Sfânta Prinţesă Ensuita (Eanswythe), stareţă de Folkestone

Sfânta Ensuita s-a născut în jurul anului 614, singura fiică a Regelui Eadbald de Kent şi a soţiei sale Emma, care era o prinţesă francă. La momentul naşterii Ensuitei, tatăl ei era păgân, în timp ce mama sa era creştină. Prin urmare, Ensuita a fost botezată şi crescută creştină.

Când avea doi ani, bunicul ei, regele Ethelbert de Kent, a murit. Sfântul Ethelbert fusese botezat la Biserica Sfântului Martin din Canterbury, de către Sfântul Augustin de Canterbury (28 mai). Sfântul Augustin venise în Anglia în 597, cu mai mulţi călugări, pentru a restabili creştinismul, care aproape că fusese eradicat de către anglo-saxonii păgâni. Aceşti călugări şi-au desfăşurat lucrările misionare, sub protecţia Regelui Ethelbert.

Tatăl Ensuitei, împăratul Eadbald, nu a manifestat nicio opoziţie faţă de creştinism, cât timp tatăl său fusese în viaţă. Când, însă, Sfântul Ethelbert a murit, cu toate acestea, atitudinea lui Eadbald s-a schimbat. Nu numai că a îmbrăţişat idolatria, dar s-a căsătorit şi cu cea de-a doua soţie a tatălui său (Bede, Istoria ecleziastică, cartea a 2-a, cap.1). În timp ce această practică era interzisă de legea Bisericii, era destul de comună printre păgâni.

Apoi, Regele Sabert al Saxoniei de Est (un convertit la creştinism) a murit. Cei trei fii ai săi erau păgâni, aşa că idolatria a revenit în acest ţinut. Sfântul Laurenţiu de Canterbury (3 februarie), Sfântul Militie al Londrei (24 aprilie) şi Sfântul Iust de Rochester (10 noiembrie) au organizat un Consiliu, pentru a hotărâ ceea ce trebuia să se facă. Ei au decis că nu ar trebui să-şi piardă timpul printre păgâni, ci să meargă acolo unde oamenii sunt mai receptivi la predicarea lor. Înspăimântaţi de comportamentul regelui şi de creşterea păgânismului, Sfinţii Mitie şi Iust au mers la Gaul.

Cu o noapte înainte de a părăsi Canterbury, Sfântul Laurenţiu a decis să doarmă în Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel. Sfântul Petru i-a apărut înainte şi l-a mustrat pentru că se gândise să-şi părăsească turma. Sfântul Laurenţiu a rămas cu turma lui şi chiar l-a convertit pe Regele Eadbald. Regele a renunţat la căsătoria ilegală şi a fost botezat. După un an, Sfântul Iust a revenit în Rochester. Oamenii din Londra, care trăiau în ţinutul saxonilor răsăriteni, au refuzat să-l reprimească pe Sfântul Militie, pe Tronul său. După mutarea la Domnul a Sfântului Laurenţiu, în 619, Sfântul Melitie l-a succedat ca Arhiepiscop de Canterbury.

Din copilăria sa, Sfânta Ensuita demonstrase un interes scăzut faţă de lucrurile lumeşti, căci îşi dorea să închine fecioria sa, lui Dumnezeu, şi să-L slujească drept călugăriţă. Tatăl ei, pe de altă parte, voia ca ea să se căsătorească. Sfânta Ensuita i-a spus că nu va avea niciun pretendent pământesc, a cărui dragoste pentru ea ar putea fi amestecată chiar cu dispreţ. Exista o rată ridicată a mortalităţii în rândul copiilor, la acea vreme, aşa că ştia că era probabil ca cel puţin fără unii dintre ei să rămână. Toate aceste necazuri o aşteptau, dacă ar fi ascultat de tatăl său. Tânăra prinţesă i-a spus tatălui ei, că a ales un Mire nemuritor, care îi oferă dragoste şi bucurie neîncetate şi Căruia ea I s-a dedicat. A continuat să spună că a ales acea “parte bună” (Luca 10:42), şi i-a cerut tatălui ei să-i construiască o chilie, în care să se poată ruga.

Regele a cedat, în cele din urmă, fiicei sale şi a construit o Mânăstire în Folkestone, în Kent. În timp ce mănăstirea era în construcţie, un prinţ păgân a venit la Kent, căutând să se căsătorească cu Ensuita. Regele Eadbald, a cărui soră, Sfânta Etelburga (5 aprilie) se căsătorise cu regele păgân Edwin (12 octombrie) cu doi sau trei ani înainte, şi-a reamintit că această nuntă a dus la convertirea lui Edwin. Poate că spera că se va întâmpla ceva asemănător şi dacă ea se va căsători cu Prinţul Northumbrian. Ensuita, totuşi, a insistat că nu va schimba binecuvântările cereşti, pe lucrurile acestei lumi, nici nu va accepta bucuriile trecătoare ale acestei vieţi, în locul fericirii veşnice.

În jurul anului 630, clădirea mânăstirii a fost finalizată. Aceasta devenea prima mânăstire de femei care a fost înfiinţată în Anglia. Sfânta Ensuita a vieţuit acolo, cu tovarăşele ei, în viaţa monahală, posibil îndrumate de unii călugării romani, care veniseră în Anglia cu Sfântul Augustin în 597.

Sfântul Ensuita nu a fost făcută stareţă la acel moment, pentru că avea doar şaisprezece ani. Nu se cunoaşte, însă, nicio stareţă înainte de Sfânta Ensuita, dar câteva călugăriţe experimentate din Europa este posibil să fi fost trimise, pentru a le învăţa pe celelelate calea vietii monahale. O stareţă temporară se poate să fi fost numită, până când călugăriţele au putut să-şi aleagă propria stareţă.

Există multe istorisiri despre minunile Sfintei Ensuita, de dinainte şi de după mutarea sa la Domnul. Printre altele, ea a redat vederea unui orb şi a alungat un demon, dintr-un om posedat.

Se cunosc câteva detalii despre restul vieţii Sfintei Ensuita. După rânduiala monahală, ea se ruga lui Dumnezeu, zi şi noapte. Când nu se afla în biserică, îşi petrecea orele de priveghere, cu cărţile duhovniceşti şi cu lucrul mâinilor. Aceasta se poate să fi constat în copierea şi legarea manuscriselor. Călugăriţele, probabil, se preocupau cu cusutul veşmintelor lor, precum şi cu al veşmintelor bisericeşti. Ele aveau grijă de călugăriţele bolnave şi de cele în vârstă, ale comunităţii proprii, precum şi de cei săraci şi neputincioşi din afară. Apoi, exista rutina zilnică a gătitului şi curăţeniei.

Sfânta Ensuita a adormit întru Domnul, în ultima zi a lunii august a anului 640, după o viaţă de doar 20 de ani. Tatăl ei, împăratul Eadbald, a murit în acelaşi an.

Mănăstirea din Folkestone nu a durat foarte mult după moartea Sfintei. Unii spun că a fost distrusă de mare, în timp ce alţii spun că a fost distrusă de danezi, în 867. Sfintele Moaşte ale Sfintei Ensuita au fost mutate în Biserica din apropiere, a Sfinţilor Petru şi Pavel, care era mai depărtată de mare. În 927, Regele Athelstan a acordat pământul pe care mânăstirea se afla, călugărilor din Christchurch, Canterbury.

Odată cu trecerea timpului, marea a continuat să atace ţărmul. În 1138 o nouă mănăstire şi biserică, închinate Sfintei Maria şi Sfintei Ensuita, au fost construite, şi mai departe în interiorul ţării. Sfintele Moaşte ale Sfintei Ensuita au fost mutate, din nou, din Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel, în noua biserică. În Evul Mediu, această a doua mutare a Sfintelor Moaşte era sărbătorită pe 12 septembrie, care este ziua de hram actuală a Bisericii Sfintei Maria şi Sfânta Ensuita.

La 15 noiembrie 1535, biserica a fost confiscată de ofiţerii regelui, care au jefuit-o de obiectele de valoare. Altarul Sfintei Ensuita a fost distrus, dar Sfintele sale Moaşte au fost ascunse, spre protejare.

Pe 17 iunie 1885, muncitorii din biserică au descoperit o nişă, în zidurile care fuseseră tencuite. Îndepărtând tencuiala, au găsit o raclă din plumb, de aproximativ 36 centimetri lungime, 22 centimetri lăţime şi 20 centimetri înălţime. Judecând după ornamentaţia raclei, ea data din secolul al XII-lea. Mai multe părticele au fost găsite în interior, despre care experţii au spus că aparţineau unei tinere. Astăzi, nişa este căptuşită cu alabastru şi acoperită de o uşă de alamă şi un grilaj.

La început, Sfintele Moaşte erau scoase pentru venerare, în fiecare an, la ziua sărbătorii parohiale. Această practică s-a încheiat, când mai mulţi enoriaşi l-au acuzat pe vicar ca “adorator” de moaşte. Deşi Sfintele Moaşte ale Sfintei Ensuita nu mai sunt scoase la închinarea publică, lumânări şi flori sunt uneori aşezate înaintea uşii de alamă unde sunt închise.

Un iconograf ortodox a dăruit parohiei Sfânta Maria şi Sfânta Ensuita, o icoană a Sfintei. Sfânta este cinstită, în mod deosebit, pe 31 august.

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe /