Proloage – 16 Septembrie – Despre Dorotei pustnicul, care se ostenea tot zidind chilii, fără să doarmă

Un frate, spunea fratilor lucruri folositoare despre egumenul Dorotei, parintele său, că era el foarte ostenitor si aspru vietuia, saizeci de ani avand in peşteră; in toate zilele, pe zăduf, intru amiaza-zi aduna pietre in pustie si totdeauna facea cu ele chilii si le da celor ce nu-si puteau zidi. Iar eu – a spus fratele – am zis lui, odată: “Ce faci parinte, la niste batraneti ca acestea, muncindu-ti trupul prin zaduful cel cumplit?”. Si mi-a raspuns mie, zicand: “Ca să nu mă~muncească el pe mine, îl muncesc eu pe el”. Şi mânca, cu măsură, in toate zilele, pâine uscata si mărunte verdeturi de salată, încă şi apa bea cu măsură. Iar Dumnezeu imi este martor că nu l-am vazut pe el intinzandu-si picioarele, nici dormind pe rogojină, nici pe pat. Ci in toata noaptea, sezand, impletea coşnite de smicele de finic si, din ele, isi cumpăra hrana.

Insa, cugetand eu ca numai in vremea mea vietuieste atat de aspru si vrand a afla, am intrebat pe multi ucenici de-ai lui, cu dinadinsul: “Asa, oare, mereu i-a fost lui viata aspra?” Iar cei ce vietuiau deosebi, indreptandu-si bunele obiceiuri, mi-au spus că din tinerete a avut~acest fel de viaţă. Că niciodată n-a dormit după obicei, fara numai când lucra si mânca inchimzându-si uneori ochii; de vreme ce, de multe ori si painea îi cădea din gura lui, în vremea mâncării.

Deci l-am silit noi, odinioară, pe dânsul, să se odihneasca putin pe rogojină, iar el, cam cu jale, ne-a grăit nouă: “De veţi invinge pe înger să adoarmă, apoi şi pe mine mă veţi face să mă culc”.