Proloage – 17 Iunie – Despre ispitele celor ce vin la viaţa călugărească (cuvânt al Sfântului Efrem)

De s-ar întâmpla vreunui frate, ca să vină la viața călugărească din vreo pricină oarecare şi de nu va lua seama, îl va înghiți pe el diavolul. Că începe a-l îmboldi pe el spre unele întrebări ca acestea, zicându-i: “ De ce vrei să te mai osteneşti de acum şi să te sileşti spre fapte bune, cu dragoste, fiindcă nu vei avea plată; au, parcă, de a ta voie ai venit la călugărie ?” Ba nu, ci de nevoie ai venit. Deci, de acum să nu te mai osteneşti în zadar, pentru că nu-ți va da ție Dumnezeu~nici un dar, pentru aceasta.” Acestea le strecoară în mintea fratelui, urâtorul binelui, diavolul vrând ca să-l arunce pe el în pierzarea deznădejdii. Şi atunci, neînțelegând drept lucrurile Domnului, în mintea sa, va cădea întru deznădăjduire şi, după aceea, va începe a viețui fără de grijă, întru netemere de Dumnezeu şi a grăi împotriva celor mari şi a celor mici, şi a se obişnui la somn nesățios. Şi orice bine i-ar face lui egumenul, apoi ca un lucru de nimic îl socoteşte. Încă de multe ori, cârteşte şi se tânguieşte şi în scurt zicând, se dă singur pierzării. Şi, în loc de a face fapte bune, el, mai mult, începe a face răutăți. Şi, aşa,~ne ocoleşte darul Domnului, în loc să zică întru sine: “O, suflete, câți s-au învrednicit a veni la această viață, prin mult post şi rugăciune, iar eu, întru lenevire, mi-am petrecut zilele mele. Iar acum Domnul m-a învrednicit pe mine a veni la o sporire ca aceasta, la viața aceasta curată şi liniştită, nepomenindu-mi Domnul păcatele mele, cele multe.” Drept aceea, şi noi să ne sârguim de acum, o, suflete, ca să facem lucruri vrednice de pocăință, ca să nu aflăm îndoită osândă, fiindcă ne-am lepădat de darul lui Dumnezeu.