Dacă nu există dreptate”, a spus ea, „nu există Dumnezeu”. Ea a decis că inexistenţa lui Dumnezeu ar fi fost bine cunoscută adulţilor, numai că ar fi foat păstrată în secret faţă de copii. Pentru ea, copilăria se încheiase. Când mama ei văduvă îşi muta familia la Sankt Petersburg în 1906, s-a regăsit în centrul politic şi cultural al ţării – de asemenea, un punct fierbinte al ideilor şi grupărilor radicale – şi a devenit parte a cercurilor literare radicale ce se strânseseră în jurul unor poeţi simbolişti precum Alexandru Blok, pe care îl întâlnea, pentru prima dată, la vârsta de 15 ani. Ca mulţi dintre contemporanii ei, a fost atrasă de cercul de Stânga, dar a fost adesea dezamăgită de radicalii pe care îi întâlnea. Deşi se numeau pe sine revoluţionari, părea să nu facă altceva decât să vorbească. „Spiritul meu tânjea să se angajeze în fapte eroice, chiar şi să piară, să se opună nedreptăţilor lumii”, îşi amintea ea. Cu toate acestea, nimeni nu înţelegea că trebuia să-şi puună, de fapt, viaţa pentru alţii. Dacă prietenii ei auzeau despre cineva care murise pentru revoluţie, ea menţiona: „ei îl vor aprecia, îl vor aproba sau nu, vor arăta foarte mare înţelegere, vor discuta toată noaptea, până când răsare soarele şi vine vremea de ouă prăjite. Dar nu vor înţelege deloc că, să mori pentru revoluţie, înseamnă să simţi frânghia în jurul gâtului”.

În 1910, s-a căsătorit cu Dimitrie Kuzmin-Karaviev, un bolşevic ce făcea parte dintr-o comunitate de poeţi, artişti şi scriitori – însă, mai târziu, comenta că a fost o căsătorie născută „mai mult din milă, decât din dragoste”. Pe lângă politică şi poezie, ea şi prietenii săi mai discutau şi despre teologie, dar după cum ideile lor politice nu aveau nicio legătură cu viaţa oamenilor obişnuiţi, teologia lor plutea mult şi ea deasupra actualităţii Bisericii. Ar fi putut învăţa multe în viaţă – reflecta ea mai târziu – de la „orice bătrână ce făcea metanii duminica în biserică”. Pentru mulţi intelectuali, Biserica nu era, însă, decât o idee sau un set de valori abstracte, nu o comunitate în care se trăieşte de fapt.

Deşi încă se referea la ea însăşi ca la o atee, treptat atracţia ei anterioară faţă de Hristos a reînviat şi a căpătat profunzime, însă nu pentru Hristos ca Dumnezeu Întrupat, ci pentru Hristos ca Om şi Erou. Cu timpul, s-a trezit atrasă de credinţa religioasă pe care o abandonase după moartea tatălui ei. Ea se ruga şi citea Sfânta Evanghelie şi Vieţile Sfinţilor, ajungând la concluzia că poporul nu avea de fapt nevoie de teorii revoluţionare, ci de Hristos. Îşi dorea „să proclame Cuvântul simplu al lui Dumnezeu” – după cum îi zicea lui Blok, într-o scrisoare expediată în 1916. Dorind să studieze teologia, a solicitat admiterea la Academia Teologică din Sankt Petersburg a Mânăstirii Alexandru Nevsky – în acele zile o şcoală complet bărbătească, ai cărei studenţi se pregăteau pentru hirotonie. Oricât de surprinzătoare i se părea dorinţa ei de a studia, decizia rectorului a fost că putea fi admisă.

Până în 1913, căsătoria acesteia s-a destrămat. Mai târziu în acel an, se năştea şi primul ei copil, Gaiana. Când a început Primul Război Mondial, s-a întors cu fiica ei în sudul Rusiei, unde viaţa proprie religioasă a devenit mai intensă. Pentru o perioadă, ea avea să poarte în secret greutăţi de plumb cusute într-o centură ascunsă, ca modalitate de a-şi aminti atât „că Hristos există” cât şi că, deopotrivă, trebuia să fie conştientă de faptul că mulţi oameni sufereau şi mureau în război. Ea a realizat, însă, că asceza creştinilor din începuturi nu presupunea auto-mutilare până la moarte, ci un răspuns la a te îngriji de nevoile altor oameni.

În octombrie 1917, era prezentă în Sankt Petersburg, când Guvernul Provizoriu al Rusiei a fost răsturnat de bolşevici. Participând la Congresul Sovietic al Tuturor Ruşilor, avea să-l audă pe locotenentul lui Lenin, Leon Troţki, respingându-i pe oamenii din partidul ei, cu cuvintele: „Rolul vostru s-a jucat. Mergeţi de unde sunteţi, în lada de gunoi a istoriei!”. Ea crescuse destul, încât să vadă acum cât de hidoasă şi de diferită fusese revoluţia în realitate, faţă de cea care umpluse cândva imaginaţia atâtor ruşi! În februarie 1918, a fost aleasă vice-primar de Anapa. În cele din urmă, a fost arestată, închisă şi judecată pentru colaborare cu inamicul. În instanţă, ea s-a ridicat şi a vorbit în propria apărare: „Loialitatea mea nu s-a raportat la niciun guvern imaginat ca atare, ci la cei a căror nevoie de dreptate era cea mai mare: oamenii. Roşu sau alb, poziţia mea este aceeaşi – voi acţiona pentru dreptate şi pentru uşurarea suferinţei. Voi încerca să-mi iubesc aproapele”. Datorită lui Daniel Skobţov, fost profesor din şcoală, care era acum judecătorul ei, execuţia a fost evitată. După proces, ea l-a căutat să-i mulţumească. În cele din urmă s-au şi căsătorit.

Pe măsură ce cursul Războiului Civil se întorcea în favoarea bolşevicilor, Skobţovii au fugit în Georgia, unde au născut un fiu, Iurie, în 1920. Un an mai târziu, mutându-se în Iugoslavia, ea o năştea pe Anastasia, iat călătoria lor lungă s-a încheiat odată cu ajungerea lor la Paris, în 1923, unde şi-au completat veniturile făcând păpuşi şi eşarfe de mătase pictate, lucrând adesea zece sau doisprezece ore pe zi.

O prietenă a prezentat-o în cadrul Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi, o asociaţie ortodoxă fondată în 1923. A început să participe la prelegeri şi la alte activităţi, simţind că revine la viaţa duhovnicească şi intelectuală. În 1926, a fost întristată de moartea fiicei sale Anastasia. Mai apoi, s-a hotărât să caute o „cale nouă de mers înainte şi un nou sens în viaţă, să fie mamă a tuturor, a tuturor celor care aveau nevoie de îngrijire maternă, ajutor sau apărare”. S-a dedicat muncii sociale şi scrierii teologice. În 1927, au fost publicate două volume, “Roadele Duhului”, în care repovestea vieţile mai multor sfinţi.

În 1930, a fost numită secretară cu călătoriile, a Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi, o muncă ce a pus-o în contact zilnic cu refugiaţii ruşi săraci din întreaga Franţă şi din ţările vecine. De multe ori ţinea prelegeri, dar se grăbea să-i asculte pe ceilalţi în timp ce-i relatau durerea teribilă care îi împovărase de ani buni. Ea şi-a asumat literalmente cuvintele lui Hristos, cum că El este întotdeauna prezent în cei mai mici dintre oameni. „Omul ar trebui să trateze trupul semenului său cu mai multă grijă decât îl tratează pe cel propriu”, scria ea. “Dragostea creştină ne învaţă să oferim semenilor noştri daruri materiale, şi deopotrivă daruri duhovniceşti. Ar trebui să le oferim şi ultima noastră cămaşă şi ultima noastră bucată de pâine. Milostenia personală şi lucrarea socială sunt la fel de justificate şi necesare”.

În timp, ea a început să imagineze un nou tip de comunitate, „jumătate monahală şi jumătate frăţească”, ce ar fi trebuit să conecteze viaţa duhovnicească, cu slujirea celor aflaţi în nevoie, prin acest proces arătând „că o Biserică liberă poate face minuni”. Părintele Serghei Bulgakov, duhovnicul ei, a fost sursă de sprijin şi încurajare, la fel ca şi episcopul ei, Mitropolitul Evloghie [Georgevsky], care a fost responsabil, din 1921 până în 1946, de numeroasele mii de expatriaţi ruşi împrăştiaţi în Europa. Apreciind dăruirea ei faţă de lucrarea socială, şi ştiind despre căsătoria acesteia aflate în declin, el i-a sugerat posibilitatea de a deveni călugăriţă. Cu timpul, Daniel a început să accepte ideea, după ce s-a întâlnit cu Mitropolitul Evloghie. În primăvara anului 1932, în paraclisul Institutului Teologic Sfântul Serghie din Paris, ea îşi depunea voturile monahale, primind numele de Maria. Şi-a preluat chemarea monahală, Mitropolitul Evloghie recunoscând-o „în stare să se dăruiască fără rezerve slujirii sociale”. Maica Maria a numit totul pur şi simplu „monahism în lume”. Intenţionând să împărtăşească viaţa plină de valoare, a început să caute o casă de oaspeţi şi a găsit-o la Villa 9 de Saxe din Paris, pe care a închiriat-o cu suport financiar din partea Mitropolitului Evloghie. A început să primească oaspeţi, în principal femei tinere, tinere ruse care nu aveau un loc de muncă, renunţând la propria cameră pentru a le găzdui, în timp ce ea dormea pe un pat îngust de fier, la subsol. O cameră de la etaj a devenit paraclis – ea a pictat icoanele iconostasului – în timp ce sala de mese s-a dublat cu o sală pentru prelegeri şi dialog.

Având nevoie de facilităţi mai mari, a fost găsită o nouă locaţie, cu doi ani mai târziu, într-o zonă din Paris unde se stabiliseră mulţi refugiaţi ruşi săraci. Pe când se afla la vechea adresă, putea hrăni doar 25 de oameni, dar aici reuşea să hrănească o sută. Astfel, oaspeţii săi se puteau reface. Crezul ei a fost: „Fiecare persoană este însăşi icoana lui Dumnezeu Întrupat în lume”. Odată cu această recunoaştere, apărea şi nevoia „de a accepta această dezvăluire minunată a lui Dumnezeu, necondiţionat – de a venera imaginea lui Dumnezeu” în fraţii şi surorile ei. Pe măsură ce misiunea sa a evoluat, a închiriat alte clădiri, una pentru familiile nevoiaşe, alta pentru bărbaţii singuri. O proprietate rurală a devenit sanatoriu. Până în 1937, ea adăpostea câteva zeci de femei, servind până la 120 de mese în fiecare zi. În fiecare dimineaţă, cerea de mâncare sau cumpăra ieftin orice nu primea.

În ciuda unei serii aparent nesfârşite de provocări, Maica Maria a fost susţinută, în principal, de cei pe care îi slujea – ei înşişi amărâţi, oameni în disperare, alcoolici, bolnavi, supravieţuitori ai multor tragedii. Dar nu toţi au răspuns, încrederii, cu credinţă. Furtişagurile nu erau nici ele ceva neobişnuit. Odată, un oaspete a furat 25 de franci. Toată lumea ghicise cine fusese vinovatul, un dependent de droguri, dar Maica Maria a refuzat să îl acuze. În schimb, ea a anunţat la cină că banii nu fuseseră furaţi, ci doar că greşise ea şi, într-un final, i-a găsit. ” – Vedeţi, cât de periculos este să lansaţi acuzaţii?”, a comentat ea. Deodată, fata care furase banii a izbucnit în lacrimi.

Maica Maria şi colaboratorii săi nu deschideau pur şi simplu uşa atunci când cei care aveau nevoie băteau, ci îi căutau efectiv pe cei fără adăpost. Un loc pentru asta, era o cafenea de toată noaptea, din Les Halles, unde veneau cei care nu aveau nicăieri altundeva unde să poată sta la preţul unui pahar de vin. De asemenea, le-au fost îngrijiţi copiii şi a fost deschisă o şcoală împărţită în mai multe locaţii. Întorcându-şi atenţia către refugiaţii ruşi care erau consideraţi nebuni, Maica Maria a început o serie de vizite la spitalele de specialitate. În fiecare spital, cinci până la zece la sută dintre pacienţii ruşi s-a dovedit a fi sănătoşi şi, datorită intervenţiei sale, au fost eliberaţi. Barierele lingvistice şi neînţelegerile culturale îi ţinuseră în azil. În timp, ea şi asociaţii săi au ajutat la crearea de clinici pentru persoanele care sufereau de tubeculoză, sau cu o varietate de alte servicii. Un alt reper a fost întemeierea, în septembrie 1935, a unui grup numit „Acţiunea Ortodoxă” – nume propus de prietenul ei, filosoful Nicolae Berdiaev. Cofondatorii includeau pe Părintele Serghei Bulgakov, istoricul George Fedotov, savantul Constantin Mociulsky, editorul Ilie Fondaminsky şi colegul ei de durată Fedor Pianov, cu Mitropolitul Evloghie funcţionând ca preşedinte de onoare. Cu sprijin financiar din partea susţinătorilor din Europa şi Statele Unite, a devenit posibilă o gamă mai largă de proiecte şi centre: pensiuni, case de odihnă, şcoli, tabere, lucrări spitaliceşti, ajutoare pentru şomeri, asistenţă pentru vârstnici, publicarea de cărţi şi de broşuri etc.

În octombrie 1939, Părintele Dimitrie Klepinin, în vârstă de 35 de ani, începea să o ajute pe Maica Maria în timp ce pornise ultima fază a vieţii sale – o serie de răspunsuri la cel De-al Doilea Război Mondial şi vizavi de ocupaţia germană în Franţa. Deşi Maica Maria putea fugi din Paris atunci când germanii înaintau, ori chiar să caute refugiu în America, ea nu s-a urnit din loc. “Dacă germanii vor lua Parisul, voi rămâne aici cu bătrânii mei. Unde aş putea să-i trimit?”. Nu şi-a făcut iluzii cu privire la ameninţarea nazistă, care a reprezentat un „nou păgânism” ce a adus dezastre, tulburări, persecuţii şi războaie. Odată cu ocupaţia, au apărut sărăcia şi foametea mai mare, iar autorităţile locale din Paris i-au declarat casa drept punct oficial de distribuire a alimentelor.

Refugiaţii ruşi s-au numărat printre ţintele speciale ale ocupanţilor. În iunie 1941, au fost arestaţi o mie din ei, inclusiv mai mulţi prieteni apropiaţi şi colaboratori ai Maicii Maria şi ai Părintelui Dimitrie, care lansaseră un proiect de ajutorare a prizonierilor şi pentru cei ai lor. La începutul anului 1942, înregistrarea lor fiind în curs de desfăşurare, evreii au început să bată la uşa Maicii Maria, cerând Părintelui Dimitrie să le emită Certificate de Botez. Răspunsul a fost întotdeauna: “Da”. Numele celor „botezaţi” erau, de asemenea, înregistrate în mod corespunzător în registrul său parohial, în cazul în care ar fi existat vreo verificare încrucişată a Poliţiei cu Gestapo-ul, aşa cum s-a şi întâmplat, într-adevăr. Părintele Dimitrie era convins că într-o astfel de situaţie Hristos ar fi făcut acelaşi lucru. Când naziştii au emis Cărţi de Identitate speciale pentru cei de origine rusă care trăiau în Franţa, evreii fiind identificaţi în mod special, Maica Maria şi Părintele Dimitrie au refuzat să se conformeze, deşi au fost avertizaţi că cei care nu reuşeau să se înregistreze vor fi consideraţi cetăţeni ai URSS – inamici străini – şi vor fi pedepsiţi în consecinţă.

Odată cu arestarea ulterioară în masă a evreilor – 12 884, dintre care 6 900 copii, au fost aduşi pe stadionul sportiv Velodrome d’Hiver şi ţinuţi timp de cinci zile, înainte de a fi trimişi la Auschwitz – Maica Maria a intrat pe stadion şi, trei zile, le-a oferit mângâiere copiilor şi părinţilor lor, distribuind orice mâncare putea aduce. A reuşit chiar să salveze o serie de copii, cerând ajutorul celor ce strângeau gunoiul şi ascunzându-i în tomberoane. Între timp, casa ei s-a umplut cu oameni, mulţi dintre ei evrei. „Este uimitor”, remarca Maica Maria, „că germanii nu ne-au ciuruit încă”. Părintele Dimitrie, Maica Maria şi colegii lor au organizat trasee de evadare spre sudul neocupat. Era o muncă complexă şi periculoasă. A trebuit să se obţină documente falsificate. Un grup local de rezistenţă ajuta la asigurarea proviziilor pentru comunitatea Maicii Maria, pe care se chinuia să o hrănească.

La 8 februarie 1943, în timp ce Maica Maria călătorea, poliţia de securitate nazistă a pătruns în casă şi găsea o scrisoare în buzunarul fiului ei Iurie, prin care Părintele Dimitrie era rugat să ofere unui evreu un document fals de botez. Iurie, acum participant activ la munca mamei sale, a fost dus la biroul Acţiunii Ortodoxe, la scurt timp după bunica sa, Sofia Pilenko. Cel ce-i interoga a ordonat să fie adus şi Părintele Dimitrie. Odată ce preotul ar fi ajuns acolo, spunea cel ce-i interoga, Iurie ar fi fost lăsat să plece. Bunicii lui, Sofia, i s-a permis să-l îmbrăţişeze pe Iurie şi să-i dea binecuvântare. A fost ultima dată când l-a văzut, în această lume.

În dimineaţa următoare, după ce a oficiat Dumnezeiasca Liturghie, Părintele Dimitrie a pornit spre biroul Gestapo-ului, unde a fost interogat timp de patru ore, fără să încerce să-şi ascundă convingerile. A doua zi, 10 februarie, Maica Maria a fost arestată, iar aşezămintele ei cercetate. Alţi câţiva au fost chemaţi la interogatoriu şi apoi reţinuţi de Gestapo. A fost reţinută, cu alte 34 de femei, la sediul Gestapo-ului din Paris. Fiul ei Iurie, Părintele Dimitrie şi colegul lor de mulţi ani, Feodor Pianov, erau ţinuţi în aceeaşi clădire. Ulterior, Pianov amintea că a fost martor când Părintele Dimitrie era bătut de un ofiţer SS în timp ce Iurie stătea alături plângând. Părintele Dimitrie „a început să-l mângâie, spunând că Hristos a rezistat la mai multă batjocură decât atât”.

În aprilie, prizonierii au fost transferaţi la Compiegne, unde Maica Maria a fost binecuvântată primind şansa unei întâlniri ultime cu Iurie, care spunea că mama lui „se afla într-o stare de spirit remarcabilă şi mi-a spus… că trebuie să am încredere în capacitatea ei de a suporta lucrurile şi, în general, să nu îmi fac griji pentru ea. În fiecare zi [Părintele Dimitrie şi cu mine] ne amintim de ea la Proscomidie… oficiind Euharistia, şi ne împărtăşim în fiecare zi”. La câteva ore după întâlnirea lor, Maica Maria a fost dusă în Germania.

Pe 16 decembrie, Iurie şi Părintele Dimitrie au fost deportaţi în lagărul de concentrare Buchenwald din Germania, urmaţi la câteva săptămâni de Pianov. În ianuarie 1944, Părintele Dimitrie şi Iurie au fost trimişi într-o altă tabără, Dora. În decurs de zece zile de la sosire, Iurie a contractat furunculoză. Pe 6 februarie, a fost „expediat pentru tratament” – un eufemism pentru „condamnat la moarte”. Patru zile mai târziu, Părintele Dimitrie, întins pe o podea plină de murdărie, murea de pneumonie. Trupul său a fost eliminat, în crematoriul Buchenwald.

Între timp, Maica Maria – acum „prizoniera 19 263” – a fost trimisă într-un camion de bovine sigilat, în tabăra Ravensbruck din Germania, unde a îndurat doi ani – o rezistenţă explicată în parte de experienţa ei lungă de viaţă ascetică. A fost repartizată la Blocul 27 şi s-a împrietenit cu mulţi prizonieri ruşi, cu care se afla împreună. Incapabilă să corespondeze cu prietenii, puţine mărturii din propriile cuvinte au ajuns la noi, dar prizonierii care au supravieţuit războiului şi-au amintit de ea. Unul dintre ei, Solange Perichon, îşi aminteşte: “Nu a fost niciodată căzută, niciodată. Nu s-a plâns niciodată… Era plină de o veselie bună, un optimism foarte bun. Aveam apeluri de rol care durau mult. Eram treziţi la trei dimineaţa şi trebuia să ieşim la aer liber, în mijlocul iernii, până când era numărată cazarma [oamenii ei]. Ea privea toate acestea cu calm şi spunea: „Ei bine, asta este, încă o zi încheiată. Şi mâine şi celelalte vor fi la fel, din nou…”. Nu permitea ca ceva de importanţă secundară să-i împiedice contactul cu oamenii”.

Anticipând că punctul ei de ieşire din tabără s-ar putea să fie tot prin crematoriu, Maica Maria i-a cerut unui coleg prizonier, despre care spera că va supravieţui, să memoreze un mesaj care trebuie dat, într-un final, Părintelui Serghei Bulgakov, Mitropolitului Evloghie şi mamei sale: „Starea mea din prezent este aceea de acceptare completă a suferinţei, ştiind faptul că aşa trebuia să stea lucrurile pentru mine şi, dacă voi muri, voi vedea asta ca o binecuvântare de sus”. Munca ei în tabără a variat. A existat o perioadă în care a făcut parte dintr-o echipă de femei care trăgea tamburi grei de fier pe căile taberei timp de 12 ore pe zi. Într-o altă perioadă a lucrat într-un atelier de tricotat. Picioarele ei au început, însă, să cedeze. Pe măsură ce sănătatea ei slăbea, prietenilor săi nu li s-a mai permis să îi ofere părţi din propria mâncare, aşa cum făcuse ea în trecut, pentru a-i ajuta pe ceilalţi să rămână în viaţă.

Odată cu apropierea Armatei Roşii din est, administratorii lagărului de concentrare au continuat să reducă raţiile alimentare, crescând foarte mult populaţia fiecărui Bloc, de la 800 la 2 500. Slăbită drastic, Maica Maria a primit o carte roz, emisă liber oricărui prizonier care dorea să fie scuzat de muncă, din cauza vârstei sau a sănătăţii. În ianuarie 1945, cei care au primit astfel de cărţi au fost transferaţi la ceea ce se numea Jugendlager – „Tabăra de Tineret” – unde autorităţile susţineau că fiecare persoană va avea propriul pat şi mâncare din abundenţă. Transferul Maicii Maria a avut loc pe 31 ianuarie. Aici, raţia alimentară a fost redusă în continuare, iar orele petrecute în picioare pentru apelurile de rol au crescut. Deşi aceasta se întâmpla în toiul iernii, păturile, paltoanele şi jachetele au fost confiscate şi apoi chiar şi încălţămintea şi ciorapii. Rata de deces era de cel puţin cincizeci de oameni pe zi. În continuare, toate livrările medicale au fost retrase. Cei care încă supravieţuiau s-au confruntat, acum, cu moartea prin împuşcare şi gazare, aceasta din urmă devenind posibilă prin construirea unei camere cu gaz în martie 1945, în care 150 de oameni erau executaţi în fiecare zi. Uimitor, Maica Maria a supravieţuit cinci săptămâni în „Tabăra de Tineret”, înainte de a fi returnată taberei principale, pe 3 martie. Deşi extrem de slăbită şi infestată cu păduchi, cu ochii curgându-i, a început să creadă că poate că trăia de fapt pentru a reveni la Paris, sau chiar a se întoarce în Rusia.

Nu era cazul de aşa ceva. Pe 30 martie 1945 – în Marea şi Sfânta Vineri din acel an – Maica Maria a fost selectată pentru camerele de gazare, în care avea să piară a doua zi, în Sâmbăta Mare şi Sfântă. Datele sunt contradictorii, legat de ceea ce s-a întâmplat. Potrivit unora, ea s-ar fi numărat între mai mulţi selectaţi pentru moarte în acea zi. Potrivit altora, ea ar fi luat locul unui alt prizonier, un evreu care fusese ales. Deşi a pierit în camera de gazare, ea nu a pierit din memoria Bisericii. Supravieţuitorii războiului, care o cunoscuseseră, au atras în mod repetat atenţia asupra convingerilor şi activităţilor călugăriţei neobişnuite, care a petrecut atâţia ani venind în ajutorul oamenilor aflaţi în strâmtoare, disperaţi. La scurt timp după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, eseuri şi cărţi despre ea au început să apară în Franţa şi Rusia. Un film rusesc, „Maica Maria”, a fost realizat în 1982. Au existat două biografii în engleză şi, treptat, au apărut traducerea şi publicarea în engleză a celor mai notabile eseuri ale sale.

La 18 ianuarie 2004, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului a recunoscut-o pe Maica Maria Skobţova ca Sfântă, împreună cu fiul ei Iurie; cu Preotul care a lucrat îndeaproape cu ea, Părintele Dimitrie Klépinin; şi prietenul ei apropiat şi colaboratorul Ilie Fondaminsky. Canonizarea lor a avut loc în Catedrala Sfântul Alexandru Nevsky din Paris, având ca zi specială de cinstire data de 20 iulie, anual.

*********
/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022/