Proloage – 26 Februarie – Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre plângere

Un frate ședea singur, în Mânăstirea Monidriilor, și se ruga pururea cu această rugăciune către Dumnezeu: “Doamne, n-am teamă de Tine. Pentru aceasta, trimite-mi săgeată de fulger, sau alt semn, sau boală, sau drac, ca, măcar așa, sufletul meu cel împietrit să vie întru frică”. Apoi, rugându-se iarăși, zicea: “Știu că multe am greșit Ție, Stăpâne, și nenumărate sunt greșelile mele, încât nu îndrăznesc nici să zic să mă ierți, ci, de se poate, pentru îndurările Tale, iartă-mă, iar de nu se poate,~pedepsește-mă aici și nu mă pedepsi acolo. Iar dacă și aceasta este cu neputință, plătește-mi aici cu o parte din osândă, și-mi fă acolo osânda mai ușoară. Începe, aici, de acum, a mă pedepsi, însă cu milă și nu cu mânia Ta, Stăpâne”.

Deci, așa rugându-se el un an întreg, și acestea cu lacrimi fierbinți, din tot sufletul cerând, și cu post în priveghere și în alte grele pătimiri, trupul și sufletul cheltuindu-l și zdrobindu-l, într-o zi, șezând el jos și plângând după obicei și tare tânguindu-se, din multă întristare i-a venit lui somn și a adormit. Și, iată, sta de față Hristos, zicându-i cu glas blând: “Ce ai omule? Ce plângi așa?”. Iar~fratele, cunoscându-L pe El Cine este, a răspuns înspăimântat: “Am greșit Doamne”. A zis, lui, Cel Ce S-a arătat: “Scoală-te”. Iar el a zis: “Nu pot, Stăpâne, de nu-mi vei da mâna”. Iar Acela, întinzând mâna și apucându-l pe el, l-a sculat. Și acesta, sculându-se, foarte tare plângea.

I-a zis lui, iarăși, Cel Ce S-a arătat, cu glas lin și blând: “Și acum de ce plângi? Ce te mâhnește?”. Răspuns-a, fratele: “Nu voiești, Doamne, să plâng și să mă mâhnesc, eu, care cu atâtea Te-am întristat? Eu, care am dobândit atâtea bunătăți de la Tine?”. Iar Acela, întinzându-Și iarăși mâna Sa, a pus-o pe capul fratelui și i-a~zis lui: “De acum nu te mai întrista, că de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, Eu nu mă voi întrista asupra ta. Că așa cum Sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult îți voi da ție iertare, ție și la tot sufletul care se întoarce la Mine curat și cinstit”.

Deci, fratele, venindu-și întru sine dintru acel vis, și-a aflat inima sa plină de toată bucuria și s-a încredințat că Dumnezeu a făcut milă cu dânsul. Și a petrecut totdeauna mulțumind Domnului, cu multă smerenie. Și, întru aceeași mărturisire și laudă, s-a dus către Domnul. Aceluia este slava, acum și pururea în vecii vecilor! Amin.