Proloage – 30 Martie – Întru această zi, cuvânt despre o fecioară monahie, pe care a mântuit-o Sfântul Macarie, că era nemilostivă

O oarecare fecioară din Alexandria, cu numele Mononia, se călugărise din tinereţile sale şi arăta, cu chipul, că era smerită, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginţi. Că iubea bogăţia şi aduna aur şi niciodată nu da milostenie din averea ei, nici la străini, nici la săraci, nici la văduve, nici la călugări. Însă, avea o nepoată de soră, căreia, noaptea şi ziua îi făgăduia bogăţia sa, ca una ce căzuse din cereasca dragoste.

~Că lucru de înşelăciune al diavolului este ca, adică, să ţie cineva avere şi să nu facă milostenie la săraci. Că diavolul nu ne lasă să ne îngrijim de suflet, ci, mai mult, ne învaţă să asuprim pe cei săraci şi pe aproapele, şi să trecem cu vederea pe tată şi pe mamă, să ne asemănăm ucigaşilor. Că, de multe ori, şi pe călugări îi sfătuieşte să se îngrijească de rudenii şi să le adune avere, iar la săraci milostenie să nu facă, cu adevărat spre pierzare păstrând-o pe ea.

Că, dacă cineva, din înţelegere duhovnicească şi cu darul lui Dumnezeu se porneşte, mai întâi, a se îngriji pentru sufletul său, iar, după aceea, începe a iubi pe~rudenii, unul ca acesta nu poate cânta împreună cu David, întru frica lui Dumnezeu, zicând: “Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său” (Psalmi 23, 3-4). Pentru că aceia, cu adevărat, în deşert îşi iau sufletul lor, părându-li-se că au murit cu trupul, fiindcă lucrul cel duhovnicesc cu lenevire îl fac, iar pentru trup în tot chipul se silesc.

Deci, pe această fecioară ce se numea Mononia, vrând să o facă milostivă şi să o întoarcă de la averea ei cea covârşitoare, Sfântul Macarie presbiterul, iconomul~săracilor, al şchiopilor şi purtătorul lor de grijă, ca unul care în tinereţe fusese lucrător de pietre scumpe, a zis către Mononia: “Pietre nepreţuite, smarald şi iachint a adus la mine cineva şi nu ştiu, ori sunt furate, ori cumpărate, nu pot spune, pentru că sunt mai presus decât preţul cerut. Şi le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni, şi prea potrivite sunt spre împodobirea hainelor nepoatei tale”. Acestea auzindu-le, Mononia a căzut, cu toată osârdia, la picioarele lui, zicând: “Rogu-mă ţie, să nu le ia pe ele nimeni”. El i-a zis, ei: “Să mergi, stăpâna mea, singură, în casa mea, şi să le vezi”. Iar ea n-a vrut să meargă, ci i-a dat lui cinci~sute de galbeni, zicând: “Ia-i pe aceştia, rogu-mă ţie, că eu nu voi ieşi din chilie şi nu vreau să văd pe omul acela care le vinde”. Deci, luând de la dânsa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei, la trebuinţă, săracilor. Şi a trecut câtăva vreme; însă, fiindcă avea mare cinste în Alexandria iubitorul de Dumnezeu şi milostivul stareţ, fecioara se sfia să-i aducă aminte. Iar, mai în urmă, l-a întâmpinat pe el la biserică şi i-a zis: “Ce porunceşti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea pentru care ai luat preţul de la mine, cinci sute de galbeni?”.

Iar el i-a zis, ei: “Din ziua în care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la preţul pietrelor şi, de voieşti să le~vezi pe ele, să mergi în căsuţa mea, că acolo se află pietrele, şi să vezi de-ţi vor plăcea, iar de nu, îţi vei lua aurul tău”. Şi a venit Mononia, bucurându-se. Şi erau în casele acelea, în cele de sus, bărbaţi, iar în cele de jos, femei. Deci, venind în casa lui, i-a zis ei, Sfântul: “Ce voieşti să vezi? Iachintul sau smaraldul?”. Iar ea a zis: “Ceea ce tu voieşti”. Şi a suit-o pe ea în casele de sus şi i-a arătat ei pe şchiopi, pe orbi şi pe slăbănogi şi i-a zis: “Acesta este iachnitul”. După aceea, a pogorât-o pe ea în casele de jos şi i-a arătat ei femeile, zicându-i: “Iată, acesta este smaraldul. Şi socotesc că nu se află nimic mai scump şi mai cinstit decât acestea,~de-ţi sunt plăcute şi ţie, iar de nu, să-ţi iei aurul tău”.

Deci, după ce s-au făcut acestea aşa, s-a întors fecioara foarte necăjită. Şi, intrând în casa ei, de necazul cel mult a căzut în boală, că nu pentru Dumnezeu făcuse lucrul acesta, ci, fără voie, de stareţ amăgită fiind. Şi în boala aceea, aproape de moarte ajungând şi foarte slăbită fiind, s-a văzut pe sine, în vis, în locurile cele de osândă: de o parte, întru întunericul cel mai din afară, iar de alta, în focul cel nestins şi la viermele cel neadormit, şi s-a înfricoşat. Iar un oarecare bărbat luminos i le arăta ei pe acestea şi-i zicea: “Vezi? Dintru această osândă te-a izbăvit pe tine Cuviosul~Macarie, care ţi-a cumpărat ţie pietrele acelea, iachnitul şi smaraldul”.

Deci, ea, ca din somn deşteptându-se, din boală s-a trezit şi mult mulţumea stareţului. Iar, după aceea, s-a făcut fecioara foarte milostivă spre săraci. Dumnezeului nostru, slavă!