Proloage – 16 aprilie – Despre îndelunga răbdare (cuvânt din Pateric)

Zis-a fericitul Zosima: “Cât de greu lucru este acesta, ca, adică, cineva, lăsând împătimirea către lucrurile veacului acestuia, în loc de a se certa cu oamenii pentru dânsele, să se îmbogăţească numai în Dumnezeu, să nădăjduiască la Cel De l-a făcut şi îl ocârmuieşte şi să dorească Împărăţia Lui!

Măcar că aceasta nu este o greutate. Că obişnuim, şi de frica mării şi din pricina năvălirii tâlharilor, să defăimăm toate cele ce avem şi să~ aruncăm, fără preget, lucrurile noastre, ca să scăpam această vremelnică viaţă pe care, după puţin timp, şi nevrând noi, o va risipi moartea”.

Deci, spre întărirea celor zise, povestea stareţul acestea: “Odinioară, zicea, un lucrător de pietre scumpe, având pietre scumpe şi mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu copiii săi, vrând să se ducă într-un loc să facă neguţătorie. Deci, s-a întamplat să aibă el prieten pe un tânăr din oamenii corăbiei, care îi şi slujea lui şi mânca cu el la masă.

Deci, într-una din zile, a auzit~tânărul acela pe corăbieri şoptind între ei, vrând să arunce pe giuvaiergiu în mare şi să ia pietrele şi toate câte avea. Şi, auzind, s-a întristat. Vrând, deci, tânărul să facă obişnuita slujbă, l-a văzut giuvaiergiul trist şi mâhnit şi l-a întrebat de pricina supărării. Iar el, mai întâi, nimic n-a răspuns, aşteptând altă vreme ca să-i vestească ceea ce a auzit. Dar, fiindcă giuvaiergiul aştepta, cerând să-i arate pricina mâhnirii, atunci, tânărul, suspinând şi lăcrimând, i-a vestit lui sfatul ce se sfătuiseră corăbierii despre dânsul.

Iar el, gândindu-se puţin, a chemat pe copii şi le-a poruncit să facă,~fără preget, cele ce le va spune lor. Deci, a întins un cearceaf şi le-a poruncit să aducă vasele în care erau pietrele şi mărgăritarele. Şi, aducându-le ei, le-a deschis giuvaiergiul şi a scos toate pietrele şi mărgăritarele şi le-a intins pe cearceaf. Iar după ce le-a întins, a zis: “Iată pentru ce mă lupt eu cu marea şi duc acest fel de viaţă, primejduindu-mă, şi pe care, după puţin timp, murind eu, le voi lăsa în lumea aceasta, că nimic nu iau cu mine. Aruncaţi-le, dar, toate in mare”.

Şi, îndată, apucând şi el, împreună cu copiii, le-au aruncat pe toate în valuri. Iar corăbierii, văzând, s-au~ înspăimântat şi au stricat sfatul ce se sfătuiseră asupra lui.

Să socotim, dar, fraţilor, cât de repede s-a stricat împătimirea, când s-a pornit gândul lui, măcar că era om de rând şi mirean, şi s-a facut filosof în lucru şi în cuvinte; şi aceasta, ca să dobândească numai puţină şi vremelnică viaţă”.