Sfânta Fericită Prinţesă Olga (din botez Elena)

Sfânta Olga, întocmai cu Apostolii, a fost soţia marelui prinţ kievean Igor. Lupta creştinismului cu păgânismul, sub Igor şi Olga, care au domnit după Oleg (+912), intrase într-o nouă fază. Biserica lui Hristos, în anii care au urmat domniei lui Igor (+945), a devenit o forţă spirituală şi politică remarcabilă pe tărâmul rusesc. Textul păstrat, al unui tratat al lui Igor cu grecii, din anul 944, oferă informaţii în acest sens: el a fost inclus de cronicar în „Povestirile anilor trecuţi”, în cadrul înregistrării evenimentelor din anul 6453 (945).

Tratatul de pace a trebuit să fie semnat, cu jurământ, deopotrivă de comunităţile religioase din Kiev: „ruşii botezaţi”, adică creştinii, au făcut aceasta în Catedrala Sfântului Profet al lui Dumnezeu Ilie (20 iulie); „ruşii nebotezaţi”, adică păgânii, la rândul lor au depus jurământul în sanctuarul lui Perun Tunătorul. Faptul că creştinii sunt incluşi în document în primul rând, indică influenţa lor duhovnicească semnificativă în viaţa ruşilor kieveni.

Evident, în momentul în care a fost întocmit Tratatul de la 944 la Constantinopol, existau oameni la putere în Kiev simpatizanţi ai creştinismului, care au recunoscut caracterul inevitabil istoric al implicării ruşilor în cultura creştină dătătoare de viaţă. Acestei tendinţe, s-a alăturat chiar şi Prinţul Igor, a cărui poziţie oficială nu-i permitea personal să treacă la noua credinţă şi să decidă, la acel moment, problema referitoare la botezul întregii ţări, cu repartizarea, drept consecinţă, de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, tratatul a fost întocmit într-un mod circumspect de exprimare, care să nu-l împiedice pe prinţ să-l ratifice fie sub forma unui jurământ păgân, fie sub forma unui jurământ creştin.

Dar când emisarii bizantini au ajuns la Kiev, condiţiile, pe parcursul Râului Dnipru, s-au schimbat în esenţă. O opoziţie păgână a apărut clar, în fruntea căreia se afla voievodul varangian (liderul militar) Svenel (sau Sveinald) şi fiul său Mstislav (Mtsişa) cărora Igor le-a dat proprietăţi în ţinutul Drevliani.

De asemenea, puternică la Kiev a fost influenţa evreilor kazari, care nu puteau decât să fie nemulţumiţi cu gândul la triumful Ortodoxiei în ţinutul rusesc.

Incapabil să depăşească inerţia obişnuită, Igor a rămas păgân şi a încheiat tratatul în mod păgân, jurând cu jurământ asupra sabiei sale. El a refuzat harul botezului şi a fost pedepsit pentru necredinţa sa. Un an mai târziu, în 945, păgânii rebeli l-au ucis în ţinutul Drevlianian. Dar zilele păgânismului şi ale acestui mod de viaţă al triburilor slave erau deja numărate. Sarcina guvernului a căzut asupra văduvei lui Igor – marea Prinţesă Olga, şi a fiului ei în vârstă de trei ani, Sviatoslav.

Numele viitoarei luminătoare a ţinutului rusesc şi a regiunii sale natale este, pentru prima dată, întâlnit în „Povestirile anilor trecuţi”, în fraza în care se vorbeşte despre căsătoria lui Igor: „şi i-au adus o soţie din Pskov, cu numele de Olga”. Ea aparţinea, conform Cronicii lui Ioachim, liniei princiare de Izborsk – una dintre cele mai obscure dinastii vechi ruseşti, din care, în Rusia secolelor X-XI, s-au numărat nu mai puţin de douăzeci de reprezentanţi, dar care au fost cu toţii îndepărtaţi de Rurikovici sau au fuzionat, altfel, cu ei prin căsătorie. Unii dintre ei erau de descendenţă slavă locală, alţii varangi nou-veniţi.

Astfel, soţia lui Igor avea şi numele varangian „Helga”, care în rusă se pronunţă Olga. Numele feminin Olga corespunde numelui masculin „Oleg” (Helgi), care înseamnă „Sfânt” [de la germanicul „heilig”, pentru „sfânt”]. Deşi înţelegerea păgână a sfinţeniei era cu totul diferită de cea creştină, aceasta presupunea, în cazul unui om, un anumit cadru de referinţă, de castitate şi sobrietate a minţii, şi de perspectivă.

Tradiţiile de mai târziu o consideră originară dintr-un sat numit Vibuta, la câţiva kilometri de Pskov, de-a lungul Râului Velika. Nu cu mult timp în urmă, se însemna pe râu Podul Olga, vechiul loc unde Olga a fost întâmpinată de Igor. Caracteristicile geografice ale Pskovului au păstrat mai multe nume legate de această mare descendentă a Pskov-ului: satul Oljineţ şi Câmpia Olgino; Poarta Olga, una dintre ramurile Râului Velika; Dealul Olga şi Crucea Olga de lângă Lacul Pskov; Piatra Olga, din satul Vibuta.

Începutul domniei independente a Prinţesei Olga este conectat, în Cronici, cu naraţiunea despre răzbunarea ei teribilă asupra drevlianilor care l-au ucis pe Igor. Jurând pe săbiile lor, crezând „doar în săbiile lor”, păgânii au fost condamnaţi, de judecata lui Dumnezeu, să piară de sabie (Matei 26: 52). Închinându-se la foc printre celelalte elemente primare, şi-au găsit propria osândă în foc. Iar Domnul a ales-o pe Olga, pentru această strălucire înflăcărată.

Lupta pentru unitatea ruşilor, pentru subordonarea la centrul kievean a triburilor şi principatelor ostile reciproc, a deschis calea către victoria finală a creştinismului în ţinut rusesc. Căci Olga, deşi era încă păgână, Biserica creştină din Kiev şi ocrotitorul său ceresc, Sfântul Profet al lui Dumnezeu Ilie [în icoane înfăţişat într-un car de foc], au stat ca o credinţă înflăcărată şi rugătoare a unui foc coborât din Ceruri, iar victoria asupra drevlianilor a fost o victorie a puterilor ziditoare creştine pe tărâm rusesc asupra puterilor unui păgânism întunecat şi distructiv.

Olga, Înţeleapta lui Dumnezeu, a intrat în istorie ca mare făuritor al vieţii civile şi al culturii Rusiei kievene. Cronicile sunt pline de relatări despre „descinderile” sale neîncetate în întreg ţinutul rusesc, în scopul îmbunătăţirii modului de viaţă civil şi intern al celor aflaţi în grija ei. După ce a consolidat puterea internă a marelui tron princiar din Kiev, slăbind astfel influenţa prinţilor locali mici din Rusia, Olga a centralizat întreaga rânduială a statului, cu ajutorul sistemului „pogosti-urilor” (centrelor comerciale administrative). În anul 946 a mers, cu fiul ei şi cu o suită, în ţinutul drevlianilor, „impunând tributuri şi taxe”, înregistrând satele, hanurile şi locurile de vânătoare care puteau fi incluse în marile întreprinderi ale Kievului. Anul următor a mers la Novgorod, înfiinţând centre administrative de-a lungul râurilor Msta şi Luga, peste tot lăsând urme vizibile ale activităţii sale. „Loviştile ei se aflau pe întreg teritoriul, semne de graniţă, locuri şi centre administrative – aminteşte cronicarul – iar (…)satul ei Olzjica există până în zilele noastre”.

„Pogosti-urile” înfiinţate de Olga, ca centre financiar-administrative şi judecătoreşti, au reprezentat pârghii puternice ale puterii mari princiare în aceste locuri.

Fiind în primul rând şi în sensul real al cuvântului centre de comerţ şi de schimb (având-ul pe comerciant ca “oaspete” – “gost”), acestea s-au adunat şi s-au organizat în jurul aşezărilor (iar în locul strângerii „arbitrar-omeneşti” de tributuri şi impozite, acum exista uniformitate şi ordine, cu sistemul „pogosti”). Sistemul “pogosti” al Olgăi a devenit o reţea importantă de unificare etnică şi culturală a naţiunii ruseşti.

Mai târziu, când Olga devenea creştină, au început să se ridice primele biserici în „pogosti”; din momentul Botezului Rusiei „Pogost” şi Biserica (parohia) au devenit asociate, inseparabil. De acolo, odată cu existenţa cimitirelor alături de biserici, a apărut şi sensul actual al cuvântului rusesc „pogost”, care până în prezent înseamnă „cimitir parohial”.

Prinţesa Olga a depus mult efort pentru a întări puterea de apărare a ţinutului. Oraşele au fost construite şi întărite. Vişgorod-ul (sau Detinţa, Kroma) au fost înconjurate cu ziduri din piatră şi stejar, cu metereze şi palisade. Ştiind cât de mulţi se împotriveau ideii de consolidare a puterii princiare şi de unificarea a ruşilor, prinţesa însăşi a trăit constant „pe deal”, dincolo de Dnipru, în spatele bastioanelor sigure ale Vişgorodului kievean („Verhna-Gorod” sau „Oraşul de sus”), înconjurată de susţinătorii ei credincioşi. Două treimi din tributul adunat, după cum mărturisesc cronicarii, îl punea la dispoziţia consiliului oraşului Kiev, iar restul de o treime ajungea „la Olga, pentru Vişgorod”- pentru nevoile construirii de fortificaţii. Iar în timpul Olgăi, istoricii notau înfiinţarea primelor frontiere de stat ale Rusiei – spre vest, cu Polonia. Avanposturile eroice dinspre sud păzeau câmpurile paşnice ale kievenilor, de popoarele Câmpiilor Sălbatice. Străinii se grăbeau spre gardarika („ţinutul oraşelor”), aşa cum numiseră Rusia, cu mărfuri şi articole lucrate de ei. Suedezii, danezii, germanii – toţi au intrat nerăbdători, ca mercenari, în armata rusă. Conexiunile externe ale Kievului s-au răspândit. Acest lucru a ajutat la continuarea construcţiei de piatră a oraşului, care a început la îniţiativa Olgăi. Primele edificii din piatră, din Kiev – Palatul Oraşului şi incinta de sus a Olgăi – au fost descoperite, de arheologi, abia în acest secol. Palatul, sau mai corect fundaţiile şi rămăşiţele pereţilor au fost găsite, prin săpături, în anii 1971-1972.

Dar nu ţinea, totul, doar de consolidarea tărâmului civil şi de îmbunătăţirea normelor interne ale modului de viaţă, pentru oamenii care se aflau în grija înţeleptei prinţese. Ci, şi mai urgentă pentru ea, a fost transformarea fundamentală a vieţii religioase a Rusiei, transfigurarea spirituală a naţiunii ruseşti. Rusia devenise o mare putere. Doar două tărâmuri europene se mai puteau compara cu aceasta, în acei ani, ca importanţă şi putere: în Europa de Est vechiul Imperiu Bizantin, iar în Occident Regatul Saxoniei.

Experienţa ambelor imperii, legată de înălţarea în spirit a învăţăturii creştine, cu baza religioasă a vieţii, demonstrau clar că drumul către viitoarea măreţie a Rusiei nu depindea de mijloace militare, ci în primul rând de cucerirea duhovnicească. După ce a încredinţat Kievul fiului ei adolescent, Sviatoslav, în căutarea harului şi adevărului, marea Prinţesă Olga, în vara anului 954, a pornit cu o mare flotă către Constantinopol. Era o „expediţie” paşnică, combinând sarcinile pelerinajului religios, cu misiunea diplomatică, dar considerentele politice cereau ca aceasta să însemne simultan o afişare a puterii militare a Rusiei pe Marea Neagră. Fapt care amintea trufaşilor „romei” [grecilor bizantini] campaniile victorioase ale lui Askold și Oleg, care în anul 907 avansaseră „până la porțile Constantinopolului”.

Rezultatul a fost cel scontat. Apariţia flotei ruseşti în Bosfor a avut efectul necesar pentru dezvoltarea dialogului ruso-bizantin. La rândul său, capitala sudică a impresionat cu varietatea sa de frumuseţi şi cu măreţia arhitecturii şi amestecul său de păgâni şi popoare din întreaga lume. Dar o mare impresie au produs bogăţia bisericilor creştine şi lucrurile sfinte păstrate în ele. Constantinopolul, „Oraşul Cezarului Imperial”, Imperiul Bizantin, se străduia prin orice să fie demn de Maica lui Dumnezeu, Căreia oraşul îi fusese închinat de către Sfântul Constantin cel Mare (21 mai), în anul 330 (vezi 11 mai). Prinţesa Rusiei a participat la slujbe, în cele mai mari biserici din Constantinopol: în Hagia Sophia, la Vlaherne şi altele.

În inima ei, Înţeleapta Olga descoperea dorinţa de Ortodoxie sfântă, iar ea a luat decizia de a deveni creştină. Taina Sfântului Botez i-a fost săvârşită de către Patriarhul Constantinopolului, Teofilact (933-956), iar naşul ei a fost Împăratul Constantin Porfirogenitul (912-959). La botez, i s-a dat numele “Elena”, în cinstea Sfintei întocmai cu Apostolii, Elena (21 mai), mama Sfântului Constantin, aceea fiind şi descoperitoarea Lemnului Sfânt al Crucii Domnului. Într-un cuvânt edificator, rostit la încheierea slujbei, Patriarhul spunea: „Binecuvântată eşti între femeile ruse, căci ai părăsit întunericul şi ai iubit lumina. Poporul rus te va binecuvânta în toate generaţiile viitoare, de la nepoţii şi strănepoţii tăi, până la cei mai îndepărtaţi urmaşi”. El a pregătit-o în adevărurile credinţei, rânduielile Bisericii şi cele ale rugăciunii, explicându-i poruncile despre post, curăţie şi milostenie. „Cu toate acestea, ea” – spune călugărul Nestor – „a plecat capul şi a stat, literalmente, ca un burete care absoarbe apă, ascultând învăţătura şi plecându-se Patriarhului, şi zicând: „Prin rugăciunile Voastre, Stăpâne, să fiu păzită de vrăjmăşia duşmanilor”.

Astfel, cu capul uşor plecat, Sfânta Olga este înfăţişată pe una dintre frescele Catedralei Sofia din Kiev şi, de asemenea, la Biblioteca Naţională din Madrid. Inscripţia grecească, ce însoţeşte miniatura, o numeşte pe Olga „Archontissa (adică conducătoare) din Rusia”, „O femeie, Helga pe nume, care a venit la împăratul Constantin şi a fost botezată”. Prinţesa este înfăţişată cu un veşmânt special pe cap, „ca o diaconiţă creştină şi cuvioasă, recent botezată, a Bisericii Ruse”. Lângă ea, în aceeaşi ţinută a nou-botezatelor, se află Maluşa (+ 1001), viitoarea mamă a celui întocmai cu Apostolii, Sfântul Vladimir (15 iulie).

Pentru cineva căruia iniţial nu-i plăceau prea mult ruşii, cum era împăratul Constantin Porfirogenitul, nu era o chestiune prea uşoară să devină naşul „Archontissei din Rusia”. În cronicile ruseşti se păstrează naraţiuni despre acest lucru, cât de hotărâtă şi de pe ce picior de egalitate a discutat Olga cu împăratul, uimindu-i pe greci prin profunzimea şi înţelepciunea ei spirituală a guvernării şi afişând potenţialul naţiunii ruseşti de a primi şi asimila cele mai înalte realizări ale geniului religios grecesc, cele mai bune roade ale spiritualităţii şi culturii bizantine. Şi astfel, printr-o cale paşnică, Sfânta Olga a reuşit să „ia Constantinopolul”, lucru pe care niciun alt lider militar înaintea ei nu a reuşit să-l facă vreodată. Potrivit mărturisirilor cronicarilor, împăratul însuşi a trebuit să recunoască faptul că Olga „îl păcălise” (îl depăşise cu mintea), iar în memoria populară, într-una din tradiţiile despre Înţeleapta Olga, se păstrează amintirea acestei victorii spirituale, în legenda populară intitulată „Despre luarea Constantinopolului de către Prinţesa Olga”.

În lucrarea sa „Despre Ceremoniile Curţii Bizantine”, care a supravieţuit până în zilele noastre în exemplar unic, Constantin Porfirogenitul ne-a lăsat o descriere detaliată a ceremoniei din jurul şederii Sfintei Olga la Constantinopol. El descrie o primire triumfătoare în faimosul Palat Magnaura, pe sub cântecul păsărilor de bronz şi răgetele leilor de cupru, unde Olga apărea cu o suită impresionantă, de 108 bărbaţi. Au avut loc negocieri în cadrul mai restrâns al încăperilor regale, urmate de o cină în Sala Iustinian. Şi, aici, pe parcursul evenimentelor, s-au întâlnit providenţial, la o masă, cele patru „doamne maiestuoase”: bunica şi mama Sfântului întocmai cu Apostolii Vladimir (Sfânta Olga şi tovarăşa ei Maluşa), precum şi bunica şi mama viitoarei soţii a Sfântului Vladimir, Ana (împărăteasa Elena şi fina ei Teofana). Puţin peste jumătate de secol trecea, iar Biserica Desiatin a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Kiev, aducea alături, unul de celălalt, mormintele de marmură ale Sfintei Olga, Sfântului Vladimir şi „Fericitei Ana”.

În timpul uneia dintre aceste recepţii, aşa cum relatează Porfirogenitul Constantin, Prinţesa Rusiei a înmânat un platou de aur, cu bijuterii. Sfânta Olga l-a oferit Catedralei Sofia, unde la începutul secolului al XIII-lea a fost văzut şi descris de diplomatul rus Dobrinia Iadeikovici (care ulterior urma să devină Arhiepiscopul Antonie de Novgorod): „Marele platou oficial de aur al Olgăi din Rusia, când l-a adus ca dar, venind la Constantinopol; Pe platou se află pietre preţioase şi, pe el, este înscris, cu aceste pietre, numele Hristos”.

Peste toate acestea, împăratul viclean, după ce a raportat detalii care subliniau modul în care Olga îl depăşise cu mintea, a lăsat şi o enigmă dificilă pentru istoricii Bisericii Ruse. Iată despre ce este vorba: Sfântul Nestor Cronicarul aminteşte, în „Povestirile anilor trecuţi” că botezul Olgăi a avut loc, de fapt, în anul biblic 6463 (955 sau 954), iar acest lucru corespunde relatării cronicilor bizantine ale lui Kedrinos. Un alt scriitor al Bisericii Ruse, din secolul al XI-lea, Oakov Mnih, în opera sa „Elogiu şi laudă lui Vladimir… şi cum a fost botezată bunica lui Vladimir, Olga”, vorbeşte despre moartea Sfintei Prinţese (+969), notând că ea a vietuit ca creştină timp de cincisprezece ani, plasând data reală a botezului ca fiind în anul 954, care corespunde la diferenţă de câteva luni cu data indicată de Nestor. Spre deosebire de aceştia, descriind pentru noi şederea Olgăi la Constantinopol şi oferindu-ne datele precise ale recepţiilor date în onoarea ei, Constantin Porfirogenitul ne lasă să înţelegem, în termeni incerţi, că toate acestea ar fi avut loc în anul 957.

Pentru a împăca cronicile amintite, pe de o parte, cu mărturia lui Constantin, pe de altă parte, istoricii Bisericii Ruse au ajuns să presupună unul din două lucruri: fie Sfânta Olga a făcut o a doua călătorie spre Constantinopol în anul 957, pentru a continua negocierile cu Împăratul; fie ea nu a fost botezată la Constantinopol, fiind anterior botezată la Kiev, în 954, şi făcea doar un pelerinaj în Bizanţ, fiind deja creştină. Prima presupunere este mai credibilă.

În ceea ce priveşte rezultatul diplomatic imediat al negocierilor, au existat probleme fundamnetale, pentru Sfânta Olga, care au fost lăsate nerezolvate. Ea a câştigat cu succes în chestiunile referitoare la comerţul rusesc pe teritoriile Imperiului Bizantin şi, de asemenea, la reconfirmarea acordului de pace cu Bizanţul, încheiat de Igor în anul 944. Dar nu a fost în stare să-l învingă pe împărat, în două probleme importante pentru ruşi: uniunea, prin căsătorie, între dinastii, a lui Sviatoslav cu o prinţesă bizantină, şi condiţiile pentru restabilirea unui Mitropolit ortodox la Kiev, aşa cum exista pe timpul lui Askold. Rezultatul evident al misiunii sale este detectat în răspunsul ei, când revenise deja acasă, care a fost dat emisarilor trimişi de împărat. La cererea împăratului, cu privire la promiterea unui ajutor militar, Sfânta Olga a răspuns scurt, prin emisari: „Dacă ai fi petrecut timp cu mine la Poceaina, aşa cum am făcut eu la Curte, atunci aş fi trimis soldaţi să te ajute”.

În centrul tuturor acestor lucruri, în ciuda încercărilor sale eşuate de a stabili ierarhia Bisericii în sânul ruşilor, Sfânta Olga, după ce a devenit creştină, s-a dedicat cu zel eforturilor de evanghelizare creştină printre păgâni şi, de asemenea, construirii de biserici “căutând alungarea duhurilor rele şi începerea unei vieţi pentru Iisus Hristos”. Ea a ridicat Bisericile “Sfântul Nicolae” şi “Sfânta Înţelepciune” din Kiev, “Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, la Vitebsk, şi “Preasfânta şi Dătătoare de Viaţă Treime”, la Pskov. Pskov-ul din acea perioadă a fost numit, în cronici, Lăcaşul Preasfintei Treimi. Biserica, ridicată de Olga la râul Velika, pe loc înalt, potrivit cronicarului, ca o lumină „a Divinităţii, în Trei Străluciri”, a rezistat peste un secol şi jumătate. În anul 1137, Sfântul Prinţ Vsevolod-Gavriil (11 februarie) a înlocuit acest lăcaş din lemn, cu unul din piatră, care la rândul său, în 1363, a fost reconstruit şi înlocuit în sfârşit cu Catedrala Preasfintei Treimi existentă în prezent.

Un alt monument foarte important al „teologiei monumentului” rusesc, aşa cum este numită frecvent arhitectura Bisericii, conectat la numele Sfintei Olga, este lăcaşul Înţelepciunii lui Dumnezeu, din Kiev, care a fost început la scurt timp după întoarcerea ei de la Constantinopol, târnosit la 11 mai 960. Această zi a fost privită, ulterior, în Biserica Rusă, drept sărbătoare specială a Bisericii.

În Mesiaţeslov (supliment calendaristic) – carte de Epistole, din pergament, din 1307, la 11 mai stă scris: „În această zi, sfinţirea ‘Sfintei Sofia’ a avut loc la Kiev, în anul 6460”. Data este indicată în aşa-numitul timp „Antiohian”, şi nu în cronologia Constantinopoliteană acceptată în general, şi corespunde anului 960 de la Naşterea lui Hristos.

Nu a fost o simplă coincidenţă că Sfânta Olga a primit prin botez numele Sfintei Elena, care a găsit Sfântul Lemn al Crucii de la Ierusalim (6 martie). Primul odor sfânt din lăcaşul Sofia din Kiev, adus de această nouă Elena, de la Constantinopol, primit de ea cu binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, a fost o bucată din Sfânta Cruce. Crucea era tăiată dintr-o bucată întreagă din Lemnul Dătător de Viaţă al Domnului. Pe lemnul Crucii, stă scris: „Sfânta Cruce pentru Refacerea Ţinutului Rusesc, primită de nobila Prinţesă Olga”.

Sfânta Olga a făcut mult pentru memoria primilor mărturisitori ruşi ai numelui lui Hristos: deasupra mormântului lui Askold, a fost construită Biserica Sfântul Nicolae, unde, potrivit anumitor relatări, ea însăşi a fost înmormântată. Deasupra mormântului lui Dir, a fost construită mai sus menţionata Catedrală Sofia, care a rezistat o jumătate de secol, arzând în anul 1017. În acest loc, Iaroslav cel Înţelept a construit, mai târziu, o biserică a Sfintei Irina, în 1050, dar sfintele odoare ale lăcaşului Sofia al Olgăi au fost mutate într-o biserică din piatră, cu acelaşi nume, astăzi cunoscuta Sfânta Sofia din Kiev, începută în 1017 şi târnosită în jurul anului 1030. În Proloagele secolului al XIII-lea, se spune despre Crucea Olgăi: „care acum este la Kiev în Sfânta Sofia, în Altarul din partea dreaptă”. Prădarea lucrurilor sfinte ale Kievului, care după mongoli a fost continuată de lituanienii care au capturat oraşul în 1341, nu au scutit nici măcar acest odor. Sub Jagiello, în perioada Uniaţiei din Liubli, care în 1384 unea Polonia şi Lituania într-un singur stat, Crucea Olgăi a fost furată din Catedrala Sofia şi dusă, de catolici, la Lublin. De atunci, nu se mai cunoaşte soarta sa.

Dar chiar şi pe vremea Olgăi existau la Kiev, printre nobili şi în suită, nu puţini oameni care, după cuvintele lui Solomon, „urau Înţelepciunea” şi, totodată, pe Sfânta Olga, pentru că ridicase lăcaşul Înţelepciunii. Zeloţii vechiului păgânism au căpătat curaj, privind cu speranţă venirea timpului lui Sviatoslav, care cu siguranţă dispreţuise forţarea din partea mamei sale de a accepta creştinismul, chiar supărându-se pe ea pentru aceasta. Trebuia grăbită intenţia de a boteza Rusia. Înşelarea din Bizanţ, la vremea respectivă, nevrând să promoveze creştinismul în Rusia, a jucat un rol în mâinile păgânilor. În căutarea unei soluţii, Sfânta Olga s-a îndreptat către Occident. Nu exista nicio ruptură, aici. Sfânta Olga (+969) aparţinea încă Bisericii nedivizate (adică înaintea Marii Schisme din 1054), iar ea avea şanse reduse să studieze punctele teologice implicate între Crezurile grec şi latin. Opoziţia dintre Occident şi Răsărit se prezenta, înainte de toate, ca o rivalitate politică, de importanţă secundară în raport cu sarcina ei, de înfiinţare a Bisericii Ruse şi de Iluminare creştină a Rusiei.

În anul 959, cronicarul german înregistra: „la rege au venit emisari de la Elena, Regina Rusiei, care a fost botezată în Constantinopol şi care căuta ca naţiunea sa să aibă Episcop şi preoţi”. Regele Otto, viitorul întemeietor al Imperiului German, a primit de bună voie solicitarea Olgăi, dar a cerut ca problema să nu fie decisă în grabă. Abia la începutul anului următor 960, a fost numit un episcop rus, Libutius, dintre fraţii Mânăstirii Anatolius Alban Am Mainz. Dar a murit curând (15 martie 961). În locul său, a fost hirotonit Adalbert din Trier, pe care Otto „l-a trimis cu generozitate pentru orice nevoie”, în cele din urmă, Rusiei. Este dificil să spunem ce s-ar fi întâmplat, dacă regele nu ar fi întârziat atât de mult, dar în 962, când Adalbert s-a prezentat la Kiev, „nu a reuşit în această privinţă pentru care fusese trimis, şi a considerat că eforturile lui erau zadarnice”. Mai mult, în călătoria de întoarcere „unii dintre tovarăşii săi au fost ucişi, iar Episcopul însuşi nu a scăpat de pericolul morţii”.

S-a dovedit că, după trecerea anilor, aşa cum a prevăzut Olga într-adevăr, situaţia de la Kiev s-a răsturnat, în cele din urmă, în favoarea păgânismului, iar Rusia nu a devenit nici ortodoxă, nici catolică, rămânând pe plan secund acceptarea creştinismului. Reacţia păgână astfel produsă a fost atât de puternică, încât nu numai că misionarii germani au suferit, ci şi unii dintre creştinii din Kiev care fuseseră botezaţi odată cu Olga la Constantinopol. La ordinul lui Sviatoslav, nepotul Gleb al Sfintei Olga a fost ucis, iar unele dintre bisericile construite de ea au fost distruse. Pare uşor de crezut faptul că acest lucru nu se putea face fără diplomaţia secretă a Bizanţului: având în vedere posibilitatea unei Rusii întărite prin alianţa cu Otto, grecii ar fi preferat să sprijine păgânii, cu intrigi pe măsură împotriva Olgăi şi cu diverse tulburări.

Prăbuşirea misiunii lui Adalbert a avut o importanţă providenţială pentru viitoarea Biserică Ortodoxă Rusă, scăpând de stăpânirea papală. Sfânta Olga a fost obligată să accepte umilinţa şi să se retragă pe deplin în chestiuni de evlavie personală, predând domnia fiul ei păgân Sviatoslav. Pentru rolul ei formator, toate problemele dificile îi reveneau, dată fiind înţelepciunea ei în guvernare. Când Sviatoslav lipsea din Kiev, aflându-se în campanii şi războaie militare, guvernarea tărâmului era din nou încredinţată mamei sale. Dar chestiunea Botezului Rusiei a dispărut, pentru o perioadă de timp, din agendă, iar acest lucru a însemnat în cele din urmă amărăciune pentru Sfânta Olga, care considera Vestea cea Bună a Evangheliei lui Hristos ca fiind problema principală a vieţii sale.

Ea a îndurat cu blândeţe întristarea şi durerea, încercând să-şi ajute fiul în problemele civile şi militare şi să ghideze totul cu zel eroic. Victoriile armatei ruseşti au fost o consolare pentru ea, în special distrugerea unui vechi duşman al statului rus – haganatul kazar. De două ori, în anii 965 şi 969, armatele lui Sviatoslav au trecut prin ţările kazarilor, spulberând pentru totdeauna puterea conducătorilor evrei din Priazovia şi Povoljia de jos. O lovitură puternică ulterioară a fost dată bulgarilor mahomedani de pe Volga, iar apoi bulgarilor de pe Dunăre. Optsprezece ani au petrecut pe Dunăre forţele armate din Kiev. Olga era singură şi îngrijorată: era ca şi cum, absorbit de problemele militare din Balcani, Sviatoslav uitase de Kiev.

În primăvara anului 969, pecenegii au asediat Kievul: „şi era imposibil să duci caii la apă, căci pecenegii stăteau în Libeda”. Armata rusă era departe, la Dunăre. După ce i-a trimis mesageri fiului ei, Sfânta Olga a condus ea însăşi bătălia de apărare a capitalei. Când a primit vestea, Sviatoslav a călătorit repede la Kiev şi „şi-a îmbrăţişat mama şi fiul şi s-a îndurerat, pentru ceea ce păţiseră cu pecenegii”. Dar după ce i-a alungat pe nomazi, prinţul războinic a început din nou să-i spună mamei sale: „Nu-mi place să stau la Kiev, pentru că doresc să locuiesc la Pereslav, pe Dunai (Dunăre), fiindcă acesta este centrul ţinuturilor mele”.

Sviatoslav visa să creeze o vastă stăpânire rusească, de la Dunăre la Volga, care ar fi unit toţi ruşii, bulgarii, sârbii, regiunea din Marea Neagră şi Priazovia (regiunea Azov), extinzându-si graniţele până la cele ale Constantinopolului. Olga cea Înţeleaptă a înţeles, totuşi, că toată vitejia şi îndrăzneala companiilor ruseşti nu se putea compara cu vechiul Imperiu Bizantin şi că aventura lui Sviatoslav va eşua. Dar fiul nu a ascultat de cuvintele mamei sale. Prin urmare, Sfânta Olga a spus: „Vezi că sunt bolnavă. De ce vrei să mă părăseşti? După ce mă îngropi, apoi mergi oriunde doreşti”.

Zilele ei erau numărate, iar sarcinile şi durerile ei i-au slăbit puterea. La 11 iulie 969, Sfânta Olga s-a mutat la Domnul: „şi cu mare plângere au jelit-o, fiul ei şi nepoţii şi toţi oamenii”. În ultimii ani, în toiul triumfului păgânismului, a trebuit să aibă un preot în secret, aşa încât nu s-a mai contrariat cu fanatismul păgân. Dar înainte de moarte, după ce şi-a găsit din nou fosta fermitate, ea le-a interzis să-i facă slujba păgână destinată morţilor, lăsând ultime instrucţiuni de a o îngropa public după ritual ortodox. Preotul Grigorie, care fusese alături de ea la Constantinopol în 957, i-a împlinit cererea.

Sfânta Olga a trăit, s-a mutat la Domnul şi a fost înmormântată ca creştină. „Şi, astfel, a trăit bine şi L-a slăvit pe Dumnezeu în Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, după ce s-a închinat în credinţa binecuvântată, ea încheindu-şi viaţa în pacea lui Hristos Iisus, Domnul nostru”. Ca testament profetic al generaţiilor următoare, cu o smerenie creştină profundă, ea şi-a mărturisit credinţa înaintea propriei naţiuni: „Să se facă voia Domnului! Dacă va voi Dumnezeu să aibă milă de Ţinutul meu Rusesc natal, atunci ei îşi vor întoarce inimile către Dumnezeu, la fel cum am primit eu acest dar”.

Dumnezeu a slăvit-o pe lucrătoarea sfântă a Ortodoxiei, „iniţiatoarea credinţei” în Ţinut Rusesc, prin intermediul minunilor şi prin nestricăciunea sfintelor sale moaşte. Iacov Mnih (+1072), la o sută de ani de la moartea ei, scria în lucrarea sa „Elogiu şi laudă lui Vladimir”: „Dumnezeu a slăvit trupul slujitoarei Sale Olga, iar sfinţitul ei trup rămâne neputrezit până în ziua de azi”.

Sfânta Olga L-a slăvit pe Dumnezeu, cu fapte bune în toate lucrurile, iar Dumnezeu a slăvit-o pe ea. Sub Sfântul Prinţ Vladimir, conform unor scrieri din anul 1007, sfintele moaşte ale Sfintei Olga au fost mutate în Biserica Desiatin a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi aşezate într-o raclă specială, după cum se obişnuieşte să fie păstrate sfintele moaşte ale Sfinţilor în Răsăritul Ortodox. „Şi ascultaţi despre o anumită minune legată de aceasta: mormântul de piatră se află, smerit, în Biserica Sfintei Maici a lui Dumnezeu, această biserică construită de binecuvântatul Prinţ Vladimir, iar în mormânt se află Fericita Olga. O deschizătură apare ca fiind făcută în mormânt, pentru a vedea trupul Olgăi, întins acolo întreg”. Dar nu tuturor oamenilor le-a fost dat să vadă această minune a sfintelor moaşte neputrezite ale Sfintei: „Pentru cine vine cu credinţă, deschizătura se desface şi, acolo, trupul sfinţit poate fi văzut întins, neatins, minunându-se de o astfel de minune – trupul întins acolo, atâţia ani, fără a se descompune. Demn de toate laudele este acest trup sfinţit: odihnindu-se întreg, în mormânt, ca şi cum ar fi adormit. Dar, pentru cei care nu se apropie cu credinţă, deschizătura mormântului nu se desface şi nu pot vedea acest trup sfinţit, ci numai mormântul”.

Astfel, chiar şi după moarte, Sfânta Olga şi-a manifestat viaţa veşnică şi învierea, umplându-i pe credincioşi de bucurie, iar pe necredincioşi de uimire. Ea a fost, în cuvintele Sfântului Nestor Cronicarul, „un precursor în ţinutul creştin, precum zorii înaintea răsăritului, sau amurgul înaintea luminii”.

Sfântul şi întocmai cu Apostolii Mare Prinţ Vladimir, însuşi aducea mulţumire lui Dumnezeu în ziua Botezului Rusiei, mărturisind în faţa conaţionalilor săi, legat de Sfânta Olga, remarcabilele cuvinte: „Fiii Rusiei te binecuvântează şi, de asemenea, generaţiile urmaşilor tăi”.

*********
/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022/