Proloage – 31 Decembrie – Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre o oarecare sfântă stareţă şi pustnică

Povestit-a un bătrân, că era o fecioară bătrână foarte sporită în frica lui Dumnezeu, care întrebată fiind de acela despre pricina depărtării sale de lume, a povestit, zicând aşa: “Eu, minunatule om, copilă încă fiind, aveam un tată blând şi liniştit din fire, dar bolnav şi neputincios cu trupul, încât cea mai multă vreme a vieţii lui o petrecea zăcând pe pat; şi, aşa trăia retras, încât rar, când şi când se întâlnea cu cineva. Şi, când se întâmpla de era sănătos, cu munca~câmpului îndeletnicindu-se, îşi petrecea acolo viaţa, iar roadele le aducea acasă. Şi atât de mult tăcea, încât se părea, celor ce nu-l ştiau, că era mut.

Aveam încă şi mamă, cu totul deosebită de tatăl meu. Că ea iscodea şi cele de dincolo de satul nostru şi atât era de limbută faţă de toţi, încât niciodată nu o vedeai cât de puţin tăcând, uneori certându-se cu alţii, alteori cuvinte necuviincioase şi fără de rânduială grăind. Încă şi beţie de vin, cu bărbaţii desfrânaţi petrecea şi, ca o desfrânată, era mult cheltuitoare şi rău cârmuia cele din casă, încât averile, măcar că nu puţine erau, nu ne ajungeau, că ei i se~încredinţase de la tatăl meu iconomia celor din casă. Şi, aşa vieţuind, nu i s-a întâmplat ei, vreodată boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, cât de mică, ci în toată viaţa ei era sănătoasă cu trupul şi întreagă.

Deci, topindu-se tatăl meu de îndelungate boli, s-a întâmplat de a murit şi îndată s-a pornit împreună tot văzduhul şi s-au făcut tunete şi fulgere dese şi ploaie atât de multă şi aşa de necurmată se pogora de sus, încât nici măcar puţin să ieşim din casă nu puteam, vreme de trei zile, întru care şi tatăl stătea neîngropat în casă. Iar oamenii satului, acestea văzând, grăiau nenumărate vorbe asupra~răposatului, zicând: “Vai, ce răutate era împreună cu noi şi nu ştiam. Acesta, cu adevărat, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost, pentru aceasta nu-l lasă nici să fie îngropat”. Însă noi, ca să nu se strice trupul înlăuntru şi casa să ne-o facă de nelocuit, scoţându-l afară, măcar că ploaia era foarte mare, l-am îngropat cum am putut. Deci, mama, luând mai multă libertate, şi mai fără de ruşine s-a dat la desfrânare, făcând casa ei casă de desfrâu, cheltuia averea în desfătări fără sfârşit, încât ne lipseau mai de toate.

Şi, abia după multă vreme, sosindu-i şi ei moartea, aşa îngropare a avut, încât şi văzduhul se părea că~ajută la îngroparea ei. După moartea mamei mele, fiind eu acum trecută de vârsta copilăriei şi poftele trupului sculându-se asupra-mi şi tulburându-mă, într-o seară mi-a venit o socoteală: “Oare, care viaţă voi urma?”. Şi ziceam întru mine: “Oare viaţa tatălui meu să aleg şi întru blândeţe şi cinste şi păzire să vieţuiesc? Dar acela, aşa petrecând, niciun bine nu a dobândit, ci totdeauna de boli şi de necazuri, care îl topeau, a avut parte şi aşa s-a dus de aicea şi nici a se îngropa ca ceilalţi oameni n-a fost lăsat. Deci, de ar fi plăcut lui Dumnezeu această petrecere, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa maicii, care era? Au nu~pururea petrecea în desfrânări? Şi s-a dus din viaţa aceasta întru sănătate şi fără de nicio pătimire. Aşa trebuie, dar, şi eu să vieţuiesc. Că mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor altora”.

Deci, după ce am socotit eu, ticăloasa, să urmez calea maicii mele, a sosit noaptea şi, adormind eu, a venit asupra mea un bărbat voinic la trup şi înfricoşător la vedere şi, căutând la mine încruntat şi cu mânie, mă întreba cu glas aspru, zicând: “Spune-mi, mie, care sunt gândurile inimii tale?”. Iar eu, cu totul înspăimântată de frică fiind, nici nu îndrăzneam a căuta la dânsul. Iar acela, iarăşi, cu glas înfricoşător grăia:~”Vesteşte-mi mie, care sunt socotelile tale”. Şi, văzându-mă că, de frică eram cu totul cuprinsă şi aproape ieşită din minţi, îmi aducea el aminte de toate câte cugetam eu în sinea mea. Şi eu, puţin venindu-mi în fire, nu puteam să le tăgăduiesc, ci spre rugăminte m-am întors şi mă rugam să mă învrednicească de iertăciune. Iar el, luându-mă de mână, a zis: “Vino să vezi şi pe tatăl tău şi pe mama ta şi, după aceea, oricare viaţă vei voi, alege-ţi ţie”.

Deci, scoţându-mă, m-a dus într-un loc şes cu livadă, întru care erau pomi de multe feluri, ce biruiesc povestirea cu frumuseţea, încărcaţi cu tot felul de roade.~Acolo, umblând eu împreună cu el, m-a întâlnit tatăl meu şi, cuprinzându-mă, mă săruta, fiică dorită numindu-mă. Şi eu, îmbrăţişându-l pe el, îl rugam să petrec împreună cu dânsul. Iar el a zis: “Acum nu este cu putinţă să se facă aceasta. Dar, de vei urma căii mele, nu după multă vreme vei veni aicea”. Şi, încă mai rugându-mă eu să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicând: “Vino, să vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti, din lucruri văzute, la care viaţă este de folos să te placi. Deci, ducându-mă la o casă foarte întunecoasă, plină de groază şi de tulburare, îmi arătă un cuptor arzând cu foc cu mari vâlvătăi, şi oarecari inşi stând~lângă cuptor. Iar eu, căutând în cuptor, am văzut într-însul pe mama mea, afundată în foc până la gât, şi mulţime nenumărată de viermi mâncând-o din toate părţile, iar ea scrâşnea şi clănţănea cu dinţii de usturime. Şi, văzându-mă ea pe mine, cu plâns mă chema, zicând: “Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, pentru chinurile cele fără de sfârşit! Vai mie, ticăloasa, că pentru puţină dezmierdare, ce fel de osândă mi-am pricinuit mie! Vai mie, ticăloasa, că în locul desfătărilor celor vremelnice, în ce statornică osândă mă chinuiesc! Ci miluieşte-mă, fiica mea, pe mine, maica ta, care aşa mă ard şi mă~topesc! Adu-ţi aminte de hrana pe care ai primit-o de la mine şi mă miluieşte şi-mi dă mâna şi mă scoate de aici”. Iar eu, înfricoşându-mă de inşii aceia cumpliţi ce stăteau aproape, şi neîndrăznind a mă apropia, ea iarăşi striga, cu lacrimi: “Fiica mea, ajută-mi mie şi nu trece cu vederea tânguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe ceea ce cumplit se chinuieşte în gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit”. Iar eu, milostivindu-mă cu sufletul către dânsa, am întins mâna să o trag. Şi focul, atingându-se puţin de mâna mea, mare usturime am simţit şi am început a mă văita şi a suspina cu~plâns. Iar cei ce erau în casă, deşteptându-se de vaietele mele şi sculându-se şi aprinzând lumina, alergau la mine şi mă întrebau care este pricina vaietelor. Şi, venindu-mi întru mine, le-am povestit lor cele ce am văzut.

De aceea, am urmat vieţii tatălui meu şi mă rog ca împreună cu el să fiu, încredinţată fiind din lucrurile însăşi, cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor ce aleg a vieţui cu dreptate şi întru dreapta credinţă, şi, iarăşi, ce fel de osândă primesc cei ce îşi cheltuiesc viaţa lor în pofte şi dezmierdări. Pentru aceasta, fraţilor, să ne oprim de la păcate şi să ne îndreptăm aici, ca să scăpăm de~acele chinuri amare şi să primim de la Dumnezeu viaţa şi petrecerea cea fericită a drepţilor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava în veci! Amin.