Proloage – 22 Februarie – Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre ceasul morții

Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Săi, iar moartea păcătoșilor este rea. Pentru care și zicea Proorocul: “Pentru ce să mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea mea mă va împresura”. Căci, va veni ceasul nostru, fraților, va veni negreșit și nu va trece. Singur fiind, gol, fără de ajutor, fără de ocrotire, fără de tovarăși, negătit, fără de îndrăzneală, întru lenevire, în ziua în care nu știe când va ajunge și în ceasul în care nu se așteaptă, când se va desfăta, când va fi fericit, când se va răsfăța, când fără de~grijă va fi, atunci ceasul omului va sosi și toate deșarte vor rămâne. O mică fierbințeală și toate nefolositoare și zadarnice vor fi; că ne ducem cu toții acolo, unde niciodată nu am mers.

De mulți povățuitori îți este ție atunci trebuință, omule, de multe rugăciuni, de multe ajutorări, în ceasul acela al despărțirii sufletului. Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, mare primejdia aceluia ce se desparte de trup și se duce către lumea aceea. Că, dacă aici pe pământ, mutându-se dintr-un loc într-altul, cineva are nevoie de oarecare povățuitori, cu atât mai mult, atunci când ne ducem în locurile cele ce sunt în~veac nețărmurite, de unde nimeni nu s-a întors. De mulți ajutători, zic, iarăși ai trebuință în ceasul acela.

Acela este ceasul omului singur și trecere nu are. Ceasul omului singur este sfârșitul a tot ce vedem. Cumplită este trecerea, dar toți o vom cerca. Strâmtă și cu necaz este calea, dar toți vom călători pe dânsa. Amar și greu este paharul, dar toți pe el, și nu pe altul, îl vom bea. Mare și nearătată este taina morții și nimeni a o povesti nu poate. Plângem și suspinăm, dar nimeni dintre oameni nu este, care poate să ne ajute. Celor care pleacă dincolo, le ștergem lacrimile ochilor, limba lor cea arsă o~răcorim cu apa, urechea o punem la gura lor, să auzim cuvintele lor cele din urmă, zicând: “Cum te vezi pe tine, frate, acum? Nu te teme, iubitor de oameni este Dumnezeu”. Acestea, către dânșii le zicem.

Nu este întru noi atunci răutate, grijă de bani, grijă de bucate. Și, văzând taina cea mare a morții, ne clătinăm capetele noastre și pe noi înșine ne smerim și vai și amar zicem, când cela ce se duce de la noi, de la toți luându-și iertăciune și pe toți îmbrățișând, zice: “Rămâneți sănătoși, fraților buni, rămâneți sănătoși, rugați-vă, știind și cunoscând că mă duc în cale lungă, pe care niciodată, cu adevărat, nu am călătorit și merg,~în țară străină, unde nimeni nu mă cunoaște și în lume înfricoșătoare, de unde nimeni nu s-a întors, și în pământ întunecat, unde nu știu ce mi se va întâmpla, în iad adânc și la judecata unde îngerii nu caută la fața nimănui. Deci, mântuiți-vă, iubiții mei frați, mântuiți-vă, prieteni, că eu nu mai sunt de acum prieten al vostru, ci străin. Mântuiește-te, bună obște de frați, că nu voi mai călători cu voi împreună. Mântuiți-vă, rudenii rămâneți sănătoși. Puțin timp va trece și veți veni aici, puțin, și veți veni după noi, că vă așteptăm să ne ajungeți, că eu nu mai vin la voi. Orice bine am lucrat, plată acum am luat și orice faptă bună am~trimis înainte, aceasta mă va și întâmpina. De am miluit pe cineva pe pământ, în ceasul acesta mă va milui. Că strâmt și cu necaz este ceasul acesta de acum, la ieșirea sufletului, mai presus decât tot ceasul strâmt și dureros, că, nefiind eu gata, m-a cuprins, și de uscat fiind, am fost tăiat. Nici un bine merinde, nu am eu. Miluiți-mă, ajutați-mă şi vă rugați, ca și eu să aflu acolo puțină odihnă, ca să dobândesc acolo, nu multă, ci puțină milă, că am păcătuit mult”. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.