publicat în: Vieţi de Sfinţi

Sâmbăta Mare - Marea şi Sfânta Sâmbătă


Sfânta şi Marea Sâmbătă este ziua în care Hristos a fost pus în mormânt. Biserica numeşte această zi Sâmbăta cea Binecuvântată.


„Ziua de astăzi mai înainte o a închipuit cu taină marele Moise, zicând : Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea, că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată; aceasta este ziua odihnei, întru care S-a odihnit de toate lucrurile Sale...” (Vecernia unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, din Sfânta Sâmbătă)


 


Utilizând această titulatură, Biserica leagă Sâmbăta Mare de actul creator al lui Dumnezeu. În relatarea iniţială a creaţiei, aşa cum se găseşte în Cartea Genezei, Dumnezeu l-a făcut pe om după Chipul şi Asemănarea Sa. Pentru a fi cu adevărat el însuşi, omul trebuia să trăiască în comuniune constantă cu sursa şi puterea dinamică a acelei înfăţişări: cu Dumnezeu. Omul a căzut de la Dumnezeu. Acum, Hristos, Fiul lui Dumnezeu prin Care au fost create toate lucrurile, a venit pentru a readuce omul la comuniunea cu Dumnezeu. El completează, astfel, creaţia. Toate lucrurile sunt din nou aşa cum ar trebui să fie. Misiunea Sa este desăvârşită. În Sâmbăta cea Binecuvântată, Se odihneşte de toate lucrurile Sale.


 


TRECEREA
Sâmbăta Mare este o zi neglijată în viaţa parohială. Puţine persoane participă la slujbe. Evlavia populară reduce de obicei Săptămâna Mare la o singură zi - Sfânta Vinere. Această zi este repede înlocuită de alta - Duminica Paştelui. Hristos este mort şi apoi brusc viu. Marea întristare este înlocuită brusc de o mare bucurie. Într-o astfel de schematizare, Sâmbăta Mare se pierde.


În interpretarea Bisericii, întristarea nu este înlocuită de bucurie; se transformă în bucurie. Această distincţie indică faptul că Hristos, chiar şi în moarte, continuă să triumfe.


 


CĂLCAREA MORŢII, CU MOARTEA
Cântăm că Hristos „...cu moartea, pre moarte a călcat", în Troparul Paştelui. Această exprimare conferă un mare sens Sâmbetei Sfinte. Odihna lui Hristos în mormânt este o odihnă „activă”. El merge în căutarea prietenului Său căzut, Adam, care îi reprezintă pe toţi oamenii. Negăsindu-se pe pământ, coboară pe tărâmul morţii, cunoscut sub numele de Hades în Vechiul Testament. Acolo îl găseşte şi îi duce din nou viaţa. Acesta este triumful: morţilor li se dă viaţă. Mormântul nu mai este un loc părăsit, lipsit de viaţă. Prin moartea Sa, Hristos calcă în picioare moartea, prin moarte.


 


ICOANA POGORÂRII LA IAD
Icoana tradiţională folosită de Biserică la Sărbătoarea Paştelui este o icoană a Sfintei Sâmbete: coborârea lui Hristos în Iad. Este o pictură teologică, pentru că nimeni nu a văzut vreodată acest eveniment. Îl înfăţişează pe Hristos, strălucitor în nuanţe de alb şi albastru, stând peste porţile sfărâmate ale Hades-ului. Cu braţele întinse, El Îşi dă mâna cu Adam şi cu toţi ceilalţi drepţi din Vechiul Testament, pe care i-a găsit acolo. El îi conduce din împărăţia morţii. Prin moartea Sa, El calcă în picioare moartea.


„Astăzi iadul strigă suspinând : Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat. Slavă Doamne, Crucii Tale şi învierii Tale. ”
(Vecernia unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, din Sfânta Sâmbătă)


 


VECERNIA UNITĂ CU SFÂNTA LITURGHIE, din SFÂNTA SÂMBĂTĂ
Vecernia Sfintei Sâmbete inaugurează sărbătoarea pascală, deoarece ciclul liturgic al zilei începe întotdeauna seara. În trecut, această slujbă constituia prima parte a Privegherii Mari Pascale, în timpul căreia catehumenii erau botezaţi în „baptisteriu” şi erau conduşi în procesiune înapoi în biserică, pentru a participa la prima lor Sfântă Liturghie Dumnezeiască, Euharistia Pascală. Mai târziu, odată cu creşterea numărului de catehumeni, prima parte legată de botez a Sărbătorii Pascale a fost despărţită de Sfânta Liturghie din Noaptea Paştilor şi s-a alcătuit Slujba noastră Pre-Pascală: Vecernia unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, care o urmează. Păstrează încă semnele celebrării timpurii a Paştilor ca sărbătoare a botezului şi a Botezului ca Taină pascală (moarte şi înviere cu Iisus Hristos - Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 6).


 


Cu „Doamne strigat-am” sunt cântate Stihirile Învierii de Sâmbătă, pe Glasul 1, urmate de stihirile speciale ale Sâmbetei Sfinte, care subliniază moartea lui Hristos drept coborâre în Hades, ţinutul morţii, pentru distrugerea ei. Dar punctul esenţial al slujbei apare după Vohod, când se citesc cincisprezece Paremii din Vechiul Testament, toate centrate pe făgăduinţa Învierii, toate slăvind triumful suprem al lui Dumnezeu, profeţit în Cântarea trumfătoare a lui Moise după traversarea Mării Roşii ("Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!"), în mântuirea lui Iona şi cea a celor trei tineri din cuptor.


 


Apoi se citeşte Epistola, aceeaşi Epistolă care se mai citeşte la Botez (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 6: 3-11), în care moartea şi învierea lui Hristos devin sursa morţii în noi a „omului vechi”, învierea noului , a cărui viaţă este în Domnul Înviat. În timpul versetelor speciale cântate după Epistolă, „Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul”, veşmintele întunecate ale preotului sunt lăsate deoparte şi se înveşmântează cu cele albe strălucitoare, astfel încât atunci când slujitorul apare împreună cu Sfânta Evanghelie, Lumina Învierii să fie cu adevărat vizibilă în noi, iar „Bucuraţi-vă”, cu care Hristos Cel Înviat le-a întâmpinat pe femei la Mormânt, apare aievea ca fiind adresat nouă.


 


Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile continuă în această lumină albă şi bucuroasă, dezvăluind Mormântul lui Hristos ca Mormânt care dă viaţă, introducându-ne în realitatea supremă a Învierii lui Hristos, împărtăşindu-ne viaţa Lui, nouă, fiilor lui Adam cel căzut.


 


Se poate şi trebuie să spunem că, dintre toate Slujbele Bisericii care inspiră, semnificative, revelatoare, aceasta: Vecernia şi Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, din Sfânta Sâmbătă, este cu adevărat punctul culminant liturgic al Bisericii. Dacă cineva îşi deschide inima şi mintea şi îi primeşte sensul şi lumina, însuşi adevărul Ortodoxiei este dat de aceasta, gustul şi bucuria acelei vieţi noi care străluceşte din mormânt.


 


(Cu ajutorul lui Dumnezeu, alcătuire, adaptare si traducere Lăcaşuri Ortodoxe după un cuvânt al Pr. Alexander Schmemann) 

Vezi mesaje