Proloage – 25 Ianuarie – Întru această zi, cuvânt din Everghitinos, despre faptul că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecată

Trei lucruri sunt pe care cu anevoie le câştigă omul şi acestea păzesc toate faptele bune: plângerea, a plânge pentru păcatele sale şi a avea înaintea ochilor moartea sa. Că cel ce gândeşte în toate zilele şi zice întru sine: “Numai astăzi mai am a fi în lume”, niciodată nu va greşi înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce aşteaptă a trăi multă vreme, cu multe păcate se va acoperi.

Celui ce se găteşte a da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru toate~lucrurile sale, Dumnezeu se îngrijeşte a-i curăţi toată calea lui de păcat. Iar cel ce defaimă şi zice: “Cine ştie când voi ajunge acolo”, acela locuieşte în răutăţi. Mai înainte de a face orice lucru, în fiecare zi, adu-ţi aminte unde eşti şi unde ai a merge când vei ieşi din trup. Şi, să nu te leneveşti de sufletul tău, nicio zi; ia aminte la tine, ca de-a pururea să pomeneşti şi să ai înaintea ochilor moartea şi veşnicile munci şi pe cei ce acolo se muncesc şi se chinuiesc, şi ca pe unul dintre aceia pe tine să te socoteşti, mai vârtos decât ca pe unul dintre cei vii.

Vai nouă că, vrând a ne muta de pe pământul în care păcătuim, ne~facem griji îndelungate pentru lucruri pământeşti şi stricăcioase. Şi, în vremea neiertatei noastre duceri de aicea, nu ne învrednicim a aduna niciun lucru. Vai nouă, că vom suferi întrebare, la înfricoşătorul Judecător, pentru toată fapta cea din viaţa pământească şi pentru tot cuvântul deşert şi pentru toate relele amintiri şi necurate şi pentru toate aducerile aminte ale sufletului. Şi, iată, ca nişte nevinovaţi, în toată vremea vieţii noastre suntem, fără de grijă de sufletele noastre.

Pentru aceasta, ne aşteaptă pe noi, acolo, focul cel nestins al gheenei şi întunericul cel mai dinafară şi viermele cel neadormit şi plângerea~şi scrâşnirea dinţilor şi veşnica ruşine înaintea a toată zidirea, cea de sus şi cea de jos. Vai nouă, că acele şi înţepăturile muştelor, ale trântorilor şi ale albinelor nu le răbdăm, iar de balaurul care ne muşcă în fiecare zi, care, ca într-o sorbitură, ne înghite pe noi, şi care ne străpunge peste tot cu boldurile veninoase ale morţii, deloc nu ne îngrijim şi nici să fugim de dânsul nu voim. Şi, atunci, cum, oare, vom putea suferi înfricoşatele şi nesfârşitele munci?

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.