Proloage – 22 Ianuarie – Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintele nostru Efrem Sirul, de suflet folositor

Să nu-ţi cheltuieşti toată vremea vieţii tale întru grija trupului tău. Ci, când va flămânzi trupul şi hrană va cere, adu-ţi aminte că şi sufletul tău de aceeaşi hrană are trebuinţă. Şi, precum trupul, dacă nu se va împărtăşi de hrana cea trupească, moare, aşa şi sufletul, dacă nu se va împărtăşi de cea duhovnicească.

Că îndoit este omul: şi cu suflet şi cu trup. Şi pentru aceasta zicea Iisus: “Deci, tu, iconomule, dă pe cele ale sufletului, sufletului, şi pe~cele ale trupului, trupului”. Nu numai pe trupul tău să-l hrăneşti, iar pe suflet să-l laşi lipsit şi mort de foame. Pentru acest fel de suflet zice Apostolul: “Iar văduva care se ospătează numai cu trupul, moartă este de vie”(Timotei 5, 6). Deci, să nu laşi sufletul tău să moară de foame, ci hrăneşte-l pe el cu cuvintele lui Dumnezeu, cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, cu citirile Dumnezeieştilor Scripturi, cu ajunări şi cu privegheri, cu lacrimi şi cu milostenii; cu nădejdea şi cugetarea bunătăţilor celor ce vor să fie, celor veşnice şi nestricăcioase. Acestea şi cele asemenea acestora sunt hrana şi~viaţa sufletului. Pentru care şi marele Prooroc zicea: “Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea” (Psalm 41, 3). O, fericit suflet al Proorocului David, încăperea şi sălaşul Sfântului Duh! În fiecare zi şi noapte plângea. Iar noi nici măcar un ceas nu voim să ne umilim şi să ne pocăim.

O, câtă bucurie se face în cer, când omul păcătos pe pământ va lăcrima şi va lepăda obiceiul cel rău şi va urî păcatul şi va zice: “Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” (Psalm 118, 128).

Să nu fii obraznic, ca să nu fii urât de toţi; să nu-ţi pricinuieşti semeţie, să nu dai odihnă niciodată trupului~tău, ca să nu se facă greutate sufletului tău; defăimarea să nu-ţi răpească dorinţa ta; deznădăjduirea să nu-ţi încuie pocăinţa ta, trufia să nu te tragă în jos de la Ceruri; să nu vădească grăirea cele ascunse ale tale; invidia ta, să nu întunece pe cineva. Nebunia să nu orbească priceperea ta. Să nu întunece trândăvia înţelepciunea ta, să nu domnească prostia peste mintea ta, nesocotinţa să nu schimbe chibzuinţa ta, nici altceva din cele oprite, tăinuindu-se de minte, să intre pe ascuns în inima ta şi să te fure de la Împărăţia lui Dumnezeu. Ci, trezeşte-te, după cum este scris, cugetând ziua şi noaptea, ca nu~cumva cel rău să afle mintea ta deşartă de cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu şi să-şi semene, întru dânsa, sămânţa sa.

Vrednic de jale şi ticălos este cela ce este departe de dragoste, căci visând şi batjocorind, îşi trece zilele lui. Cine nu va plânge pe omul acela, care este departe de Dumnezeu? Că zic vouă, fraţilor, că cela ce nu are dragoste de Dumnezeu, vrăjmaş al Lui este. Că nemincinos este Cela Ce a zis: “Oricine urăşte pe fratele său, este ucigaş de oameni” (Ioan 3, 15). Căci cela ce nu are dragoste este prieten al diavolului, vas al trufiei, împreună vorbitor al celor ce grăiesc de rău, al mândriei lucrător~şi, pe scurt, unealtă este a diavolului.

Vrednic de jale şi ticălos este acela ce nu a câştigat răbdare, căci el se vântură de vânt, ocară nu suferă, în necazuri este leneş, la supunere cârtitor, la ascultare împotrivitor, la rugăciune trândav, la întrebări pregetător, la schimb de cuvinte viteaz. Cela ce nu are răbdare, multe pagube pătimeşte şi a se apuca de fapta cea bună, unul ca acesta nu poate. Ci, mai vârtos se împotriveşte, şi pe cei ce sporesc îi pizmuieşte.

Iar fericit este omul acela care nu se mânie cu înlesnire, şi mânia n-o primeşte, cela ce duhul iuţimii nu-l are şi pe Duhul Cel Sfânt nu-l~întărâtă. Unul ca acesta de toţi se slăveşte, este lăudat de îngeri, şi de Hristos iubit este. Trupul acestuia şi sufletul lui totdeaua sunt sănătoase. Iar cela ce de duhul iuţimii este ţinut, de multe ori, din lucru de nimic, se mânie şi cu adevărat vrednic de jale şi ticălos este. Cela ce se mânie îşi ucide sufletul.

Mai înaltă decât toate lucrurile cele bune şi decât toate faptele bune, este dragostea, tot aşa, decât toate păcatele mai grea este ura de frate. Căci, cela ce urăşte pe fratele său, petrece în moarte. Şi cela ce opreşte plata şi cela ce urăşte pe fratele său se vor osândi în locul cel cumplit de chin al ucigaşilor. Deci, când vei păcătui, să nu aştepţi învinuirea şi~mustrarea de la altul, ci, înainte de a fi învinuit şi certat, prihăneşte-te tu însuţi de cele făcute de tine. Şi la mărturisire aleargă şi să nu te ruşinezi, căci ai lucrat cele ce te ruşinează, şi nu te-ai ruşinat, şi acum te ruşinezi de graiurile care te îndreptează pe tine?

Spune-le aici, ca să nu le spui acolo, nevrând. Că mărturisirea păcatelor se face pierzare greşelilor. Că, oare, pentru că nu le ştie, vrea Dumnezeu să le cunoască? Nu. Ci vrând ca noi întru simţirea celor greşite să venim, prin mărturisire. Oare, vreun lucru greu şi împovărător cere de la noi Dumnezeu? El cere zdrobirea inimii, umilinţa gândurilor, mărturisirea greşelilor,~stăruinţa dureroasă şi cu toată puterea, iar după mărturisire şi iertarea păcatelor, îţi cere şi păzirea de păcate de aici înainte. Că mai bun lucru este, adică, a plânge şi a te tângui, aici, în această scurtă şi vremelnică viaţă, decât, aici să râzi şi apoi să te duci acolo şi să fii chinuit în veacul veacului.

Te ruşinezi, însă, şi te înroşeşti să-ţi spui păcatele? Dar ruşine este, mai vârtos, a păcătui şi a nu mărturisi. Zi gândului tău că, dacă acum nu se va mărturisi, atunci şi acolo le vei mărturisi toate în mijlocul priveliştii a toată lumea, când mai multă este osânda, când mai mari sunt vădirea şi mustrarea; deci, când este trebuinţă de mărturisire,~să nu ne ruşinăm; nici să întârziem. Că nu este ruşine când ne mărturisim păcatele, ci îndreptare şi, de n-ar fi aşa, n-ar avea plată mărturisirea.

Ascultă ce se zice: “Spune-ţi dar tu întîi păcatele, ca să te îndreptezi, că nu pentru a chinui îţi porunceşte ţie să te mărturiseşti, ci ca să fii iertat”.

Deci, să facem mărturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci şi pentru graiuri şi gânduri. Şi să ne sârguim, după asemănarea greşelilor, şi pocăinţa să o arătăm. Să întrebăm cugetul, şi mult să îl certăm, ca să nu îndrăznească, după îndreptare, să cadă iarăşi în acea prăpastie a păcatului,~temându-se de osânda rănii celei dintâi. Deci să ai o carte a cugetului, în care să scrii păcatele cele din fiecare zi şi, în fiecare zi, pune-ţi înainte cartea şi socoteşte lucrul cel bun şi cel rău, pe care l-ai lucrat. Şi adu-ţi aminte de râul cel de foc, de viermele cel neadormit, de iadul cel amar, ca, prin frica muncilor, lucrul cel bun să-l adaugi, iar pe cel rău să-l scazi. Să lăcrimăm mai înainte de vreme, ca să nu scrâşnim din dinţi întru acea vreme. Să plîngem vremelnic, ca prin această jertfă să fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Cu apa aceasta adăpându-se, omul aduce roadă. Cu apa aceasta ţarina se spală, cu apa aceasta focul se~stinge, întunericul se luminează, legăturile se dezleagă, cei rătăciţi se întorc, toţi se mântuiesc, Dumnezeu Se proslăveşte. Cu apa aceasta şi Petru şi-a spălat întinăciunile făcute de dânsul, că, ieşind afară, a plâns cu amar. Dumnezeului nostru, slavă!