Semnele și cunoașterea celui ce are smerenia cea adevărată sunt acestea: a se socoti pe sine că este mai păcătos decât toți păcătoșii și că niciun bine nu a făcut înaintea lui Dumnezeu; A se prihăni pe sine în toată vremea și în tot locul și în toată lucrarea; A nu năpăstui pe nimeni, nici a socoti că este cineva pe pământ mai pângărit decât dânsul, sau mai păcătos, sau mai leneș; Pe toți de-a pururea a-i lăuda și a-i slăvi; A nu judeca sau a defăima sau a grăi de rău pe cineva,~vreodată; A tăcea de-a pururea și a nu grăi ceva, fără de poruncă sau fără de mare trebuință.
Iar, când va fi întrebat și va răspunde, aceasta să o facă cu mare alinare și cu liniște și rar, ca și cum silit ar fi, sfiindu-se să grăiască; A nu-și face închipuire de sine în vreo privință, a nu se supăra cu nimeni, ori pentru credință, ori pentru altceva; ci, dacă zice de bine, să zici și tu așa, iar de zice de rău, să zici: “Tu știi”; A avea supunere și a urâ voia sa, ca pe o pierzătoare de suflet; A nu căuta la nimeni de sus; A avea înaintea ochilor săi moartea; A nu cuvânta în deșert sau a grăi deșertăciuni sau a minți vreodată; A nu grăi împotriva celui~mai mare; A suferi ocările, defăimările, pagubele, cu bucurie; A urâ odihna și a iubi osteneala. A nu întărâta pe cineva sau a răni știința cuiva.
Acestea sunt semnele și cunoașterile smereniei celei adevărate. Și fericit este acela ce le are pe ele, că acela s-a făcut casă și biserică a lui Dumnezeu, și Dumnezeu S-a sălășluit întru dânsul, și Împărăției Cerurilor moștenitor s-a făcut. Amin.