Proloage – 30 Ianuarie – Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre minciună şi clevetire, furt şi asuprire

Rogu-vă pe voi, fraţilor, părăsiţi-vă de vătămarea cea pierzătoare, adică de clevetire şi de minciună şi să lepădaţi de la voi această tiranie. Că minciuna este întâiul păcat şi meşteşug al diavolului, că prin ea întâi a amăgit pe Adam, şi pe tot neamul nostru l-a băgat în pierzare. Că, deşi unii socotesc că minciuna este un mic păcat şi din obicei mint unii altora, alte păcate le mărturisesc şi le părăsesc pe ele, iar minciuna nici n-o mărturisesc, nici nu o părăsesc. Şi nu aud pe~Proorocul care zice: “Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna” (Psalmi 5, 6). Şi iarăşi: “Pe cel ce clevetea, întru ascuns, pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Psalmi 100, 6).

Clevetirea a răsturnat case mari din temelie. Iată, numai unul este clevetit, iar supărarea şi plânsul la mulţi ajunge şi intră, adică la copiii lui şi la cei apropiaţi şi la prieteni. Deci, plângerea şi suspinul acestora cum va slobozi, oare, rugăciunea clevetitorilor acelora, să ajungă la auzul lui Dumnezeu? Că şi lumânările lor se sting şi jerfele lor neplăcute le fac suspinele. Pentru care, bine a zis David: “Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi~limba cea plină de mândrie” (Psalmi 11, 3).

Pentru că şi asupritorii fac păcat, ca furii şi tâlharii. Ba încă asupritorii sunt şi mai amari decât furii şi tâlharii, de vreme ce, aceştia au măcar puţină pricină, adică sărăcia şi foamea şi golătatea. Şi, ei fură noaptea, pe întuneric, şi temându-se. Iar asupritorii şi cei ce iau mită fură ziua, la lumină, şi pe fraţii lor jefuindu-i, le fac lor nedreptăţi mari. Încă şi de desfrânare şi de spurcăciune sunt plini, de care Apostolul porunceşte să fugim, zicându-ne: “Fugiţi de desfrânare! Căci tot păcatul pe care îl fac oamenii, afară de trup este, iar acela ce se desfrânează întru al~său trup greşeşte”. Şi iarăşi: “Nu vă înşelaţi, că nici preadesfrânaţii, nici desfrânaţii, nici beţivii nu vor intra întru Împărăţia lui Dumnezeu”, dacă nu se vor curăţi pe ei prin pocăinţă mare.

Mulţi aduc aici o socotinţă proastă, zicând că, adică, aşa sunt făcuţi unii, oamenii înfierbântaţi spre poftă trupească, şi nu pot să se înfrâneze, iar alţii, fiind făcuţi reci la trup, pot să se înfrâneze. Dar eu, această socotinţă, cu o mică pildă o voi strica. Dacă într-adevăr, omul este neînfrânat spre poftă după fel şi după fire, apoi cum se face că, atunci când cineva voieşte să facă vreun rău, silit fiind de poftă, îndată ce vede trecând vreun~judecător pământesc, nu-şi zice că de felul meu sunt aşa tâlhar şi desfrânat, să nu fug dar de dânsul, ci dimpotrivă, îndată ce-l vede, fuge de greşala aceea. Şi, atunci, cum este cu pofta aceluia, după fel şi după fire? Şi dacă frica unui judecător pământesc poate să piardă pofta aceea, spre greşeală, atunci, cu cât mai vârtos frica Înfricoşătorului Aceluia şi Atotvăzătorului Judecător este în stare să piardă din noi toată pofta spre păcat?

Dar, de vreme ce nu avem frica Lui întru noi, pentru aceea şi grăim socoteli şi motive de acestea şi de acele fapte necurate suntem plini. Apoi, încă ne şi înfuriem, bănuind~că ne-ar fi poruncit nouă grele porunci, iar pe noi înşine nu ne osândim. Să ne sfiim, deci, de Stăpânul Ceresc, ai Cărui ochi sunt mult mai luminoşi decât soarele. Care de-a dreapta Tatălui stă şi vede păcatele şi fărădelegile noastre, măcar atât cât ne sfiim de un judecător pământesc. Că, altfel, aproape nu-i zicem aşa: “Tu, acolo la înălţime eşti, iar noi de Tine nu ne temem”. O, mare este răbdarea lui Dumnezeu, A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.